sâmbătă, 18 august 2018

Rolul ”civilizator” al Vienei


          Dar de ce să uităm?




                                                                                      Motto:

                                                                                           Domol purcede glas de schijă
                                                                                           De la clopotnița din deal,
                                                                                           Să povestească lumii jalea
                                                                                           Înstrăinatului Ardeal.

                                                                                                  Octavian Goga - Pe înserate


     Sunt pe jumătate Ardelean, așa că nu pot fi suspectat că aș avea ceva împotriva conaționalilor noștri de peste munți. Au fost mult mai asupriți decât cei din Țara Românească  și din Moldova și au vărsat râuri de sânge ca să-și păstreze naționalitatea. În munții Ardealului a înflorit odinioară și Sarmizegetusa, glorioasa și ultima capitală a Daciei.
     De câtva timp însă, unii ”intelectuali” ardeleni, fie din prostie, fie că sunt plătiți de cei care ne sapă unitatea națională, latră în stânga și în dreapta cum că, spre deosebire de ”regățeni” sau ”Mitici”, care au avut capitala la Istanbul, Ardealul a avut capitala la Viena, cu un rol ”civilizator” decisiv în ”Mittel Europe”, spre deosebire de Sublima Poartă. Ca atare, Transilvania ar fi ”mai civilizată”  față de celelalte ținuturi românești”. Prostul, până nu-i fudul, nu-i destul.
     În treacăt fie spus, până la proclamarea Republicii Turce, orașul de pe țărmurile Bosforului nici nu s-a numit oficial Istanbul, ci Constantinopol...
     Hai s-o luăm băbește! Conform tratatelor dintre Români și Turci, voievozii noștri erau vasalii sultanului, căruia îi plăteau un tribut anual, în schimbul apărării Țărilor Române. Conform acelorași tratate, celebrele ”capitulații”, principatele noastre își păstrau autonomia internă și o anumită libertate în relațiile internaționale, iar Turcii nu aveau voie să-și construiască locuințe sau moschei pe teritoriul românesc. De multe ori, Românii s-au ridicat împotriva Turcilor, obținând răstimpuri de independență, iar ultimii au săvârșit destule abuzuri asupra noastră, de-ar fi fost numai înfiorătorul martiriu al Brâncovenilor. În general însă, spre deosebire de Unguri, Austrieci și Ruși, nu au încercat să ne deznaționalizeze și nici să ne treacă religia sub ascultarea Romei.


     Revenind la Ardeal, trebuie subliniat faptul că, în tot timpul Evului Mediu, Românii nu aveau voie să locuiască în orașe, ci numai în afara zidurilor. Cultul lor religios era doar ”tolerat”, ei fiind descriși în permanență ca ”superstițioși, apostați și eretici”. Ca să scape de teroarea instaurată de Habsburgi, mulți Români din Ardeal au trecut munții, prin Vama Cucului, găsindu-și adăpost primitor în principate, ulterior în Regatul României.
     De la Viena i s-a poruncit iudei Gheorghe Basta să-l asasineze pe marele domn al tuturor Românilor, Mihai Viteazul, pierit pe pământul încercat al Ardealului.


     Iată că, prin Munții Călimani, avem acum și Drumul Maria Tereza, cunoscut și sub bombastica denumire latinopată de Via Maria Theresia. Cum e posibil ca acelei iepe imperiale să i se consacre un drum pe teritoriul României? Se uită că din ordinul ei, sinistrul general Adolf Nikolaus von Buccow a ras cu tunurile 37 de mânăstiri românești, torturând sau chiar ucigându-le și monahii!
     Urmarea? Astăzi, la cetatea din Alba Iulia are loc regulat un spectacol-kitsch de tot râsu'-plânsu', anume schimbarea gărzii habsburgice, spre încântarea tâmpă a mulțimilor de gură-cască, nimerite pe acolo. Auziți, oameni buni: la Alba Iulia, unde a intrat victorios Mihai Viteazul, primul Reîntregitor al Daciei, și unde au fost încoronați regii Ferdinand  și Maria, în cinstea Marii Uniri a României Mari! La Alba Iulia, unde, pe Dealul Furcilor, au fost trași pe roată de autoritățile habsburgice Horia și Cloșca!


     Știți cine era guvernatorul Transilvaniei pe vremea revoluției lui Horia, Cloșca și Crișan, care a dus la îndeplinire ordinele de la Viena cu privire la torturarea și uciderea răzvrătiților români? Nimeni altul decât celebrul baron Samuel von Brukenthal, sărbătorit deseori de autoritățile și ”intelectualii” din Sibiu! N-aș vrea să insist pe faptul că bogata colecție a muzeului a fost realizată cu sudoarea iobagilor ardeleni, cum ar spune marxiștii. Totuși, chiar așa este! Dar tot n-a fost de ajuns. Sibienii au acum și o echipă de fotbal, AFC Hermannstadt! Din voia mea, cât vor purta această înjositoare denumire, să aibă parte numai de înfrângeri! Nu de alta, dar strămoșii mei de peste munți nu aveau voie să locuiască în orașul ”Hermannstadt”. Bomboana pe colivă este statui sinistrului von Brukenthal în chiar centrul Sibiului, la dezvelirea căreia a asistat însuși președintele Iohannis, zis în folclorul nostru și ”Dulapul Săsesc”...


     Dragilor mei frați ardeleni, rogu-vă aduceți-vă aminte cum s-au purtat Habsburgii cu Avram Iancu, eroul nostru de suflet, ”Crăișorul Munților”! Nici măcar nu scriu acum totul despre ”civilizatoarea” Vienă...
     În Bucovina cotropită, aceiași blestemați Habsburgi au desființat aproape toate mânăstirile și schiturile românești, și au umplut ținutul de venetici, alungându-i pe Români.  Pe Ciprian Porumbescu, eroul nostru de cântec, l-au trimis în mormânt! Uitați-vă pe frescele mânăstirilor din Bucovina și veți vedea că multe dintre ele sunt scrijelite cu iscăliturile ”civilizaților” funcționari austro-ungari!
     Pe timpul Habsburgilor, Românii nu-i spuneau capitalei acestora Viena, ci Beci, care, pe limba noastră, înseamnă și ”închisoare”! Adevăr grăiau.
     Fie că-i manipulează pe unii ”intelectuali” de speță joasă, fie doar că așa se nimerește acum, Austriecii și Rușii își râd în barbă. Turcii de la Istanbul nu au de ce!


     În Primul Război Mondial, ”Miticii” din Vechiul Regat, ”balcanici” mai mult sau mai puțin ”frivoli”, au dat ascultare cântecului național ”Treceți, batalioane române, Carpații!”, fără a sta pe gânduri... Foarte mulți dintre ai au mușcat atunci țărâna Ardealului, înroșind-o cu sânge tânăr...  Da, erau Mitici, dar ar trebui să li se rostească porecla cu accentul pe prima silabă!

                                                                                                                 Adrian Bucurescu   

vineri, 17 august 2018

Folclor la superlativ


 

Lumea asta nu-i a mea,
Ceealaltă, nici așa.
Lumea asta-i cum o vezi,
Ceealaltă, cum o crezi.
 
                *
            *     *

Doamne, Doamne,
Mult zic Doamne,
Dumnezeu pare că doarme
Cu capul pe-o mânăstire
Și de nimeni n-are știre.




                 *
             *      *

În grădina lui Ion
Toate păsările dorm,
Numai una n-are somn,
Cată să se facă om.



                *
            *      *

Măi bădiță, floare dulce,
Unde te-aș găsi, te-aș smulge
Și-acasă la noi te-aș duce,
Și te-aș răsădi-n grădină,
Și te-aș secera cu milă,
Și te-aș face stog în prag,
Și te-aș îmblăti cu drag,
Și te-aș măcina mărunt
La morișca de argint,
Și te-aș cerne
Prin sprâncene,
Și te-aș frământa-n inele,
Și te-aș da inimii mele
Să se stâmpere de jele.



miercuri, 15 august 2018

Toponimia Daciei: Cetatea Albă





                                                                                            Motto:
                     
                                                                                                De la Nistru pân' la Tisa,
                                                                                                Tot Românul plânsu-mi-s-a
                                                                                                Că nu mai poate străbate
                                                                                                De-atâta străinătate...

                                                                                                     Mihai Eminescu - Doină
                                                                                             
     Dintre locurile legate de Români, Cetatea Albă pare a fi avut parte de cea mai zbuciumată soartă. Istoria cunoscută a orașului începe în secolul V î.e.n., sub numele de TYRAS, unde Grecii s-au înghesuit să negustorească. Evident, denumirea vine de la cea a râului Nistru, pe al cărui mal drept este situat, T-YRAS, care, printre alte tălmăciri le are și pe acestea: ”Cel Luminos; Cel Strălucitor; Cel Focos; Cel Năvalnic”; cf. rom. de; aur; iureș; latin. aureus ”de aur; împodobit cu aur; de culoarea aurului; auriu; frumos; minunat; încântător”; rom. daurit ”poleit cu aur”; zori; zor; a zori jar; grec., latin. tiara ”tiară”.
     O altă denumire a cetății era OPHIUSSA, în grecește ”A Șerpilor”, iar Herodot, care o consemnează, bate câmpii, spunând că acest nume i s-ar trage de la faptul că este înconjurată de năpârci. Este ceea ce, în lingvistică, se numește ”prieten fals”, căci denumirea originală este pur getică, O PHIUSSA traducându-se prin ”Care Strălucește; Cea Luminoasă; Cea Albă”; cf. rom. o - art. nehot. fem.; voios; germ. weiss ”alb”; rom. opaiț. În românește, alb înseamnă și ”luminos; limpede”.
     În timpul marelui Buerebuistas, cetatea apare iar sub denumirea TYRAS și face parte din Imperiul Getic al acestuia. În unele documente din vremea veche, orașul mai este numit și MAUROCASTRO, tot cu o sintagmă getă, căci M-AURO CASTRO se tălmăcește prin ”Fortăreața de Aur; Cetatea Strălucitoare; Fortăreața Luminoasă”; cf. alban. me ”cu”; rom. aur; latin. aura ”scânteiere; licărire; lumina zilei”; rom. miere; mieriu ”de culoarea mierii; auriu”; latin. castrum ”fortăreață; cetate”. În veacul al XIV-lea, Bizantinii traduc această denumire în grecește, sub forma ASPROKASTRON ”Cetatea Albă”.
     La leatul 1359, orașul devine parte a voievodatului Moldovei. Cetatea este mărită și refăcută în timpul domniei lui Alexandru cel Bun și respectiv a lui Ștefan al II-lea. Domnitorii Alexandru Vodă și Ștefan cel Mare refac și măresc la rândul lor cetatea.
     Cucerită de Turci, aceștia îi traduc și ei numele în AK KERMAN ”Cetatea Albă”. Cotropit de Ruși, în 1812, aceștia îi păstrează denumirea turcească, sub forma AKKERMAN. Era doar una din încercările de a șterge amintirea Românilor din vatra lor strămoșească, cum s-a încercat și cu Tighina, rebotezată Bender, tot după Turci.
     În fine, după Marea Reîntregire din 1918, Basarabia, in care era inclusă și Cetatea Albă, revine la Patria-Mamă. Așadar, fiind mai întâi getic, iar apoi făcând parte din România Mare, orașul a fost și va rămâne, de drept, pe veci al nostru, indiferent de actuala lui apartenență. Chiar denumirile ucraineană și rusă, Bilhorod-Dnistrovski și respectiv Belgorod-Dnestrovski, traducându-se prin ”Orașul Alb de pe Nistru”, evocă vremurile de aur ale Tyrageților, locuitorii de baștină ai Basarabiei.
     Actuala denumire românească pentru râul Nistru vine tot din limba strămoșilor, anume din RA NI STORUM ”Apa fără Stare, Râul fără Astâmpăr”. Da, Nistrul nu va avea liniște până nu va fi din nou în întregime al României. După acest divin eveniment, Românii i-ar putea spune iar TYRAS, adică Strălucitorul.

                                                                                                  Adrian Bucurescu

marți, 14 august 2018


          Distanța la Ego




Când pleci prea mult din tine însuți
și te privești de prea departe
te prinde frica: nu cumva
să nu mai știi a te întoarce.

Auzi ce chestie ciudată:
ți-e dor de tine pur și simplu!


     Ghicitoare




În grădina lui Ion
doarme o părere blondă
cu capul pe-un crin albastru.
Ghici ce e?


                               Adrian Bucurescu

luni, 13 august 2018


     Cum e de așteptat și drept, neisprăviții care încalcă legea supremă a României, Constituția, prin trădare și teroare, prin suprimarea libertății de expresie și a celei religioase, vor da cândva socoteală!



                             
                                                 Din voința Slăvitului Zalmoxis

Dragostea


       


          Mitologie românească

                                                   A trăi fără-a iubi,
                                                   Mă mir ce trai o mai fi!
                                                   A iubi fără-a simți,
                                                   Mă mir ce dragoste-o fi!
                                                   A simți fără-a dori,
                                                   Mă mir ce simțire-o fi!
                                                   A dori fără-a jertfi,
                                                   Mă mir ce dor o mai fi!

                                                             Nicolae Văcărescu - A trăi fără-a iubi

     Sintagma tracică de la care provine în română termenul dragoste, nu avea nici pe departe înțelesul de astăzi al acestui sentiment, ba chiar dimpotrivă. Astfel, TERG AISTAI se tălmăcește prin ”Care aduce (atrage) Zbucium (Chin; Foc; Fiebințeli; Înțepături”; cf. rom. targă; a trage; oajdă ”bubă; leziune; plagă; rană”; oaste; latin. aestas ”vară; arșița verii”; alban. ushte ”suliță”. În română, dragoste i se mai spune și unei plante erbacee, cu frunze în formă de lance, dințate, cu flori roz-purpurii.
     În folclorul românesc, descântecele de dragoste abundă. Din aceste farmece, se înțelege că Dragostea are ca ajutoare mai multe dragoste și alte surate, care atrag băieți către fete și fete către băieți. Iată un exemplu din Târgu-Nicorești, ținutul Tecuci:
Duminică dimineață m-am sculat,
La fântână am alergat
Și acolo am văzut o corabie.
Era dragostea cu dragostele
Și frumusețea cu frumusețile,
Ochioasa, cu ochii,
Sprâncenata, cu sprâncenele,
Genata, cu genele,
Albeața, cu albețile,
Roșața, cu roșațele,
Mintoasa, cu mințile.
Dragostea mă îmbrăca,
Frumusețile mă-ncingea.
Eu am cerut ochii și mi i-a dat,
Am cerut mințile și mi le-a dat mie,
Am cerut roșața și mi-a dat-o,
Am cerut albețile și mi le-a încredințat mie.
     De obicei, sentimentul apare spontan, fără descântece. La început, Dragostea stă sub semnul sfielii, al pudorii.
Luna albă când răsare,
Mândra plânge în cărare.
Luna albă când coboară,
Pe badea doru-l omoară.
Foaie verde de trifoi,
Și s-ar iubi amândoi,
Dar când merge el la coasă,
Lelea fuge rușinoasă,
Când ea fuge la vecine,
Badea fuge de rușine.
     Ehei, ce vremuri! Pe timpul lui George Coșbuc, Dragostea era tot curată, dar și plină de suferință, cum se vede și în poezia ”Numai una”:
Și când o văd, înnebunesc,
Și când n-o văd, mă-mbolnăvesc,
Iar când merg alții de-o pețesc,
Vin popi de mă dezleagă...
     Până nu demult, Românii priveau Dragostea nu doar ca pe ceva inevitabil, ci și ca un sentiment extrem de pur, chiar divin, capabil să înfrângă răul și să-i înnobileze pe cei care se iubesc:
Săracele dragoste
Piscuiesc ca păsările,
Pe sub toate gardurile.
Trec prin tină,
Nu se-ntină,
Trec prin apă,
Nu se-neacă.


     Există însă și Dragostea pătimașă, pornită în inimile celor împiedicați să se iubească, fie că se împotrivesc părinții, fie că unul dintre îndrăgostiți e plecat departe ori încă nu și-a găsit iubitul sau nu răspunde dragostei celuilalt. Atunci se crede că în ea sau în el s-a încuibat un duh malefic, Zburătorul, respectiv Zburătoroaica, cu aspect adolescentin, uneori de șarpe sau de balaur de foc, care îi chinuie pe puberi și pe pubere, pe fetele de măritat, pe nevestele cu bărbatul plecat ori pe văduve. Împotriva acestor duhuri există nenumărate descântece și alte practici magice.


     O scenă dintr-o doină culeasă de Mihai Eminescu surprinde Dragostea la apogeu, plină de plăcere și de chin:
La umbră de liliac,
Dragostele ce mai fac?
Se sărută până zac.
Iar în vale, la izvor,
Se-ntâlnește dor cu dor,
Se sărută până mor.

                                                                                                                 Adrian Bucurescu


duminică, 12 august 2018


               Nietzscheiană




A desaliniza lacrima.

          Suprafizică




Ah, particula
ce se vădește
în două locuri
deodată!

Dar și îngerul
care se află
în Rai cu-o aripă
pe pământ cu-o aripă
în aceeași clipă!

                    Adrian Bucurescu