luni, 16 aprilie 2018

Iasomia de Madagascar





A venit în salon o prințesă moțată,
cu parfumul prea rar.
Își trage neamul această fată
tocmai din insula Madagascar.

În chip de stele și de clopoței,
cu sclipiri de cleștar,
fericește cu flori ochii mei
iasomia de Madagascar.

Cad pe gânduri, mă luminez,
mă aprind de al florilor jar,
căci eu de copil tot visez
să merg în insula Madagascar.

Și ochi-i închid, și se face că zbor,
că sunt un înger peste junglă hoinar,
trimis de zei să le-aduc în pristol
iasomie de Madagascar.


                              Adrian Bucurescu


duminică, 15 aprilie 2018

Istoria Atlanților. Războaiele de Secesiune




 
         Prințesa Thermodousa

     Tragica moarte a lui Ion-Orfeus a avut consecințe nu doar în Imperiul Atlant, ci pe toată planeta. Unele dintre ele, deși nu mai sunt cunoscute adevăratele motive, se resimt și astăzi. Imediat după dramaticele evenimente, Imperiul, care trecuse deja de Potop și de Marile Cutremure, a trebuit să răspundă la uriașe confruntări, atât spirituale cât și politice.
     După stingerea din viață a împăraților Eurydike și Orfeus, Preotesele Soarelui, care provocaseră moartea ultimului, au preluat conducerea. Salonai, frumoasa care fusese refuzată de împărat pentru Nunta Sfântă, a fost aleasă ca Marea Vestală,, primind titlul de THER'MO DOUSA ”Mai-Marea  Poporului; Conducătoarea Țării (Pământului)”, care însemna și ”Măreața (Înalta; Suprema) Preoteasă; Plină de Mărinimie; Cea mai Milostivă”; cf. rom. turmă ”cireadă; mulțime; grup mare de oameni sau de animale; (în limbajul bisericesc) mulțimea credincioșilor”; tărâm; țărm; duios; lat. dea; dis, deis ”zeiță”; Deus ”Dumnezeu; Zeu; domn; suveran”; grec. Theos ”Zeu; Dumnezeu”.


     Făcând parte din Ordinul Amazoanelor, învățase de mică să lupte. De altminteri, THERMO DOUSA se mai traduce și prin ”Conducătoarea Oastei (Cetelor); Războinica Absolută”; cf. rom. turmă; latin. turma ”escadron de cavalerie; ceată; cârd”; Deus ”D-zeu; domn; suveran”; dis ”bogat”.
     Fiind de neam mare, i se mai spunea, firesc, și INO ”Prima; Prințesa; Superioara”; cf. rom. una; Iana Sânziana, Ian Caloian (mit.); latin. Iuno - Iunona, Zeița Supremă; alban. hyjni ”divinitate; zeu”; ujane ”imensitate”; Hene (astr.) ”Luna”.
     Aleasă și regentă a Imperiului, Thermodousa l-a adoptat pe pruncul lui Ion-Orfeus și al Eurydikei, ce se mai numea și D-ION-YSOS ”Descendent din Ion”, crescându-l cu cea mai mare grijă, căci acesta urma, la maturitate, să conducă Imperiul. Scrierile antice care s-au mai păstrat confirmă că Ino l-a crescut pe Dionysos, și că tot ei i se mai spunea și LEUCOTHOE, nume care, rostit LE UCO THOE, se traduce prin ”Cea care l-a crescut (îngrijit) pe Domnul (Prinț)”; cf. rom. la; agă; oca; a ogoi; uică ”unchi”; tui - semn de învestire a voievozilor; lat. Deus ”domn; stăpân; suveran”.
     Ea însăși din stirpe nobilă, Marea Preoteasă era rudă apropiată a prințului moștenitor, așa cum sugerează alte traduceri ale numelui său: a) THER MODOUSA ”Mătușa (Ocrotitoarea; Salvatoarea) Suveranului”; cf. rom. țar; slav. țar ”rege; împărat”; rom. mătușă; mătăuz ”mănunchi de busuioc cu care preotul stropește cu agheasmă”; b) LEUCO THOE ”Mătușa (Salvatoarea) Domnului”; cf. rom. leică ”mătușă”; leac; a lecui; tui ”semn voievodal de învestitură”; latin. Deus.

     Nori Negri deasupra Împărăției

     Cutremurele și Potopul, care au dezechilibrat centrul Imperiului, au fost interpretate de locuitorii celor zece regate ca o pedeapsă a Zeilor pentru gravele abateri de la poruncile cerești și pentru desfrâul care cuprinsese întreaga societate. Tocmai împotriva acestei decadențe se ridicase Ion-Orfeus, plătind cu viața marea lui cutezanță. Nordul și Sudul au început să se acuze reciproc pentru această situație, amenințând stabilitatea instaurată cu mai bine de 24 de veacuri în urmă de întemeietorii Federației Atlante, Poseidon și Kleitho.
     În dialogul ”Kritias” al lui Platon se confirmă decadența în care ajunsese neamul ales și pedeapsa divină: ”Atunci când Zeul Zeilor, cel care domnește prin mijlocirea legilor și are însușirea de a vedea acest soi de lucruri, cugetând la decăderea la care ajunsese stirpea minunată, a hotărât s-o pedepsească spre a o struni prin învățătura ce i-ar da-o; El i-a adunat pe toți Zeii în cel mai de preț lăcaș al lor, fără îndoială cel ce aflându-se în centrul lumii dă vederea asupra a tot ce se săvârșește, și, după ce se adunaseră toți, le-a rostit această cuvântare: (sfârșitul dialogului lipsește).
     În treacăt fie spus, n-ar fi rău să ne gândim și la decadența îngrozitoare în care se bălăcește omenirea la ora actuală! Până când va mai răbda Cerul desfrâul, hoția și descreierarea oamenilor?
     Revenind la Atlanți, mai trebuie spus că certurile nu priveau doar moravurile, ci și deosebirile de rasă. Albii îi cuceriseră pe negrii din Africa, conducătorii din cele trei regate de Miazăzi fiind mereu Europenii. De aceea, nu e de mirare că în Egipt au fost descoperite mumii de faraoni cu părul blond. Așadar, profitând de faptul că moștenitorul Primului Regat, prințul Dionysos, mai avea până ce să ajungă adult, Egiptenii băștinași au hotărât să-și câștige independența deplină față de Europa. Acest act este confirmat și de o inscripție getică, descoperită în ruinele cetății Callatis, Mangalia de astăzi, ce mai poate fi citită și astfel: IOA N'KYR A DOS KYVD ALEFA A POMA. Traducerea: ”Cei Negri (Întunecați; Răi) să se despartă (să plece) de (de la) Albi s-au vorbit”; cf. rom. ăia; negru; negură; negară; latin. niger ”negru; de culoare întunecată; de moarte; jalnic; nefericit”; rom. a dus; alban. thyesoj ”a fracționa”; franc. dose ”doză”; latin. Aegyptus ”Egipt”; ital. copto, franc. copte ”egiptean”; rom. alb; alifie; latin. albus ”alb; luminos; favorabil”; oliva ”măslin; ramură de măslin”; rom. faimă; latin. fama ”vorba lumii; zvon; veste; părere generală”; grec. phemi ”eu vorbesc”.


     Într-adevăr, Egiptenii au început în secret să-și creeze o armată, incitându-i și pe Africanii din celelalte două regate, Nubia și Libia. Apoi au început să-i masacreze pe Albi, indiferent de rangul acestora din urmă.

     Furia Amazoanelor

     Amazoanele, urmașele co-fondatoarelor Federației Atlante, își păstraseră tot timpul privilegiile întărite de regele Poseidon, având propriul lor ordin religios și militar. Deocamdată, nu avem de unde ști dacă în cele 24 de veacuri ce se scurseseră până la Marile Cutremure și Potop mai avuseseră loc răzvrătiri în cele Zece Regate. Oricum, este clar că ele se antrenaseră în continuu, fiind capabile să asigure ordinea în Împărăție.


     Este lesne de înțeles cum au primit veștile despre răzvrătirea Africanilor. Desigur, și bărbații s-au pregătit de luptă. Astfel, sub conducerea regentei Thermodousa, o armată uriașă a pornit spre Sud, pe uscat și pe mare. Se poate spune că atunci a avut loc cu adevărat Primul Război Mondial din istorie!

     O Mare de Sânge

     Au cântărit foarte bine Africanii sorții de izbândă într-un război cu Europenii, ultimii fiind mai întâi de toate neobișnuiți cu căldura nemiloasă a acelor locuri. Totodată, deși erau codri deși și întinși și în Europa, aceștia nu prezentau nici pe departe primejdiile junglei. Fiind la ei acasă, Africanii au rezistat cu succes asalturilor Albilor, atât prin lupte de gherilă cât și în marile bătălii directe.
     Numele straniu al Mării Roșii sugerează că au curs râuri de sânge, revărsându-se de pe țărmurile egiptean și nubian, unde s-au dat cele mai grele lupte.


     Altminteri, nu s-a găsit până acum nicio altă explicație pentru denumirea acestei mări, apa ei, pe care am văzut-o cu ochii mei, fiind când azurie, când ca smaraldul.

     Doamna Albă din Namibia

     O pictură rupestră din Namibia a pus pe jar cercetătorii, negăsindu-i-se până acum nicio explicație. Celebra imagine, denumită în lumea științifică ”Doamna Albă din Namibia”, înfățișează o războinică albă, înconjurată de luptători negri. Desigur, doamna este însăși regenta THERMO DOUSA, al cărei nume se mai traduce și prin ”Cea cu Pielea Dalbă (Albă; Strălucitoare)”; cf. grec. derma ”piele”; rom. duios; lat. dies ”zi, ziuă”.


     Scena este cu totul revelatoare: Thermodousa, viteaza conducătoare a Atlanților, a pierit în luptă. Cu siguranță, odată cu ea vor fi pierit și mii de alți oșteni albi.

     Enigma Iberilor

     O altă pictură rupestră, tot din Africa, dezvăluie și ea o parte din evenimentele ce aveau să ducă la independența Africii. În imagine apar trei conducători din Sud și încă unu, ceva mai depărtat, acesta fiind liderul Sumerului, care, încurajat de ceilalți, s-a răzvrătit și el.


     Acești conducători simbolizează cele patru regate despărțite de Imperiul Atlant: Egiptul, Nubia, Libia și Sumerul. La rândul lor, animalele din imagine îi simbolizează pe Albii care colonizaseră Sudul: militari, negustori, lucrători etc. Denumirea lor generală era aceea de A BARI, cu mai multe înțelesuri: ”Cei Albi”; cf. rom. var; a vărui; ”Străini”; cf. rom. afară; ”Dușmani; Hoți”; cf. rom. fiară; a fura; ”Vinovați”; cf. rom. a pârî; ”Veniți; Intrați”; cf. rom. a (se) vârî; ”Pribegi; Fugari”; cf. rom. iepure. O piele jupuită de pe un animal semnifică masacrul populației europene de către aborigeni.
     Atenție: și animalele din scena cu Thermodousa înconjurată de negri sunt toate albe!
     Toți Albii care au scăpat de furia răzvrătiților s-au refugiat și s-au stabilit definitiv în Europa, iar de la ei a rămas denumirea de Iberia a două ținuturi, unul în Caucaz, iar celălalt în peninsula din Sud-Vestul continentului nostru. Ei sunt strămoșii actualilor Georgieni și Basci, ale căror limbi se deosebesc de cele zise ”indo-europene”. Din partea Atlanților de Nord, A BARI avea mai ales tâlcul de ”Pribegi; Imigranți; Fugari”; cf. rom. afară; iepure.
     O vreme, sub domnia lui DIONYSOS, Primul Imperiu va rămâne doar cu șase regate. Apoi, în frunte cu gloriosul împărat MARKO, Atlanții au pornit la cucerirea Americilor. Cât de curând, va fi istorisită și această grandioasă epopee a strămoșilor noștri.

                                                                                                           Adrian Bucurescu

sâmbătă, 14 aprilie 2018

Livada de piersici





Ne-am întâlnit în livada de piersici.
Era în zori de Duminica Tomii.
Razele Soarelui se zvăpăiau,
în flori rozalbe se gătiseră pomii.

Cucul vestea câți ani mai trăim,
nici tu, nici eu nu-i număram.
Roua pe iarbă se argintea,
beți de iubire ne sărutam.

Demult livada s-a înțelenit,
ciulini și măceși au șters cărările.
Îmi amintesc ce mult ne-am iubit
și cum ne-au pierdut depărtările.

Din când în când în vise mi-apari.
Nelămurit, în urmă privesc:
Dacă piersicii florile-și scutură,
ce rost mai are să-mi amintesc?


                                      Adrian Bucurescu

vineri, 13 aprilie 2018


     Să nu fiți iertați niciodată, latinopaților, cu Nerva Traianus al vostru cu tot! 







 

Mărturii despre Traci




     Astfel Elenii i-au socotit pe Geți de neam tracic. Acești Geți locuiau și pe un mal și pe celălalt al Istrului, ca și Misii, care sunt și ei Traci - acum ei se numesc Moesi; și de la ei au pornit și Misii statorniciți în zilele noastre printre Lidieni, Frigieni și Troieni. Frigienii nu sunt altceva decât Brigii, popor tracic, ca și Migdonii și Bebricii, Medobitinii, Bitinii, Tinii și - socot eu - Mariandinii. Aceia au părăsit cu toții Europa. Misii însă au rămas pe loc. Pe bună dreptate crede Posidoniu că acești Misi din Europa (vreau să spun cei din Tracia) i-a pomenit Homer în versurile sale: ”El și-a întors privirea îndărăt, uitându-se la țara Tracilor îmblânzitori de cai și a Misilor războinici, pricepuți în lupta de aproape”. Dacă cineva ar înțelege aceasta ca privindu-i pe Misii din Asia, pasajul nu s-ar lega de context. A susține că (Zeus) nu și-a întors ochii de la Troia spre pământul Traciei și că nu a îmbrățișat dintr-o privire - odată cu Tracia - și Misia, care este aproape, ci s-a uitat spre ținuturile vecine cu Troada, așezate în spatele ei și pe ambele ei laturi, despărțite fiind, însă, de Traci prin toată lățimea Helespontului, înseamnă a confunda continentele și a nu pricepe ce vrea să spună Homer. Căci aici expresia ”și-a întors” înseamnă, fără îndoială, spre partea dinapoi. Oricine și-ar întoarce privirea de la Troieni spre cei ce nu sunt în spatele lor sau la dreapta și la stânga, înseamnă că ar privi înainte, nu îndărăt ( = 296 ). Cele ce spune - mai departe - Homer confirmă părerea noastră, căci acestor Misi el adaugă pe Hipemologi, Galactofagi, Abii, care sunt Scyți, și pe Sarmații ce-și duc traiul în care. Aceste neamuri, ca și Bastarnii, sunt chiar astăzi amestecate cu Tracii - mai ales cu cei de dincolo de Istru, dar și acei de dincoace, care sunt amestecați și cu neamurile celtice, Boii, Scordiscii, Tauriscii. Totuși, pe Scordisci unii îi numesc ”Scordiști”, pe Taurisci ”Teuriști” și ”Tauriști”.

                                                                                                               Strabon, Geographia

     

joi, 12 aprilie 2018

Vifor de primăvară





Satul s-a acoperit
cu flori de vișin.
De acest Rai înflorit
mereu mă sprijin.

Boii, în cornurele,
duc leagăne de mătase,
ca să se plimbe în ele
fetele frumoase.

Vreascuri țiuie în fum.
S-a încălzit calendarul.
Căruțe trec pe drum
spre câmp cu bălegarul.

De sub urmele vacii,
din reavănul pământ
vor izbucni sângerând macii
jertfiți la orice pală de vânt.

În alb-negru-verde,
prin vișinii în floare,
cine s-ar pierde,
cine ar cerși îndurare?

Cât am fost apriat,
prinosul nu mi l-ați primit.
Și iată, la suflet m-am schimbat
și m-am zăltat și m-am zgubilit.

De atunci, pentru mutanții seci,
departe de vișini în floare,
cu gânduri ordonate și reci
m-am pregătit de răzbunare.

Temeți-vă dinspre ghioc
toți care m-ați rănit!
Un vifor de foc
spre voi s-a stârnit.

                 Adrian Bucurescu



miercuri, 11 aprilie 2018

Mărgăritarul




          Mitologie românească

     La Geto-Daci, MARCHEROTA, adică mărgăritarul, simboliza lacrimile divinei mame a lui Ion-Orfeus, Calliope, prefăcute în perle. Și astăzi, la Români, mărgărit sau mărgăritar se referă și la plantă și la perle.
     I se mai spune și mărgărint, mărgăritărel sau lăcrămioară, și este o plantă ierboasă, cu flori frumos mirositoare, mici, albe. Crește prin pădurile umbroase de la șes și prin grădini.
     În cântecele vechi, mărgărintul este pomenit în legătură cu nenorocul, jalea, urâtul, despărțirea de cel drag. Iată un exemplu:
Frunzuleană mărgărint,
Bade, cât eu te-am iubit!
Dar nu vreau să te mai știu;
Nici la moartea mea să-mi vii,
Nici lumina să mi-o ții,
Nici crucea să mi-o săruți,
Nici în groapă să te uiți!
     Mărgărintul este legat și de farmecele de dragoste:
Frunzuleană mărgărint,
De-amărât și necăjit,
Nu văd iarba pe pământ,
Nici Luna pe cer mergând.
Răsai, Lună, mai degrabă,
Să se vadă prin livadă,
Să-mi cosesc pelin cu iarbă,
Să-i dau puicăi să-mi desfacă!
- Na-ți, puicuță, -un leu bătut
Și-mi desfă ce mi-ai făcut!
- Măcar să-mi dai șapte lei,
Nu ți-am făcut ca să piei,
Că ți-am făcut să mă iei.
Când mă uit la casa ta,
Mi se rupe inima.
     Într-o legendă se spune că era odată un băiat foarte sărac, orfan de tată. Mama băiatului era așa de nevoiașă, că nu avea după ce să bea apă. S-a dus el în lume și a ajuns cioban la un împărat. Acest ciobănaș avea un fluier și cânta cu el de parcă era vrăjit. Împăratul avea o fată cum nu era alta mai frumoasă. Pe când împărăteasa era însărcinată cu ea, o femeie îi adusese în dar flori frumoase de pădure, pe care le-a primit și le-a mirosit. De aceea, prințesei îi erau dragi florile, mai ales cele sălbatice. Odată, plimbându-se prin pădure, a dat de ciobanul care cânta din fluierul vrăjit. L-a chemat să meargă cu ea într-o poiană, unde ar fi florile mai frumoase. El mergea înainte, ca să-i facă loc printre tufe și spini. Au ajuns, au cules un braț de flori și s-au întors. Văzând că fata mai pierde din ele, le-a luat el și le-a dus până au ajuns la oi. Acolo i-a dat prințesei florile, câte mai rămăseseră. Ea i-a spus că nu i le-a dat pe toate, că mai păstrase una în traistă. Însă el i-a arătat că în traistă nu mai este nicio floare.
     - Dar asta ce-i? a întrebat ea, arătând spre fluierul vrăjit.
     - Pe el îl căutam. De acum e al meu și ți-l iau.
     Ciobănașul i l-a dat, căci nu avea încotro. După ce i l-a dat, din ochi au început să-i curgă lacrimi, ca un izvor. Ele îi alunecau pe față, cădeau în iarbă, și din ele se făceau flori frumoase, albe. Prințesa a cules din ele un braț și le-a dus acasă. Ciobănașul, de tristețe, s-a dus în lume și nu s-a mai întors.De atunci au rămas în lume florile cele albe, lăcrămioarele.


     Într-o legendă din Muntenia se spune că aceste flori s-au făcut din lacrimile unui voinic, Mărgărit, care nu avea pe nimeni pe lume și care a plecat de-acasă numai cu arcul de vânătoare și cu năvodul. Într-o zi a văzut pe creanga unui copac o pasăre cum nu mai văzuse de frumoasă. A luat-o la ochi și a săgetat-o la un picior. Atunci, pasărea grăi:
     - O, iubitul meu, de ce m-ai săgetat? Eu sunt ursita ta și demult am căutat să te găsesc, dar n-am avut noroc în lume, căci astăzi, când te întâlnesc, în loc să mă primești cu bucurie, mă săgeți fără milă!
     Apoi pasărea i-a aruncat un inel și s-a făcut nevăzută. Mărgărit a pornit în căutarea ei, pe un cal năzdrăvan, urmărit de un zmeu, pe care l-a răpus, dar și-a găsit ursita înecată într-un lac. Voinicul a fost prefăcut în floarea numită mărgăritărel, iar din lacrimile închegate pe pieptul lui s-au făcut lăcrămioarele.


     În medicina tradițională, tulpinile florifere de mărgăritar se întrebuințau împotriva durerilor de piept. Se puneau și în scăldătorile copiilor slabi, anemici, ca să se întărească. Ceaiul din flori se folosea la poală albă. Se mai prepara din ele o apă de obraz, în credința că acela care se spală cu ea va fi alb ca laptele. Roua strânsă de pe florile de mărgăritar se întrebuința ca picături în ochi, împotriva conjunctivitei. Florile plămădite în oțet se miroseau împotriva migrenelor, iar ceaiul, preparat din planta verde sau uscată, se lua în boli de inimă. Pe lângă Târgu Ocna, părțile aeriene se întrebuințau în boli de nervi și de ficat. Pe alocuri, mărgăritarul se mai întrebuința și la boala de apă, dambla și răul copiilor.


                                                                                                               Adrian Bucurescu