Lucrări de Adrian Bucurescu. Colecție particulară

Tăblițele dacice de la Sinaia

          < Slavă Mamei Dacia! >

     NOVIO DY PACEO DI PARCYO SIRA RIOMYONO! DEY MATEO DACIO CESTOE A TERODUA VINO OGE DOE CYNO ONISIO ZAVELIO DEOI GEASO CUES TO PACEO SIEDI SO DOMI CEOCHYE ICE HOMYO!
     POE FUSCO DE GINO LO CERIN RODU DIEGIO. IJ ONPERO SOSETO ISOV DO ZOASY DOCHIL.
     NOVOLIO POE HRON PUSO O ONTYO NISO ARMOSO GE DYLO TALYPICO RIOMYONO DESDEO TIROS SEND PRIO PARCYO PROE NOVALIO. DACYO TRASO O NANCEO MAVRO VIRUDY SARMIGETUSO IVYO.

     Traducerea:

     Să ni se dea pace din partea împăratului întunecat al Romanilor! Să i se dea Mamei Dacia pace pe pământ! Să vină Cei Doi Nobili Îngeri când se face ziuă, ca să răsplătească rugăciunile celor ce Le-au adus ofrande! Fermecătorul Zavelio să le dea celor drepți liniște și pace, să șadă în case domnești pe pământ! 
     A venit Fuscus, din neamul cioroilor, la frumosul Diegio. Și împăratul puturos al Romanilor a trimis la luptă pe cei mai de jos ticăloși. 
     Scârboșii au adus o coroană și i-au pus-o prințului. Ostașii noștri cei vrednici au plecat de la Romani cu daruri foarte prețioase din partea celor scârboși. Dacii s-au întors pe ninsoare. Apoi la Sarmizegetusa primăvara a venit.


                             Adrian Bucurescu, Tainele tăblițelor de la Sinaia, Ed. Arhetip, 2005

Ghicitoarea

Din ciocurile toamnei cântă cocoșii.
Eu trag cu arcul în nori ca strămoșii.
Unu câte unu, câinii, ca nebunii,
Latră la gușa mărgelată a Lunii.

Nu mai vreau nori, vreau stele și Lună,
Chiar de e toamnă, să fie bună!
Vara mi-a fost destul de amară,
Razele ei alții le furară.

Mărturisesc că sunt subversiv,
Nici nu-mi trebuie un anume motiv.
Însă dacă e să fiu condamnat,
Cine mă poate afla vinovat?

Vinovat că am iubit România,
Vinovat că am tras cu toată mânia
Cu arcul în norii gata să vină
Pe datini curate, pline de lumină?

Am vrut să fiu viteaz ca străbunii,
Sub razele Soarelui și ale Lunii...
Ca la oricine, și la moartea mea
Va cădea în grădină o stea -

Că nu va fi stea, și nici logostea...
Ghici și ghicește ghicitoarea mea!


                                  Adrian Bucurescu

Mărturii despre Daci

          Decebal, în perfecțiune regală

     Decebalus sau Diurpaneus, cum îl numește Orosius, împreuna o mare înțelepciune cu foarte mult simț de prevedere, cu moderație, curaj, hotărâre rapidă, viclenie și pricepere militară, într-o astfel de perfecțiune, încât Duras, predecesorul său, i-a predat tronul și domnia dacă, în credința și convingerea că este mai demn de ele. El și-a cucerit apoi fortificațiile de graniță romane și a învins două armate romane, una a lui Oppius Sabinus și cealaltă a lui C. Fuscus. În schimbul păcii a pretins împăratului să-i plătească tribut; curând după aceea însă a fost înfrânt de armata lui Iulianus și anume în așa măsură încât a trebuit acum el însuși să se umilească cerând pace. Mai curajos decât era în realitate, Domitianus a pornit spre Ister. Dar în loc să-l atace pe Decebalus însuși, s-a îndreptat spre Cvazi și Marcomani, două națiuni germane aliate pe care voia să le pedepsească pentru că nu-i ascultaseră ordinele de a porni contra Dacilor. Campania aceasta a eșuat ți prin aceasta Decebalus a dobândit încă o dată supremația împotriva așteptărilor sale; căci înfrângerea suferită din partea lui Iulianus l-a costat atâția oameni utilizabili, încât nu ar mai fi avut curajul să iasă la câmp deschis. Iulianus ar fi putut cuceri și cel mai puternic oraș al său și comorile sale, dacă nu ar fi fost înșelat prin viclenie. În drumul său spre orașul pe care Decebalus nu l-ar fi putut apăra în niciun fel, acesta a pus să se taie toți copacii până la trunchiurile în care a înfipt sulițe făcându-i pe Romani să creadă că-i întâmpină o nouă armată a Dacilor și deci s-au retras. După câte se pare, Decebalus, după înfrângerea sa s-a retras în cele mai adânci păduri în care Romanii nu ar fi îndrăznit să pătrundă și și-a atras de partea sa popoarele învecinate. Căci, conform unei inscripții așezată în cinstea unui anume L. Plautius, avea la sine popoare roxolane, bastarne și alte necunoscute, încât înaintea ultimei sale înfrângeri și după aceasta s-au găsit multe de același fel în țara sa. Împăratul însă a fost prea fricos ca să i se apropie și i-a oferit nu numai pace, ci a și răscumpărat-o prin daruri mari, prin tribut anual și mulți meșteșugari și artiști pe care i-a trimis.

                   Gebhardi, Ludewig Albrecht, Geschichte des Reichs Hungarn und der damit verbundenen Staaten, I. Theil, Leipzig, 1778, p. 60 - 63.

Rapsodii de toamnă

               I        
    

A trecut întâi o boare

Pe deasupra viilor,

Și-a furat de prin ponoare

Puful păpădiilor.

Cu acorduri lungi de liră
I-au răspuns fânețele.
Toate florile șoptiră,
Întorcându-și fețele.

Un salcâm privi spre munte
Mândru ca o flamură.
Solzii frunzelor mărunte
S-au zburlit pe-o ramură.

Mai târziu, o coțofană
Fără ocupație
A adus o veste-n goană
Și-a făcut senzație;

Cică-n munte, la povarnă,
Plopii și răsurile
Spun că vine-un vânt de iarnă
Răscolind pădurile,

Și-auzind din depărtare
Vocea lui tiranică,
Toți ciulinii pe cărare
Fug, cuprinși de panică...

Zvonul prin livezi coboară.
Colo jos, pe mlaștină,
S-a-ntâlnit un pui de cioară
C-un bâtlan de baștină.

Și din treacăt îi aruncă
Altă veste stranie,
C-au pornit-o peste luncă
Frunzele-n bejanie!...

               II

Într-o clipă, alarmate,
Ies din șanțuri vrăbiile.
Papura pe lac se zbate
Legănându-și săbiile.

Un lăstun, în frac, apare
Sus pe-un vârf de trestie
Ca să ție-o cuvântare
În această chestie.

Dar broscoii din răstoacă
În insultă-n pauze
Și din papură-l provoacă
Cu prelungi aplauze.

Lișițele-ncep să strige
Ca de mama focului.
Cocostârci, pe catalige,
Vin la fața locului.

Un țânțar, nervos și foarte
Slab de constituție,
În zadar vrea să ia parte
Și el la discuție.

Când deodată un erete,
Polițai din naștere,
Peste pajiști și boschete
Vine-n recunoaștere

Cu poruncă de la centru
Contra vinovatului,
Ca să-l aresteze pentru
Siguranța statului...

De emoție, în surdină,
Subt un snop de bozie,
O păstaie de sulfină
A făcut explozie.

               III

Florile-n grădini s-agită.
Peste straturi, dalia,
Ca o doamnă din elită
Își îndreaptă talia.

Trei petunii subțirele
Farmec dând regretelor,
Stau de vorbă între ele:
”Ce ne facem, fetelor?...”

Floarea-Soarelui, bătrână,
De pe-acum se sperie
C-au să-i cadă în țărână
Dinții, de mizerie.

Și cu galbena ei zdreanță,
Stă-n lumina matură,
Ca un talger de balanță
Aplecat pe-o latură...

Între gâze, fără frică
Se re-ncep idilele.
Doar o gărgăriță mică
Blestemându-și zilele,

Necăjită cere sfatul
Unei molii tinere,
Că i-a dispărut bărbatul
În costum de ginere.

Împrejur îi cântă-n șagă
Greierii din flaute.
Uf, ce lume, soro dragă!
Unde să-l mai caute?

L-a găsit sub trei grăunțe
Mort de inaniție
Și-acum pleacă să anunțe
Cazul la poliție.

          IV

Buruienile-ngrozite
De-așa vremi potrivnice,
Se vorbiră pe șoptite
Să se facă schivnice.

Și cum știe-o rugăciune
Doamna măselariță,
Tot soborul îi propune
S-o aleagă stariță.

Numai colo sus, prin vie,
Rumenele lobode
Vor de-acuma-n văduvie
Să trăiască slobode.

Vezi! de-aceea, mătrăguna
A-nvățat un brusture
Să le spuie-n față una
Care să le usture.

Jos, pe-un vârf de campanulă
Pururea-n vibrație,
Și-a oprit o libelulă
Zborul plin de grație.

Mic, cu solzi ca de balaur,
Trupu-i fin se clatină,
Juvaer de smalț și aur
Cu sclipiri de platină.

               V

Dar deodată, pe coline
Scade animația...
De mirare parcă-și ține
Vântul respirația.

Zboară vești contradictorii,
Se-ntretaie știrile...
Ce e?... Ce e?... Spre podgorii
Toți întorc privirile.

Iat-o!... Sus în deal, la strungă,
Așternând pământului
Haina ei cu trenă lungă
De culoarea vântului.

S-a ivit pe culme Toamna,
Zâna melopeelor,
Spaima florilor și Doamna
Curcubitaceelor...

Lung își flutură spre vale,
Ca-ntr-un nimb de glorie,
Peste șolduri triumfale
Haina iluzorie.

Apoi pleacă mai departe
Pustiind cărările,
Cu alai de frunze moarte
Să colinde zările.

........................................
........................................

Gâze, flori întârziate!
Muza mea satirică
V-a-nchinat cu drag la toate
Câte-o strofă lirică.

Dar când știu c-o să vă-nghețe
Iarna mizerabilă,
Mă cuprinde o tristețe
Iremediabilă...

                                                            George Topîrceanu

Tăblițele dacice de la Sinaia

       

          < Solii romani la Sarmizegetusa >

     DACIBALO ON ZOT YCEO DUMA ERO VIRO DACYO AIRO SANTO POE NOVALIEO SE VELATORE TU DACIEO CUE COROLO SAMITOE A SOLU E DEO SAVELO PU DOON GENT VE IRODU ELO SARGE CENIO DIEGIO VIESINO. ARESANDO PANTELO RUMUNO SOL U MATO DACIBALO. SALCERO ROTO PANO FUSCO COTO POLOVOI CE ROV(E)C. A ION SOEN O ERSOI CERIO. GENUCLOE TALIPICO SARMIGETUSO.

     Tălmăcirea:

     Împăratul Decebal a ieșit din palat cu luptătorii Daciei, cu sfinții preoți, acoperit cu vălul sacru al Daciei și cu coroană, încrezător în Zeul Savelo, cu tot neamul în preajma lui, condus la întâlnire de Diegio și Viesino. Ajungând la domnul, solul roman i s-a închinat lui Decebal. Ostașii l-au înconjurat pe domnul Fuscus ca și pe nespălații care-l slujeau. La joc feciorii cu ardoare s-au prins (întrecut). Au fost vegheați la plecarea din Sarmizegetusa. 


                                     Adrian Bucurescu, Tainele tăblițelor de la Sinaia, Ed. Arhetip, 2005

Trufie brumată

Ostenit la minte și la trup,
Eu cu lumea asta o să o cam rup.
”Ei și ce?”, mă-ntreabă unii proști,
”Nici să te cunoaștem, nici să ne cunoști!”

Și-n vremea aceasta picură din stele
Roua salvatoare pe bubele mele,
Și bubele mele muguri sunt acum
Și-apoi, ca o tufă, mă arăt la drum.

Frunze ruginii pe alei sclipesc,
În seninul toamnei cătilin foșnesc.
”Prea târziu”, șoptește vântul, ”prea târziu,
E mai bine toamna să fii argintiu.

Pe la noapte bruma te va brumări,
Florile-otrăvite ți le-a răcori.
Prea târziu - șoptește vântul - prea târziu.
Mai zăltat ca tine altul eu nu știu.”


                                        Adrian Bucurescu