Marele Preot Get
Primul mitropolit al Țării Românești a fost Iachint de Vicina, a cărui primă parte a vieții sale este ca și necunoscută. Având acces la unele informații secrete ale istoriei Geto-Dacilor, le pot dezvălui parțial în mai multe postări de pe această pagină. Astfel, numele lui Iachint vine din limba strămoșilor noștri antici, unde este atestat și orașul traco-macedonean AKUNTHOS, a cărui denumire poate fi interpretată în mai multe chipuri, printre care: 1. AK UNTHOS ”Prea Fericitul; Multă Bucurie; Foarte Înfloritor; Floare Strălucitoare”; cf. rom. agă; oca; iugă ”vânt de Miazăzi”; latin. acuo ”a spori”; alban. ag ”zori”; aga ”chiabur”; oke ”oca”; Jug ”Sud; Miazăzi”; rom. untișor ”o mică plantă erbacee cu flori galben-aurii și frunze în formă de inimă; crin-de-pădure; păpădie; drăgaică; nufăr galben”; ende, endje ”plăcere”; end ”polen”; latin. anthemis ”mușețel”; anthinus ”de flori”; grec. anthos ”floare”; latin. acanthus ”acant; plantă ale cărei frunze au servit ca model de ornament în arhitectură; arbore mereu verde, în Egipt”; hyacinthus ”stânjenel (bot.); hiacint - un fel de ametist”.
Alegând titlul de AK UNTHOS ”Prea Fericitul”, este limpede că pentru Zalmoxieni el era Patriarhul. Trecut la creștinism, Iachint era pentru Patriarhia de la Constantinopol doar mitropolit. I-a urmat în funcție mitropolitului Chiril, care a fost titular între anii 1347 și 1348. Sediul mitropoliei era în cetatea dobrogeană Vicina pe care istoricii oficiali nu au reușit până acum s-o localizeze. La leatul 1359, Iachint de Vicina s-a mutat la Curtea de Argeș, pe atunci capitala Țării Românești.
La Sinodul din Constantinopol, patriarhul Calist al Constantinopolului a dispus ca ierarhul vicinean să devină păstorul duhovnicesc al tuturor Românilor din Dobrogea. Astfel Eparhia din Vicina a dispărut și a luat ființă o nouă mitropolie, cunoscută sub numele de Mitropolia Ungrovlahiei, Iachint devenind primul mitropolit ortodox al Țării Românești. Ajutat de voievodul Vladislav I Vlaicu, Iachint a întemeiat noi așezări mânăstirești: Tismana, Curtea de Argeș, Câmpulung Muscel, Cozia, Snagov, Târgoviște, Bolintin Deal și Bolintin Vale, Tânganu, Cotmeana și altele. Le-a trimis preoți și călugări Românilor din Ardeal. Tot el l-a adus în Țara Românească pe călugărul Nicodim de la Muntele Athos, pentru a organiza câteva mânăstiri după modelul athonit. În sens invers, a trimis numeroși călugări valahi la Mânăstirea Cutlumuș din Muntele Athos, unde au ajuns călugări vestiți.
Ultimii ani de viață ai mitropolitului Iachint i-au fost îngreunați de boli și de colegii invidioși, care l-au împiedicat să meargă la Sinodul Patriarhal din 1370, al cărui membru era de drept. A murit în anul 1372, după ce, cum scrie în hagiografia bisericească, ”a păstorit cu râvnă, a sfătuit cu înțelepciune și a pătimit cu răbdare și smerenie”. Ca atare, din data de 26 Octombrie 2008 încoace, Biserica Ortodoxă Română îl socotește sfânt ierarh și îl prăznuiește la 28 Octombrie ca păstor și părinte sufletesc al tuturor Românilor dintre Dunăre și Carpați.
Întâmplări stranii
Faptul că mitropolitul Iachint a fist împiedicat de ceilalți ierarhi să participe la Sinodul Patriarhal stârnește nedumerire. Nu putea oare patriarhul să-și impună voința pentru venirea mitropolitului român la Constantinopol? Va fi fost Iachint pârât că și-a păstrat credința zalmoxiană? Nu contau atâtea mânăstiri câte a ctitorit? Oare ce cult se slujea în acele lăcașuri sfinte?
Deși se afirmă deseori și cu patos că ”Românii s-au născut creștini”, știrile din Evul Mediu infirmă această legendă. Mai întâi de toate, slujbele se țineau în limba slavonă, pe care nici măcar preoții nu o înțelegeau, necum oamenii de rând. Chiar și scenele biblice zugrăvite pe zidurile bisericilor aveau titlurile în slavonă! Așa că, neînțelegând nimic din noua confesiune europeană, Românii își cultivau mai departe propriile tradiții geto-dacice. Se mai poate ca înșiși conducătorii Țărilor Române, mulți dintre ei inițiați în Cultul Zalmoxian, să fi ținut ca serviciul divin să se țină într-o limbă străină, româna rămânând ca o limbă secretă, păstrată pentru străvechile datini. Revelator în acest sens este că unul dintre cele mai vechi documente în românește, vestita scrisoare a lui Neacșu din Câmpulung, este un mesaj secret, cu informații despre intențiile și mișcările trupelor otomane.
La mai bine de un veac de la sfârșitul mitropolitului Iachint, în Țara Românească se petreceau lucruri ciudate. Astfel, în ”Letopisețul Cantacuzinesc” se pomenește de chemarea fostului patriarh Nifon la Târgoviște de către voievodul Radu cel Mare (1495 - 1508), ca să fie mitropolitul țării. Iată ce a găsit noul ierarh în Valahia noastră: ”Iar el află turma neplecată și neascultătoare și Bisearica izvrătită și cu obiceaiuri reale și nesocotite”. Nifon încearcă să impună ”credința cea adevărată”. Însă voievodul și boierii, văzând că propagandistul Constantinopolului sare peste cal, stricând tradițiile țării, i-au dat acestuia papucii. Stă scris în ”Letopisețul Cantacuzinesc”: ”Iar pizmașul diavolul văzând învățături folositoare de suflet ca aceastea, nu putu răbda, ci făcea multe meșteșuguri și hicleșuguri ca să gonească pre fericitul Nifon din Țara Panoniei (!?), cum și făcu în chip ca acesta, o, vai și amar, că-i zise Radul-Vodă dimpreună cu boiarii: Pasă și ieși din țara noastră, că viața și traiul și învățăturile tale noi nu le putem răbda, că strici obiceaiurile noastre!”
Trecând pe meleagurile noastre, destui străini au scris că ”Valahii sunt cruzi, nestatornici și eretici”! Aceste convingeri sunt uneori întărite de fapte pe de-alăturea creștinismului, fie el ortodox sau catolic. Astfel, într-un document austriac din secolul XVII scrie că, în hotarul satului Budești, din Maramureș, existau practicanți ai unui ”cult păgân”. Ei se adunau într-o grotă din munți, după ce plecau liliecii, și oficiau un ritual închinat unei divinități păgâne. Acești Maramureșeni au fost prinși cu arcanul, închiși și judecați, sentința trimițându-i la galere, pe Marea Adriatică!
Ar mai fi de spus și că tot de pe plaiurile noastre cu plecat în Euroopa misterioase tagme sacrie, ca Bogomilii, Catharii și Templierii.
O cetate misterioasă
Cercetând mulți ani și cu râvnă istoria Daciei, am localizat cetatea Vicina, reședința mitropolitului Iachint. A fost un oraș-port dunărean cu perioada maximă de înflorire în a doua jumătate a veacului al XIII-lea și în primele două-trei decenii ale veacului al XIV-lea, în acele vremuri fiind cel mai important centru comercial situat în arealul Dunării de Jos.
Căutând misterioasa cetate, mi-a atras atenția o denumire de pe lista plantelor medicinale dacice, anume VACINA, căreia i-am dibuit sensurile. 1. VAC INA ”Legătură cu Zeii; Legat de Cei Mari; Alături de Dumnezeu; Alături de Gospodar; Legat de Conducător; Alături de Prea Puternicul”; cf. rom. boacă ”cap”; veac; picui ”pisc; insulă aluvionară în apele Dunării; piatră din care se face cutea; latin. Bacchus - Zeul Dionysos la Romani; slav. Bog - ”Zeul Suprem; Dumnezeu”. 2. V-ACHINA ”Care (se) vede; Care veghează; Care supraveghează”; cf. rom. ochean. 3. V-ACHINA ”În (pe; cu; de; la) Apă”; cf. rom. ocheană ”un soi de pește; babușcă; roșioară”. 3. VAC(H)INA ”Forță; Sprijin; Alăturare; Adaos; Avere; Strângere; Constrângere; Suferință; Răutate; Înțepătură; Ardență; Strălucire; Luciu; Curățenie; Acvatic ” rom. bocnă; băcan; boacănă; vecin ”alăturat; țăran legat de glie în Moldova medievală”; Pochina - insulă în limanul Razelm, cu denumirea pusă de istoricii oficiali, prin hipercorectidune, Popina!; latin. vicinus ”vecin”; paganus ”sătesc; rural; țăran; grosolan; păgân”.
Așadar, Vicina se afla pe o insulă, și am localizat-o la Păcuiul lui Soare, unde încă se mai găsesc urmele impresionante ale orașului-port, ziduri de cetate, debarcadere și epave, care se zăresc când scad apele Dunării. Nu doar atât: în imediata apropiere de acest ostrov se află Mânăstirea Dervent, a cărei denumire vine din geto-dac. TRABANTA, atestată și ca numele unui trib tracic. Acest etnonim se tălmăcește precum AKANTHOS, supranumele getic al patriarhului Iachint: 1. T'RAB ANTA ”Prea Fericitul; Multă Bucurie; Foarte Înfloritor; Încărcat cu Flori”; cf. rom. tarabă; trup; drob; dropie; latin. tribus ”trib”; rom. untișor ”o mică plantă erbacee, cu flori galben-aurii și cu frunze în formă de inimă; crin-de-pădure; păpădie; drăgaică; nufăr galben”; alban. ende, endje ”plăcere”; end ”polen”; grec. anthos ”floare”; latin. anthinus ”de flori”.
Adrian Bucurescu
