Limba tracă în Evul Mediu

          ”Torna, torna, fratre!”

     Una dintre cele mai nefericite confuzii privind istoria noastră este citarea exclamării ”Torna, torna, fratre!”, ca argument în favoarea ”romanizării Tracilor”, care, în veacul al VI-lea, și-ar fi uitat multimilenara limbă strămoșească, adoptând-o pe cea latină! Nici că se poate o neghiobie mai mare, totodată o insultă la adresa istoriei poporului român!|
     Povestea se referă la evenimente din anul 587, când Avarii năvăliseră în Peninsula Balcanică și ajunseseră în Tracia. În vreme ce o parte a armatei bizantine se răspândise în jur pentru jafuri, conducătorul rămăsese cu o mică trupă. Generalul Comentiolus, care comanda armata împărătească, s-a decis să dea atacul și, după lăsarea serii, a înaintat. Cronicarul bizantin Theophylactos Simokattes scrie că, în timp ce oastea avansa, un incident banal a semănat panică în rândul ostașilor împărătești, care au început să fugă în dezordine. Căzând încărcătura de pe un catâr, fără ca soldatul care-l stăpânea să-și dea seama, căci se afla ceva mai în față, un alt soldat, care era mai aproape, l-a strigat să se întoarcă spre a-și ridica bagajul: RETORNA, RETORNA, FRATRE! , și aceasta ”în limba locală”. Alt cronicar, Theophanes, scrie că soldatul ar fi strigat TORNA, TORNA, FRATRE! Aceste cuvinte au fost interpretate ca un ordin de retragere de oștenii latinofoni, care erau în primele rânduri. Toți au început să strige cât puteau de tare (RE)TORNA!. Astfel, în scurtă vreme, s-a dezlănțuit o fugă generală.
     În realitate, soldatul băștinaș, adică Trac, a strigat astfel: TORN-AV, TORN-AV RA TE!
     Studiind de ani buni limba tracă și dialectele ei, mi-am dat seama că, literal, amândouă variantele se traduc astfel: ”A căzut, a căzut la tine”. Astăzi, s-ar spune ”Ți-a căzut, ți-a căzut!”.
     Lexic:
RETORN-AV ”a căzut; căzut-au”; cf. rom. a (se) răsturna. Auxiliarul perfectului compus provine din a avea. Grigore Ureche, ”Letopisețul Țării Moldovei”: ”Fost-au acestu Ștefan Vodă...”.
TORN-AV ”a căzut; căzut-au”; cf. rom. a turna; a atârna; târn ”pleavă”; a târnui ”a târî pe jos pe cineva, trăgându-l de păr”; tarniță ”depresiune într-o înălțime”; franc. traîne ”trenă”.
RA ”la”.
TE - pronume personal, persoana a doua; cf. rom. te; a ta, al tău; ție.
     Chiar cronicarii scriu că soldatul a strigat ”în limba locală”, așadar nu în latinește. Că latinofonii au înțeles altceva este o altă mâncare de pește. Cum spun Românii, surdul n-aude, dar le potrivește. Așa se întâmplă și cu istoriozaurii și latinopații de astăzi...

                                                                                                                 Adrian Bucurescu

Preobreajăn

Eu sunt dalbul de mesteacăn,
priponit pe mal de lac,
dar Ursitele, la leagăn,
au șoptit că nu-s copac.

Și-aș pleca, ce-aș mai plecare,
la Apus, la Miazănoapte,
cum se duce fiecare
pui când s-a-nțărcat de lapte.

Scrijelit, Doamne, de hanger,
voi să zbor din lutul reavăn,
să mă-mpielițez în înger
într-o zi de Preobreajăn!


                       Adrian Bucurescu

Toponimia Daciei: Tighina

     În strălucitoarea salbă a Nistrului

     Cetăți impunătoare, amintiri ale eroismului strămoșilor noștri, se înșiră ca o salbă protectoare în dreapta Nistrului: Hotin, Soroca, Tighina, Cetatea Albă. Cu siguranță, cândva vor reveni toate la Patria-Mamă, căci milenii de-a rândul au fost ale noastre, toate tăinuind în adâncul pământului amintiri materiale de la Atlanți, Geto-Daci și Români.La urma urmelor, Nistrul este râul nostru național, căci Românii sunt băștinași și în stânga lui, până foarte departe.

     În regiunea cetății Tighina, de pildă, precum și în satele din apropiere - Chițcani și Varnița - au fost descoperite nu doar urme ale Geto-Dacilor, ci și vestigii arheologice datând tocmai din epoca timpurie a fierului.
     Astăzi, Tighina este un municipiu din Republica Moldova, iar veneticii rusofoni se încăpățânează să-l numească Bender, doar-doar i-or șterge vechiul nume autohton.

     Un loc copleșit de istorie

     Se va vedea că, mult înainte de atestarea sa în documente, Tighina a avut o importanță deosebită în regiune. Denumirea românească era cunoscută deja în veacurile XII-XIII de către navigatorii genovezi, care aveau strânse legături comerciale cu băștinașii. Astfel, la 8 Octombrie 1408, când este pentru prima oară atestată în documente, localitatea este înscrisă sub numele de Teghinaccio. Într-o  altă gramată, din 24 Februarie 1452, denumirea localității este redată într-o formă și mai apropiată de cea actuală - Teghinea. Așadar, din a doua jumătate a veacului al XV-lea, așezarea e menționată cu denumirea de Tighina. Până atunci, locul fusese punct vamal. Îndeplinind rolul de cetate de frontieră, Tighina s-a dezvoltat în vremea domniei lui Ștefan cel Mare și a lui Petru Rareș.

     În anul 1538, orașul a fost cucerit de Turci, care l-au redenumit Bender, cuvânt de origine persană, ce înseamnă ”port, oraș portuar; oraș fluvial; loc de acostare a navelor”. Românii însă i-au zis întotdeauna Tighina. Ca să șteargă urmele autohtonilor, autoritățile țariste, sovietice și ruse au promovat denumirea de Bender. Însă în  toate letopisețele moldovenești cetatea apare numai cu numele de Tighina.

     Portul geto-dacic de pe Tyras

     Cum se știe, în Antichitate Nistrul se numea Tyras, de unde și același nume al cetății getice de la vărsarea lui în Mare, denumită de Români, din Evul Mediu până astăzi, Cetatea Albă.
     Cum aproape toate actualele cuvinte ale limbii române provin din graiul geto-dacic, așa se întâmplă și cu Tighina. Astfel, printre plantele dacice de leac, este atestată și DAKINA, cu variantele DACINA și DAKEINA. Termenul provine din sintagma DAKI NA ”Pe unde trec Navele (Navigatorii); Vase în (cu) Trecere”; cf. rom. a (se) duce; dig; grec. dochos ”prin care trece”; rom. naie ”corabie; barcă; luntre”; Noe (mit.); latin. no ”a înota; a pluti; a naviga”; nauia ”barcă”; ital. dogana, alban. dogane ”vamă”.
     Este vreo legătură între vasele de pe Tyras și planta medicinală? Este! Ca și astăzi, vas însemna și ”recipient” și ”vehicul de transport pe apă”. Deci, DAKI NA sau DAKEI NA se tălmăcea și prin ”Vas (Recipient) cu Trecere; Vas Important; Vas Mare; Peste Vase”; cf. rom. dig; mai dihai; dacă (conj.); naie; Noe; latin. no; nauia ”barcă; ciubăr folosit la cules de vie”; got. digana ”vase; oale”. Din aceste tâlcuri, din DAKINA și DAKEINA, româna a format și stacană ”vas; cană de pământ, ceașcă sau pahar mare”.

     În timp, planta medicinală dacică a fost redenumită de Români cu sinonime: căldare; căldărușă; candeluță; cupe; căldărușa-popii. Este o plantă erbacee perenă, cultivată ca floare de grădină, decorativă prin flori, iar numele ei științific e Aguilegia vulgaris.
     În fine, revenind la semnificația originară a toponimului Tighina, dacă și Turcii l-au tradus prin ”Port”, înseamnă că populația autohtonă mai știa ce înseamnă și că româna din veacul al XVI-lea era încă foarte apropiată de izvorul ei geto-dacic.

                                                                                                               Adrian Bucurescu

     

Aşa o fi fost...

Nani-nani, mă legăna mama,
lin mai lin răsărea Luna pe dâmb.
Noapte. Îngerii schimbau straja.
Tata venise cu caii din câmp.

O vecină învelea prescurile calde,
să le împartă în biserică mâine.
Peste toată copilăria mea
plutesc rugăciuni și aburi de pâine.

Desigur, se copseseră merele
în crengi bogate, și mai știu
că din când în când câinii lătrau
la Lună, la stele, la om viu.

Pesemne, pisica făcută ghem
torcea sub leagănul meu de brad,
vegheat de candele, de parcă
dormea în el un fiu de împărat.

Nașii mei veniseră cu daruri,
și tata va fi adus o bardacă
plină de vin, și-i va fi cinstit,
apoi vor fi pus la cale vreo clacă.

Pâine și sare, mir și argint
au podobit cinstita masă.
Venise și moașa să le poftească
pe Ursitoare la o cină aleasă.

Cine le vedea? Cine le-auzea
de vor fi menit drept sau strâmb?
Îngerii patrulau pe potecile Cerului,
lin răsărise Luna pe dâmb.


                                      Adrian Bucurescu

Somnul pruncilor

          Mitologie românească

     În panteonul Geto-Dacilor, Arhanghelul Nopții era Ion-Orfeus, căruia i se mai spunea și AE NEAS ”Cel Fermecat; Sfântul; Care Farmecă; Vrăjitorul”; cf. rom. ea; ei; alban. aj ”el; acela”; rom. naos; noi ”cenușă, cărbuni, frunze etc. care intră în compoziția unor leacuri băbești”; a lua noi ”a lua apă neîncepută pentru descântece și leacuri băbești”; alban. hyjni ”divinitate; zeu”; grec. naos ”templu”. De la AENEAS îl avem, în mitofolclorul nostru, pe Moș Ene, cel care aduce somnul și visele frumoase, mai ales la copii. În românește, somnului i se mai spune și Sfântul.

     În farmacologia dacică este atestată și planta SIKO-UPNOUX ”Care provoacă Somnul”; cf. rom. a sâcâi; a se ține scai; șagă; grec. hypnos ”somn”. Planta trebuie să fi fost somnoroasa, din etnobotanica românească, și tot SIKO-UPNOUX i se va mai fi spus și lui Ion-Orpheus.
     Încă mai există practici magice la Români, pentru aducerea somnului, mai ales la prunci. Astfel, în Maramureș, când coconii, cum li se spune copiilor mici, nu pot dormi, femeile o amenință pe Muma Pădurii, care nu lasă pruncii să doarmă, cu un descântec ca acesta:
Dure
De pădure,
Du-te mai afund în pădure,
Că până amu fiu tău s-o hodinit
Și a meu s-o străduit!
De-amu a meu să să hodinească
Și a tău să să străduiască!
Că eu te-oi descânta
Tare și vârtos
Cu puterea lui Hristos,
Cu mătura și cu secera nouă,
Cu mânurile amândouă!
     În timp ce rostește acest descântec, femeia plimbă mătura și secera pe deasupra copilului.

     Somnul îi ajută pe prunci să crească mai repede, și de aceea, măicuțele îl cheamă la leagănul copilului:
Culcă-te, puiuț micuț,
Scoală-te mărișoruț!
Culcă-te și te abuă
Până mâni în dalbă ziuă,
Și te culcă și adormi
Până mâni în dalbe zori!
                   *
Culcă-te, puiuțule,
Că dorm tăte apele!
Culcă-te
Și-alină-te
În legănuț
De păltinuț,
Fașă dalbă de mătasă,
A mămichii pui de casă!
Și-ți închide ochișorii,
Să-i crească mamii feciorii!
Că eu bine te-am fășat,
Te-am culcat,
Te-am legănat,
Doară-i crește mărișor,
Să-mi fii scump și bunișor,
Să fii mamii de-ajutor!

     Până și cântecul național românesc, DOINA, le-a fost transmis copiilor de către SOMN, adică de cel mai mare cântăreț al Antichității, Ion-Orpheus:
Doina din ce s-o făcut?
Dintr-o gură de mic prunc.
L-o lăsat maica dormind,
L-o aflat doina doinind.

                                                                                                                Adrian Bucurescu

Spulberul

Prea ne-am iubit, iubita mea,
prea am ars, și acum
pe locul rugului de doi
numai flăcări și scrum.

Scrumul - și el
e spulberat de vânt,
ca și cum niciodată
n-am fi fost pe pământ.


                                     Adrian Bucurescu

Crucea Geților

          Panteonul atlant

     Cei mai îndepărtați strămoși ai Românilor în timp, Atlanții, cinsteau Patru Zei ai Universului, pe care îi simbolizau prin cele patru brațe ale Crucii. Aceștia erau: Tatăl, Mama, Fiul și Fiica. Toți alcătuiau Sfânta Pătrime, considerată o singură entitate, luându-se ca exemplu cărămida, care conține la un loc Focul, Aerul, Apa și Pământul. Se poate spune deci că religia Atlanților era monoteistă, înaintea tuturor religiilor monoteiste de astăzi.
     În culturile atlante, Crucea este des reprezentată. Domnia unei dinastii imperiale divine a făcut ca, în Cerul Atlanților, să fie slăviți și Patru Arhangheli, fiecare având rolul său:
     OEAGRUS stăpânea Vara, Amiaza și Sudul;
     ORPHEUS domnea peste Iarnă, Noapte și Nord;
     DIONYSOS patrona Primăvara, Dimineața și Estul;
     MARKO era domnul Toamnei, Amurgului și Vestului.
     Acești patru împărați divinizați ai Atlanților erau Arhanghelii, căpeteniile îngerilor, apărători ai Raiului. Uneori apar în jurul Celor Patru Zei, adică în jurul Crucii, cum se vede și pe un vas din cultura Cucuteni. Li se mai spunea și SIL VANI ”Cei mai Buni; Foarte Valoroși; Prea Milostivii”; cf. rom. silă (arh.) ”putere; forță”; bun; bine; pâne (reg.) ”pâine”; fân; ban ”mare dregător, al doilea după voievod; monedă”; fin. De altminteri, firele care înconjoară Crucea de la Cucuteni au formă de S, inițială de la SILVANI.

     Din SIL'VAN româna a moștenit serafin ”serafim; înger de mare rang” și Șerban (n.). Termenul SILVAN apare înscris pe un vas descoperit în ruinele cetății getice Helis, astăzi Piscu Crăsanilor. În zorile Evului Mediu, este atestat și SRIBANEUS, un conducător al Valahilor.

     În numele Crucii

     În limba tracă, moștenitoare a celei atlante, sunt atestate și următoarele denumiri: CARESOS (râu), CARSAS (n.).  CARSEAI,(loc.), CARSIS (n.),  CARSIUM (loc.);  CARSUM (loc.), CARZEIS (n.), CHRYSE,(loc.), CREAS (loc.), CRESUS (n.),  CREUSA (n.) și CRISIA (râu). Iată și sensurile lor:
CAR SEAI, C'RI SIA ”Cel (Cei) de Sus”; cf. rom. care; a (se) sui; șa; hireș ”arătos; chipeș; frumos; celebru; vestit; renumit; reputat; faimos; ilustru”; alban. kreshe ”creastă; coamă”; hitit. haras ”vultur”.
CH'R YSE, C'RE AS, C'RE USA ”Cu Forță”; cf. rom. care; os;  Oaș; latin. as, assis ”as; monedă romană; unitate de măsură”; latin. iussus ”poruncă; ordin”; alban. joshje ”atracție; seducție; fascinație”.
CARE SOS, CAR SAS, CAR SIS, C'RE SUS ”De (pe) Deasupra”; cf. rom. care; sus.
CAR SIUM, CAR SUM ”Cel (Cei) de Sus”; cf. rom. șoim; samă ”seamă”.
     Se poate deduce, din cele de mai sus, că, în română, termenul cruce s-a format din CARSEAI și CHRYSE, ce se vor fi pronunțat o vreme crușe; cf. latin. crux, span. cruz ”cruce”. Dar în atlantă și tracă, bogate în omonime, CAR'SEAI și CH'RYSE, din tâlcurile de ”Forță; Întrecere”, însemnau și ”Cai; Alergători”; cf. rom. cărăuș; engl. horse ”cal”; latin. cursio ”alergare”; cursus ”fugă; goană; întrecere”. Iată de ce, o piesă de aur, din tezaurul getic de la Băiceni-Cucuteni, este de fapt o ideogramă, și cu sensul de ”Cruce” și cu cel de ”Cai”.

     Caii de la Băiceni sunt patru, câți sunt și Zeii. Patru brațe are și Sfânta Cruce, dar la Băiceni seamănă deja cu Svastica, termen universal care provine din trac. SE GHESTICA ”În Forță; Cu Putere; Care învinge”; cf. rom. să; a câștiga. Din SEGHESTICA româna a moștenit și sfiștoc ”pămătuf, buchețel de busuioc cu care se împrăștie agheasma”. Pentru evoluția fonetică GH > F avem exemple ca doctor > doftor (pop.), pohtă (arh.) > poftă etc. Svastica mai este numită și Crucea Fulgerului sau Crucea Soarelui.
     Este evident că acest semn sacru, Svastica, a poruncit împăratul de origine getă, Constantin cel Mare, să fie pus pe steagurile armatei cu care a învins dușmanii. Păi, da, că S-EG E STICA asta mai însemna: ”Care se coase (țese) pe Steaguri”; cf. rom. se; ac; sac; șiac; zeghe; steag.
     Pentru Geto-Daci, Svastica era simbolul Gemenilor Divini, Cei Doi Zalmoxis, reprezentați prin dubla inițială Z. 
     Și coroana reginei Maria este aceea a unei crăiese victorioase, Marea Doamnă a României Mari. Această cunună are în vârf o svastică. Totodată, cele două discuri ale pandanților temporali continuă cu câte trei lanțuri, două scurte și unul, cel cental, lung, și se termină cu câte un pandantiv circular, având fiecare înscrisă în centru câte o svastică. Este limpede că și regina Maria și făuritorii acestei coroane sfinte erau inițiați în Misterele Zalmoxiene! Pe vremea acestei crăiese a României, Ordinul Solomonarilor mai cultiva încă marile taine ale religiei noastre adevărate...

     Svastica este și astăzi la mare cinste, nu doar în țările budiste, ci și în țesăturile populare românești mai vechi și mai noi.
   

     Cei Patru Cavaleri ai Apocalipsei

     Patru erau și fiii lui Marko, Arhanghelul Amurgului, cărora li se mai spunea și CA BIRI sau KA BIROI ”Cei Patru”; cf. rom. cu; ca; germ. vier, engl. four ”patru”. Dar în atlantă, respectiv în tracă, termenii CABIRI și KABIROI însemnau și ”Pe (de; la) Cai; Călăreți; Cavaleri”; cf. rom. cobilă ”iapă”; latin. caballus ”cal”; ital. cavaliere ”cavaler”. Titlul de CA BIRI sau KA BIROI are și tâlcul de ”Care curăță (purifică)”; cf. rom. cu; ca; perie; bură; a bura; a birui; latin. purus ”pur; curat; curățat; cinstit; virtuos”. Astfel, au ajuns protectorii navigatorilor, ”Cei care curăță”, înfricoșătorii Cavaleri din ”Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul,” compilată clar din religia Atlanților, respectiv a Tracilor.

     Aceasta este Mărturisirea Zalmoxiană a Crucii. Amin.

                                                                                                                 Adrian Bucurescu