luni, 4 februarie 2019


          Înapoi, în Arborele Vieții




Ostenit m-am trezit către seară,
pe malul acelei ape prea tulbure.
Simțeam sânge lânced și piele de ceară,
și apa nu mișca niciun valure.

Aveam straiele ude, brădiș pe piept,
eram cam flămând și cam însetat,
dar din fire învățat să stau drept,
pe malul tulburei ape m-am înălțat.

Văzui multă lume de partea cealaltă
cum aleseră unu ca să mă strige .
Clar auzeam cum întâi mă ceartă,
apoi cum vorbi cu mai multă grije.

Și-mi dădu de-nțeles că fost-am iertat
și chiar mă-mbie cu o stare de vază,
numai să trec înapoi cel lac tulburat,
pe celălalt mal pasul să-mi cază.

Și nici n-am zâmbit și nici n-am urlat,
doar spatele-ntors-am bieților inși,
și-ncet dară sigur m-am depărtat
spre Soare-Apune și-aveam ochii aprinși

de jaloste și înfrigurare.
Dar și de ajuns-am, m-am și gătit
de neînduplecata chemare
a celei cu coasă și păr despletit.

Și mâinile-a liniște mi-am odihnit
pe pieptul meu cu zale de crom,
și până în zori am și înfrunzit
din țărnă în Veșnic-Verdele-Pom.


                                    Adrian Bucurescu

duminică, 3 februarie 2019

Magie albă


          Datini românești





      În tradițiile populare românești, vindecătoarele și vindecătorii, oameni ai satului, aveau mai multe denumiri, după locurile unde-și manifestau harul. Uneori, aceste denumiri proveneau de la ființe mitologice, invocate spre a sări în ajutorul suferinzilor. Astfel, într-un descântec de junghi, din Bucovina, cele care tămăduiesc bolnavul sunt Bosconița și 12 fete:
A ieșit cuconița
Bosconița.
Boi mândri a înjugat
Și la arat a plecat.
Și a arat
Cât a arat
Și cânepă a semănat
Și apoi a grăpat.
Și a crescut cânepa mare,
Cânepă mare, frumoasă,
Ca mătasa de aleasă.
Și-a trimis cuconița
Bosconița
Douăsprezece fete,
Și-au cules-o
Și-au uscat-o
Și-au adus-o
Și-au întins-o.
Și-au pus douăsprezece fete
Și-au meilțat-o
Și-au strijit-o...
Și cămeșă o făcut
Și junghiurile o-mbrăcat
Și-apoi le-o blăstămat
Și din gură-o cuvântat:
- O, voi, junghiuri mari,
De capul răilor mari
Să rămâneți
Și să vă pierdeți!
N. să fie curat!


     În graiul popular, bosconiță înseamnă și ”vrăjitoare” și ”vindecătoare”, iar vrăjile sunt boscoane. Într-un alt descântec, din Popeni, fostul județ Tutova, vindecătoarea  este Dobrița:
A plecat Dobrița
Cu măturița
Să măture cotețul cu paserile,
Grădinile cu livezile,
Câmpiile cu fânețele,
Dealurile cu viile,
Munții cu pădurile.
- Nu te duce, Dobrițo,
Să mături cotețul cu paserile,
Ci vin' de mătură cotețul paserilor noastre!
Eu cu gura oi cânta,
Tot cu mătura îi vindeca boala,
Cu mâna oi lua-o,
Peste Marea Neagră îi arunca-o,
Și acolo să pieie,
Să răspieie,
Ca spuma de mare,
Ca roua la Soare,
Iar paserile noastre să rămâie curate,
Luminate,
Ca Dumnezeu ce le-a lăsat!


     La Români, mai toate femeile cu copii știau să le descânte de deochi. Chiar și unii bărbați știau să descânte. În sate încă mai există babe recunoscute ca vrăjitoare, doftoroaie sau băbărese, care știu a descânta de toate nenorocirile și îndeplinesc toate condițiile pentru ca descântecele să fie într-adevăr de leac. Condițiile nu sunt peste tot la fel, Astfel, prin unele locuri trebuie ca doftoroaia să fie bătrână, adică neatinsă de bărbat, și nici să aibă la trei cireșe, adică menstruație. Dacă totuși bosconița este tânără, trebuie să nu se atingă zece zile de bărbat, să țină post în ziua când descântă ș.a.m.d.
     Unele descântece se spun de mai multe persoane. Astfel, în Cotârgași, județul Suceava, de turbă se descântă de trei ori, dar să fie doi bărbați și o femeie sau două femei și un bărbat. Iar dacă descântă o singură persoană, trebuie să spună descântecul de nouă ori. În satul Traian, din fostul județ Romanați, de deochi se descântă de nouă babe văduve. În Jorăști, fostul județ Covurlui, descântecul de scrântit se face de o femeie care a născut doi gemeni.
     Sunt descântece pe care vrăjitoarea le face prin intermediul altcuiva. Astfel, în Siliștea-Crucii, județul Dolj, pentru a descânta de spurcat, ea caută un copil sau un bărbat, fată sau femeie, care s-au născut într-o sâmbătă, și-l pune sau o pune să zică descântecul după ea. Uneori, doftoroaia întâmpină și neplăceri în urma descântecului ei. Astfel, în Bucovina, se crede că, dacă bosconița îi descântă unui om mai tânăr decât ea, nu i se întâmplă nimic, dar dacă îi descântă unui om mai bătrân decât ea, atunci tot cască, o doare capul și nu mai poate dormi bine ca altădată.

                                                                                                          Adrian Bucurescu

sâmbătă, 2 februarie 2019

Făurar


    


O târzie zăpadă
a albit tot câmpul.
În boabele de grâu,
sub plapuma plăpândă,
dospesc forțele cosmice.

                    
                  Adrian Bucurescu

joi, 31 ianuarie 2019

Dumnezeu



     
          Mitologie daco-română   
 
     În ruinele cetății dacice de la Jupa, județul Caraș Severin, a fost descoperit un altar de marmură, a cărui inscripție, fiind cu litere latine, le-a fost atribuită de către ”științifici” Romanilor. Lectura în versuri, contrazice această atribuire, textul fiind cu siguranță în graiul geto-dacic. Iată inscripția:

DEO SOLI
ER HABOLI
PRO SALUT EM DOINA MIAUCC
AUREL LAEC A NIUC
PAUL IN USVET
EX CACO HI VEND
ET DECCOLS
AR MIZULUS

     Traducerea: ”Numai Dumnezeu este Desăvârșit (Perfect). Pentru Sănătate mă rog Mântuitorului. Cel de Sus Leacurile le știe. Ferește de Ispite (Greșeli) și îi răsplătește (sprijină) pe cei Vrednici, iar pe cei Sărmani îi hrănește”.
     Primele două versuri au și sensul de ”Dumnezeu Singur S-a creat (zămislit)”.
     În inscripții, mai ales în cele din Moesia Inferior, Zeul Suprem este numit TATO NIPAL ”Cel mai Puternic; Cel mai Sus; Tatăl Ceresc; Atotputernicul”; cf. rom. tot; tată; dadă; năvală; a năvăli; latin. nebula ”nor”; nobilis ”cunoscut în lume; celebru; vestit; nobil (din naștere”.


    Neam de războinici, Geții Îi mai spuneau Zeului Suprem și UAR'ZA BALOS ”Cel mai Vrednic Luptător; Cel mai Grozav (Aprig) în Luptă”; cf. rom. a urzi ”a pregăti urzeala; a decide soarta”; arzoi ”înflăcărat; înfocat; iute; mereu în mișcare;  om violent; bătăuș”; Oarja (loc.); paloș; a păli ”a lovi”; latin. bello ”a face război; a se război; a se lupta”; bellum ”război; luptă; bătălie”. Așa au apărut, din UAR'ZABALOS,  în limba română termeni ca război, a se război, răzbel, rezbel (pop.) ”război”, răspăr ”răfuială; viezure; biban; pește cu spini pe spinare” și Rozavlea (loc.).
     Ca să demonstreze că fondul principal de cuvinte al limbii române este ”latin”, și că Românii s-ar fi creștinat de foarte timpuriu, ”științificii” spun că Dumnezeu ar proveni din Dominus Deus. Să vedem!
     Pe o listă a militarilor daci cantonați în Egipt, apare și DAMANAIS. Acest nume vine din DAMAN AIS ”Dreptul de a domni; Drept de Stăpânire; Inițiatorul Legilor; Conducătorul cel Drept; Cel mai Inteligent; Domnul Minunat; Cu Mult Farmec”; cf. rom. domn; a domni;a îndemna; latin. dominus ”domn; stăpân”; domino ”a domni; a stăpâni”; rom. Iași (loc.); latin. ius ”drept; lege; dreptate; justiție; putere; autoritate”; alban. josh ”a atrage; a momi; a seduce; a fascina”; rom. a ademeni; temenea; grec. timoni ”timonă”.   
     Este atestat și un neam trac, DIMENSES, adică DI MENSES  ”Cel Inteligent; Cel Superior; Cel Înalt; Cel Slăvit; Cel mai Pomenit”; cf. rom. de; latin. mens ”inteligență; minte; rațiune; curaj”; mons ”munte”; immensus ”imens”; grec. mnesis ”memorie”; latin. dimensio ”dimensiune”.
     Așadar, în limba română, Dumnezeu vine din trac. DAMANAIS și DIMENSES, care au mai dat și Dumnezoaia - un supranume al Fecioarei Maria, a se dumnezei ”a fi mai cu credință; a se potoli; a se îndrepta”, precum și arom. Dumnidză ”Dumnezeu”. Cum ”Inteligent” înseamnă și ”Luminat”, din DAMANAIS româna a format și dimineață.


     În mitologia românească, de obicei Dumnezeu este imaginat ca un bătrân cu fața albă și frumoasă, cu barba albă ca zăpada și cu plete bogate și dalbe. Deși vârstnic, este foarte puternic și conduce treburile lumii ca și la începuturile ei. În cer, El stă pe un tron cu totul și cu totul de aur, într-un palat care întrece orice frumusețe închipuită vreodată, numai din aur, cleștar și nestemate, încât dacă l-ar vedea vreun pământean, ar orbi. Tronul Lui este înconjurat de îngeri, care stau gata să-I îndeplinească poruncile. }n Sala Tronului vin de obicei sfinții și eroii.
     Dumnezeu citește mult în cărțile sfinte, din înțelepciunea cărora împărtășește și unora dintre muritori, pe care îi crede El mai buni și mai vrednici de încrederea Lui. Unii spun că aceste cărți El singur le scrie, după ce stă multă vreme și privește la cele ce se întâmplă în lume, căci în Sala în care stă Împăratul Ceresc este, jos în podea, o fereastră cu geam de cleștar, prin care poate vedea tot ce se petrece pe pământ.
     Uneori Dumnezeu Se odihnește, ba chiar doarme la umbra unui păr cu perele de argint. Dar în acest timp, Sfântul Ion Botezătorul veghează și, când vede că oamenii s-au înrăit, nevăzând ochii divini păzitori peste faptele lor, se duce să-L trezească:
Cu cărtuțul, cu botezul,
Tot jurând și prejurând,
Pe Dumnezeu deșteptând:
- Scoală, scoală, Doamne Sfinte,
Că de când ai adurmit.
Florile au năpădit!
     În mai vechile legende, Soția lui Dumnezeu este Maica Precista sau Dumnezoaia. Ea se poartă ca o gospodină româncă, torcând, țesând etc. sau trebăluind prin Curtea Raiului.


     Alteori, Maica Sfântă păzește și vitele, pe imașul din fața Raiului:
Sus, la Poarta Raiului,
Paște turma Tatălui.
Bate vântul frunza lin,
Linu-i lin și iarăși lin.

Dar la turmă cine stă
Stă chiar Maica Precistă.
Bate vântul frunza lin,
Linu-i lin și iarăși lin.

Lângă Ea un legănel,
Cu un copilaș în el.
Bate vântul frunza lin,
Linu-i lin și iarăși lin.
     Din când în când, spre a mai îndrepta lumea, Împăratul Ceresc coboară pe pământ, însoțit de Fiul Lui, de Sfântul Ion Botezătorul sau de Sfântul Petre. Prin popor se deapănă multe povestiri cu faptele și întâmplările lui Dumnezeu în călătoriile Sale pe pământ.


     În plimbările pământene, Tatăl Ceresc nu Se arată niciodată în adevărata Lui înfățișare, fiindcă lumina ce ar răspândi-o chipul Său ar arăta oricui cine este. Pe cei mai mulți chiar i-ar orbi, căci nimeni nu a văzut fața adevărată a Domnului, afară de îngeri și de sfinți.
     De obicei,când vine pe pământ, Dumnezeu Se arată oamenilor sub înfățișarea unui om, în genere bătrân. Drumeț sau cerșetor, sărac sau bogat, Dumnezeu vine pe pământ ca să-i răsplătească pe cei buni și să-i pedepsească pe cei răi. Când oamenii sunt în luptă cu Necuratul, adesea Domnul Ceresc intervine și-i scapă din ghearele lui.


     Românii nu încep lucrul fără să cheme ajutorul lui Dumnezeu, fie făcându-și numai cruce, fie zicând ”Doamne, ajută!”, fie spunând o scurtă rugăciune, de obicei ”Tatăl nostru”. Lui Dumnezeu, Românii I-au dat foarte multe denumiri, după anumite împrejurări: Domnul, A-Tot-Puternicul, A-Toate-Făcătorul, A-Toate-Știutorul, A-Tot-Țiitorul, Cel-de-Sus, Bunul Părinte, Cerescul Tată, Cel Drept, Cel-fără-Început, Cel Veșnic, Cel-fără-de-Margini, Domnul Tăriilor, Domnul Puterilor, Împăratul Slăvilor, Împăratul Lumii, Împăratul Bunătăților, Luminatul Tată, Luminatul Părinte, Măritul Domn, Luminatul Domn, Marele Părinte, Milostivul Domn, Milostivul, Mult Slăvitul, Mult Îndurătorul, Părintele Cerurilor, Părintele Slăvilor, Părintele Tăriilor, Părintele Milei, Prea Sfântul, Prea Măritul, Prea Puternicul, Prea Înțeleptul, Prea Bunul Părinte, Prea Slăvitul, Prea Milostivul, Stăpânul, Stăpânul-a-Toate, Stăpânul Lumii, Stăpânul Înțelepciunii, Stăpânul Milei, Stăpânul Îndurărilor, Stăpânul Slăvilor, Stăpânul Cerurilor, Sfântul Domn, Slăvitul Domn, Slăvitul Părinte, Slăvitul Tată, Slava Slăvilor, Tatăl, Tatăl Ceresc, Tatăl-a-Toate, Tatăl Nostru, Ziditorul Lumii, Vistierul Bunătăților, Doamne-Doamne etc.
     În legătură cu Tatăl Ceresc și cu Maica Precista, Românii au multe credințe. Printre altele, se spune că atunci când copiii râd în somn, Îi văd pe Dumnezeu și pe Prea Curata.


                                                                                                            Adrian Bucurescu   

miercuri, 30 ianuarie 2019

Homo novus




Dacă nici frunza plopului
nu mai foșnește,
înseamnă că un pericol mortal
ne urmărește.

Din ce în ce mai surd,
monotonul bâzâit al albinelor
se depărtează de noi
spre tărâmul ruinelor.

Desigur, n-am meritat miracolele
ce sublimau pământul.
Va veni o vreme teribilă,
când nu va mai bate nici vântul.

Nu vor mai sclipi stelele,
nici măcar licuricii.
Flori carnivore ne-or aștepta
în laboratoarele Fricii.

În spatele ușilor zăvorâte,
vom geme de jale și de urât,
iar pe bancnote va rânji
o efigie cu ochi roșii și rât...


                        Adrian Bucurescu

marți, 29 ianuarie 2019


          Mesaj către un bun prieten, nemaivăzut și nemaiauzit:

     Dragă Iulian Dragomir,

     Ai plecat fără nicio veste și nu mai știu nimic de tine. Bănuiesc că tu ești cititorul din Irlanda al acestui blog. Ce-ți veni, de nu mai dai niciun semn de viață?



luni, 28 ianuarie 2019

Soarta


          Mitologie românească




     În onomastica strămoșilor noștri antici este atestat și numele masculin nord-pontic SARATOS, ce vine din S-ARATOS ”Care privește; Care țintește; Care vestește; Care prevestește; Care menește; Care înfățișează; Care expune; Care spune”; cf. rom. se; a (se) arăta; erete; latin. oratio ”vorbire; darul vorbirii; cuvântare; mesaj al împăratului; rugăciune”. Din SARATOS limba română a moștenit termenii soartă, a sorti și sorți.
     Soarta era o divinitate, numită HE STIA ”Care știe”, pe care, după unele scrieri antice, Însuși Zalmoxis a consultat-o.


     Ca și strămoșii, Românii cred că omul nu este stăpân pe faptele lui, ci că îndeplinește voința Cerului. Această voință este scrisă într-o Carte de Taină, în care fiecare om își are scrisa lui. Toată viața, de la naștere până la moarte, îi e scrisă omului de mai înainte și el nu se poate abate de la ”ce i-a fost scris”. ”Ce ți-e scris în frunte ți-e pus” mai spune Românul.
     La naștere, apar Ursitoarele, care-i descriu pruncului toată viața, dar nimeni nu are voie să le privească sau să le asculte ursind. Cartea în care sunt scrise toate viețile oamenilor se află într-o chilie de piatră, în Munții Garaleului, de unde izvorăște un râu sfânt. În această chilie este o masă săpată în piatră, acoperită cu un covor minunat, iar pe masă stă Cartea. În chilie nu pot intra decât cei care nu au corp, ci sunt duhuri curate. Însă oamenii, curioși să afle dinainte ce-o  să li se întâmple, încearcă pe toate căile să-și afle scrisa.
     Multe vrăjitoare pretind că pot descifra de departe destinul oamenilor. Soarta se poate afla în ghioc, în oglindă, în bobi, în ulcică, în palme, în cafea etc. Îndeosebi, fetele și flăcăii sunt tare dornici să-și afle ursita sau ”data” lor. De aceea, fac vrăji ca să cunoască mai devreme pe acela sau pe aceea care îi e sortit să-i fie tovarăș de viață. Un astfel de străvechi ritual este Vergelul, specific sărbătorii de Anul Nou.


     Vrăjile, prin care soarta e forțată, par a contrazice așa-zisul ”fatalism” al Românilor. Pentru aflarea sau aducerea cât mai iute a ursitului sau a ursitei există o sumedenie descântece. Iată unul din Bogdana, ținutul Tutova:
Brâu, brâușorul meu,
Să te duci la ursitorul meu!
Unde li-i găsi, cu bici de foc să-l plesnești,
În pământ să-l trântești
Și la mine să-l pornești,
Ca eu să-l visez
Și aievea să-l văz!
     Iată și un descântec din Zăvoieni și Nisipi, județul Vâlcea:
Tu, alun,
Să mi-l aduci ca pe un nebun!
Tu, harțar,
Să mi-l aduci ca pe un călișar!
Tu, scaiete,
Să mi-l aduci ca pe un herete!
     În dorința de a-și afla mai repede ursitul sau data, fata îngroapă, într-o marți noaptea, șnurul cu care-și leagă părul, la rădăcina unui soc. Goală complet și cu părul despletit, trebuie să ducă un cuțit, o opincă, o bucată de pânză și o monedă sau o bancnotă de un leu. Când pleacă și se întoarce, fata nu trebuie să vorbească cu nimeni și nici să se uite înapoi. Cu partea netăioasă a cuțitului, taie socul și zice:
Bună seara, socule,
Și tu, dracule!
Eu am venit,
Tu să te duci,
Data să-mi aduci,
Că-ți dau opincă de încălțat
Și pânză de-mbrăcat
Și bâtă de-mproptit
Și un ban de desplătit!


     Nimeni însă nu era încântat să i se facă farmece. De aceea, unii, simțindu-se ”fermecați”. apelau la descântece de desfăcut de ursită, cum este acesta din Păstrăveni, ținutul Neamț:
Ursitoarea împunge în carne albă,
Eu împung în carne grasă și oase,
Să rămâie N. sănătoasă.
Capra neagră calcă în piatră,
Să dea Dumnezeu lui N. să-i treacă!
     Iată un alt descântec, de întoarcere a ursitei, din Comănești, ținutul Bacău:
De-o fi ursită prin broască,
De-o fi ursită prin șerpe,
De-o fi ursită prin ciutură cu nouă pene,
De-o fi ursită prin mesteacăn cu vârful plecat,
De-o fi ursită făcută de femeie cu bărbat,
De-o fi ursită de vădană,
De-o fi ursită de fată mare,
Eu nu fac, și desfac
Junghiurile și săgețile lui N.
Și le trimit în capul ursitei care le face!
     Cine și de ce a exagerat și exagerează ”fatalismul” Românilor?


                                                                                    Adrian Bucurescu