Ceasul-Rău

          Mitologie română

     La Traco-Phrygieni, Zeul Timpului se numea ACRISIAS. Numele și funcția sa fac ca traducerea să vină de la sine: AC'RI-SIAS ”Unitate (Răstimp) de Măsurat; Măsurarea Timpului”; cf. rom. ogor; latin. acrum ”acru, unitate de măsură”; iugerum ”unitate de măsură a suprafețelor agrare”; franc. equerre ”echer”. rom. soi; ceas; rus. soiuz ”uniune”. Vechii Greci pretindeau că Zeul Timpului, Cronos, își mânca pruncii. Așadar era un personaj malefic.
     Duh rău a ajuns și AC'RISIAS la Români, după unele sensuri ale limbii trace. Astfel, ”Unitate de Măsurat” putea a fi înțeleasă și cca ”Unitate de Împărțit (de Tăiat); Lucru Înțepător (Primejdios)”; cf. rom. ogor; ocară; ogar; acru; soi; ziuă; ceas; rus. soiuz; rom. a se ogârji; agriș; groază; greață; cursă ”pericol; capcană”; latin. aggressio ”agresiune”. Din tâlcul tracic de ”Lucru Primejdios”, mitologia românească a creat Ceasul-Rău, atât ca moment neprielnic cât și ca un duh primejdios. Momentul neprilenic poate fi provocat prin blestem, cum se spune și în această doină:
Să te duci, bădiță, duci,
Să te duci la calea-n cruci,
Să te-oprești într-un ceas rău
Și să-ți pice calul tău!
Sforăiască, sforăiască,
Pe tine să te trântească,
Mâna stângă să-ți frângească!
Să ții dârlogii cu dinții,
Să mâi calul ca muții,
Să te vadă părinții!
Să cunoască orișicine
Că blestemu-i de la mine!
     Ca duh, Ceasul-Rău umblă noaptea și-i pocește pe cei întârziați pe drumuri singuratice. În unele ținuturi se spune că sunt trei sau chiar patru Ceasuri-Rele, la vremea nopții, uneori și ziua, și nu e bine să te prindă vreunul din ele umblând pe afară. Ceasurile-Rele umblă prin văzduh și se cunosc că zboară pe aproape, după un fel de țiuit. De aceea, se crede că, atunci când îți țiuie urechile, trece vreun Ceas-Rău sau Slab prin apropiere și încearcă să te pocească. Dacă-ți faci imediat cruce la ureche, nu-ți poate face niciun rău.
     În medicina tradițională, prin Ceas-Rău se înțelege în general epilepsia. Această boală cumplită are mai multe denumiri: alte-alea, apucat, boala-copiilor, ceas-slab, cei răi, ducă-se-în-pietre, ducă-se-pe-pustii, fulgerătură, încleștat, încleștătură, poceală, răul-copiilor, răutatea-copiilor, samcă, strâns, strânsătură, stropșitură, zghihuială etc.
   Dacă te-a prins totuși și te-a înspăimântat Ceasul-Rău, te poate vindeca un descântec ca acesta, din Calafindești, Bucovina:
Ceas-Rău cu pocitură,
Ceas-Rău cu săgetătură,
Ceas-Rău cu spaimă,
Ceas-Rău de cu sară,
Ceas-Rău de la miezul nopții,
Ceas-Rău de cu ziuă,
Să te duci pe munți,
Pe sub munți,
C-acolo-s a tale curți,
C-acolo-s mese așternute
Și păhare umplute
Și scaune așternute!
Pentru tine sunt gătite.
Acolo să trăiești,
Acolo să vecuiești,
De N. să nu gândești!

     Într-un descântec din Bogați, județul Dâmbovița, Ceasurile-Rele sunt ademenite de o fecioară care are nouă frați:
Fata mare șade
În malul Dunărei,
Cu nouă frați,
Cu nouă securi,
Cu nouă barde,
Cu nouă sfredele.
Și șade cu mese întinse,
Cu făclii aprinse,
Și așteaptă dureri de Cei-Răi.
De la N. de nu vor merge,
Cu secerile îi vor tăia,
Cu berdele-i vor ciopli,
Cu sfredele-i vor găuri.
Și voi, D-ei-Răi,
Să vă duceți
Unde popa nu toacă,
Cocoșii nu cântă,
Glas de voinic nu s-aude
Și nici tăieturi de topor!
Leac să fie!
   
                                                                                                              Adrian Bucurescu

Luceafărul cu ochii negri

Dinspre Miazănoapte, dinspre plai,
Un Luceafăr cu ochi negri trece,
și pe nume mirenesc Mihai
într-această lume se petrece.

La fereastra de argint așteaptă
Cătălina cea cu păr bălai.
Liniștea-nverzește-n tei mai dreaptă,
dinspre Miazănoapte, dinspre plai.

Sură-i sara cea de toamnă lungă,
iar pe cerul nepătruns și rece,
lin lăsând în urmă albă dungă,
un Luceafăr cu ochi negri trece.

La izvor vin ciute-ciutaline,
în ceair se-ntrec oșteni pe cai.
Sună buciume pe deal, că vine
cel pe nume mirenesc Mihai.

Pururi tânăr și înfășurat
într-o mantă de lumină trece.
Poate că nu l-om fi meritat,
dar cu el norocul ne petrece.


                                  Adrian Bucurescu

Vară virtuală

În piept, sub pielea de velă,
Îmi bate inima isoscelă
Și ochii, romburi de safir,
Primesc al văzduhului mir,
Pe când lebede purpurii coboară
Din Soarele ivit peste moară.
Mai puneți lemne în luna Cuptor,
Să aibă via miroznă și spor!
Pe liziera dreaptă ca o riglă
Se sparg sonor mure de sticlă.
Scuturându-și coada în diagonală,
Nechează o iapă bidimensională.

                               Adrian Bucurescu

Muma Pădurii și Moșul Codrului

          Mitologie românească

     În mitofolclorul românesc, Muma Pădurii este o babă extrem de bătrână, cu dinții de pietre de moară, de lână sau ca secerile. Ea seamănă cu un copac cioturos și plin de ramuri uscate. Șuvițele de păr îi cad ca niște șerpi pe umerii costelivi. E lungă și cocoșată și umblă prin păduri jelind, sprijinită într-o cârjă. Locuiește într-o colibă de lemn, în mijlocul codrilor. Când obosește sau o apucă noaptea departe de casă, doarme în scorburi sau se urcă în copaci foarte înalți. Așa hidoasă și înspăimântătoare cum este, are totuși o droaie de copii, făcuți cu Dracul sau cu Moșul Codrului. Acești copii sunt foarte răi și o supără mereu; de aceea, Muma Pădurii fură somnul copiilor oamenilor și-l aduce copiilor ei, ca să doarmă mai mult și s-o lase și pe ea în pace. Știe absolut toți copacii din pădurea peste care e stăpână, fiindcă îi îngrijește de când sunt mici. Se spune chiar că-i alăptează, dându-le să sugă din sânii ei bătrâni. Îi ceartă, dacă aceștia cresc strâmbi, le pune porecle când o supără și-i blestemă tăiați ori trăsniți. De aceea sunt fulgerați cei mai frumoși copaci, fiindcă nu s-au smerit față de Muma Pădurii.

     Pe oameni și mai ales pe copiii lor nu-i suferă, pentru că ei sunt frumoși, iar ea este îngrozitor de urâtă. Când îi află rătăciți prin pădure, îi înfricoșează, încât rămân pociți sau chiar mor de spaimă. Însă oamenii se pot apăra de ea, făcându-și cruce. Atunci ea se încovrigă într-un copac și scâncește. Dacă o întreabă cineva ”Doamnă Mare, de ce plângi?”, ea răspunde: ”Mi-e foame, că n-am mâncat de o săptămână”. Și dacă omul îi dă un codru de pâine, atunci îl lasă în pace și-și vede de treabă. Cel mai mult se teme de cei înarmați și cu câini, mai ales că animalele o simt mai repede decât oamenii și încep să urle ca la Lună Nouă. Pe un fiu de împărat, căruia i s-a făcut milă de ea văzând-o plângând și și-a legat câinii, Muma Pădurii l-a împietrit și pe el și pe câini, numai cu un fir din capul ei.
     Această făptură cumplită nu fură numai somnul ci și pe copiii nesupravegheați și-i mănâncă. Dar, ca să nu se întâmple una ca asta, femeile care trebuie să plece la muncile câmpului le pun de pază, mătura, foarfecele, vătraiul sau cleștele, în cruce. Când copiii sunt încă sugari, li se leagă de capătul feșii o monedă de argint, tămâie, sare și usturoi. Pruncilor cărora li se fură somnul nu mai pot dormi sau plâng în somn și se zbuciumă în așternut. Atunci se spune că sunt bolnavi de Muma Pădurii și li se descântă așa:
U! leoaică,
U!, zmeoaică,
U! Muma Pădurii,
Miaza Nopții,
Ia-ți plânsul și hodină
Și să dai somnul și liniștea lui N.,
Să doarmă ca mielul
Și să se îngrașe ca purcelul!
     Într-un descântec de plânsori, Muma Pădurii este alungată astfel:
Tu, Muma Pădurii,
Tu, colțato,
Tu, strâmbo,
Tu, stâlciato,
Să fugi
Și să te duci
În păduri,
În adâncuri,
În smârcuri,
Unde popă nu toacă,
Unde cocoș nu cântă,
Unde câine negru nu latră!
     Muma Pădurii acționează și în afara tărâmului pe care îl stăpânește, trimițând șerpii pădurii să sugă mana vacilor, dă ploi cu broaște sau oprește ploile să vină asupra unui sat, urcându-se pe o măgură și oprind norii.

     Față de personalitatea Mumei Pădurii, cea a Moșului Codrului pălește, fiindcă, deși este duhul năzdrăvan al pădurilor și are aceleași metehne și însușiri ca și baba lui, este mai prost și deci mai ușor de înșelat. I se mai spune și Păduroiul, fiind amintit și el în descântece, cum ar fi cele de plânsul copiilor:
Tu, Muma Pădurii,
Tu, Păduroiule,
Cu vacile veniți,
Cu vacile vă duceți!
De la N. să fugiți!

                                                                                                         Adrian Bucurescu

Lupta cu cenzurozaurul

                   

Focul viu

    

Ce-o mai fi prin Rai? În ultima vreme
n-am mai auzit nimic dinspre Cer.
Rând pe rând, amintirile pier
și duhul Pământului geme.

Mi-e dor de tărâmuri înalte,
de o altă soartă mi-e dor.
Și dacă tot e musai să mor,
să mor cu orgoliu încalte.

Știu, nenorocul m-a făcut mai tare,
dar și mai viclean m-a făcut,
și parcă un veac a trecut
și stelele sunt tot mai neclare.

Ah, Pământe, chiar că nu știu
de ce la tine tot m-aș întoarce!
Sângele apă nu se face,
sângele se face foc viu.

                       
                                Adrian Bucurescu

Spiridușul

     

          Mitologie românească

     În mitologia veche a Europei de Sud-Est, Hesperidele erau nimfe care locuiau într-o grădină frumoasă, unde creștea pomul care făcea mere de aur. După unele surse antice, această minunată grădină se afla în ținutul Hyperboreenilor, adică al Tracilor de Nord. Așadar, ne putem însuși legenda, mai ales că de la HESPERIDES româna a moștenit și gașperiță ”vrăjitoare”. Totodată, în mitologia românească este semnalată și Gasperița, o zână rea și slută, care locuiește dincolo de Vântul Turbat.
     Ei bine, una dintre aceste nimfe se numea HESPERETHUSA, denumire rezultată din HE SPERETHUSA ”Care (se) agită; Care aleargă; În Mișcare;Care (se) încălzește;  Care (se) fierbe; Cu Însuflețire; Care fermentează; Care (se) frământă”; cf. rom. că; a (se) zburătăci; spiriduș; spirituș ”rachiu tare; alcool”; latin. spiritus ”suflet; duh; spirit”. Numele mai putea fi înțeles și ca HE SPER E THUSA ”Care Câștig aduce”; cf. rom. că; spor; a spori; dus. Așadar, spiridușul a fost moștenit atât de limba cât și de mitologia română de la Tracii de Nord.
     În mitofolclorul românesc, el este un drac mititel ori întruparea lui într-o vietate vizibilă sau invizibilă, ce aduce noroc omului pe lângă care este aciuat. Acest drăcușor e dat de Diavol unui om , care a făcut legământ cu Ucigă-l-Toaca, pentru un timp, în schimbul unei închinări sau dăruirea sufletului după moarte. Mai ales vrăjitoarele și vrăjitorii se slujesc de spiriduși în farmecele și vrăjile lor.
     Spiridușul poate intra în slujbă și la oamenii care sunt chiar draci sub formă de om. El se poate dobândi în mai multe feluri. Cel mai adesea se cumpără doar pentru o vreme și pentru un preț de nimic. Târgul se face astfel: cel ce vrea să-l vândă îl leagă într-o batistă nouă și îl pune în buzunar numai cu un colț, iar restul atârnând afară. Cel ce vrea să-l cumpere trage batista și aruncă doi bani jos sau îi pune în loc. Dar de cele mai multe ori spiridușul se o obține dintr-un ou. Se caută un ou părăsit de o găină neagră. Acest ou părăsit se cunoaște după faptul că e mult mai mic decât ouăle obișnuite. Oușorul se ia și se clocește de om. care-l ține la subsuoară de la trei până la șase săptămâni. Puiul care iese este spiridușul. El se ține într-un vas de lut spoit și trebuie hrănit bine, cu miez de pâine și de nucă.
     Spiridușul este un drăcușor mic cât degetarul, dar se poate întrupa și într-un pui sau într-un șarpe mic și negru. El e întotdeauna gata să îndeplinească poruncile stăpânului său. Oriunde îl trimite, trebuie să meargă și să-i aducă tot ce-i cere. Nu e slugă mai credincioasă și mai harnică decât spiridușul. Vrăjitoarele fac toate farmecele cu ajutorul lui. Spiridușul aduce călare pe prăjină pe ibovnicii necredincioși și tot el îndepărtează drăguțele de ursitul cuiva. El poate lua mana vacilor și poate vindeca bolile și multe altele. Spiridușii cunosc și văd totul, dar nu spun decât cele care duc la rău și la pierderea sufletului. Omul care are spiriduș nu poate merge la biserică și nici la preot.
     Prin unele locuri se mai crede și în banul norocos, adică în cel pe care oricui l-ai da, se întoarce înapoi în punga ta și mai aduce și alții după el. În Bucovina, acest ban se numește ancluz, denumire care vine din trac. INCOLOSSAE ”Înmulțit”. Ancluzul are spiriduș sau este chiar el spiriduș și nu se poate obține decât de la vrăjitoare. Ele bagă un ban obișnuit în apă neîncepută, adunată de la nouă fântâni, și-l descântă:
     Iată, te dau după Necurat, dimpreună cu leul acesta al lui N., să-i fie de noroc. Unde se va schimba leul, să-l aduci înapoi!
     Apoi, omul trebuie să-l poarte nouă zile sub călcâi, în cizmă, și nu trebuie nici să se spele, nici să se închine și nici să vorbească cu cineva. Pe urmă, oriunde și oricui i-ar da banul vrăjit, acesta se va întoarce înapoi.
     De spiriduș, cei curați pot scăpa cu un descântec ca acesta:
Îndărăt, drace, neprietene!
Desfă ce-ai făcut,
Că slujbele lui Sfântul Vasile
Te-or seca,
Cu tămâie te-or tămâia,
Cu fierăstrăul te-or reteza,
Cu mătura te-or mătura,
Cu lopata te-or lua,
În coarnele vacilor te-or arunca!
Tu, drace, neprietene,
Acolo îi plesni,
Acolo îi crăpa,
Gâștele și gâscanii,
Curcile și curcanii
Cu ciocul te-or mușca,
Cu ghiarele te-or zgâria!
   
                                                                                                                 Adrian Bucurescu