duminică, 9 octombrie 2016
Istoria magică
Blesteme nerostite
Forţa magică a versurilor i-a făcut pe Românii din vechime să transpună unele blesteme în ritmuri şi rime:
Cine iubeşte şi lasă
Dumnezeu să-i dea pedeapsă:
Aibă casa cucului
Şi liniştea vântului,
Târâişul şarpelui
Şi pasul gândacului,
Pulberea pământului!
În afara blestemelor rostite, Românii pomenesc şi de cele nerostite, care uneori se prind mai repede şi sunt mai primejdioase decât primele. Astfel, în "Letopiseţul Ţării Moldovei", cronicarul Miron Costin consemnează unele evenimente legate de moartea voievodului Barnovschi: "Zac. 11. Au priceputu Barnovschii-Vodă cu câteva dzile perirea sa, şi amu din chisoare (că-l închisesă cu câteva dzile vizirul cu porunca împărăţiei), scrisesă o carte aicea în ţară la îmmă-sa, care carte pre cuventele lui s-au cunoscutu că era asupra morţii aceia scrisoare. Şi aşea, într-o dzi l-au luatu de la împărăţiile şi, la vederea divanului, prăvindu şi singur împăratul pe fereastră perirea lui, i-au tăiat capul. Iară boierii, o samă den capete, era închişi şi aştepta şi ei din ceas în ceas perirea, iară ceilalţi boieri mai de gios şi gloatele, ce era toţi spăimaţi de grijea morţii, pen toate unghiurile ascunşi, au petrecut câteva zile cu mare grije. Zac. 12. Nu putem să trecem cu pomenirea nişte tămplări ce s-au prilejitu în Ţarigrad, după perirea cestui domnu, care, nu numai în ţară aicea, ce plin este Ţarigradul până astădzi. De un cal al lui Barnovschii-Vodă, ducându-l la grajdiuri împărăteşti, după perirea lui, în ceieş dzi s-au trântitu calul gios şi au muritu în locu. Şi a doa dzi noaptea au arsu şi Ţarigradul până (câteva) mii de case. Acestea că s-au tâmplatu ori că s-au tâmplatu atuncea ce se poate prileji şi altă dată, ori s-au mai prilejit ori că au arătat Dumnedzău sânge nevinovat, că era Barnovschii om dumnedzăierescu şi mare rugătoriu spre Dumnedzău. De care mărturisiia Toma vornicul, fiindu postelnic al doilea la dânsul, că în multe nopţi l-au zăritu pe la miiadzănoapte îngenunchiatu înaintea icoanei la rugă, cu mare osârdiie".
Adrian Bucurescu
vineri, 7 octombrie 2016
Calul e verde, șaua-i bălană
Moment zgubilitic
Unde şi-a dus mutul iapa,
Nu-i mai opresc ăştia apa,
Nici nu-i mai scumpesc lumina,
Nici gazele, nici benzina.
Nu-i trebuie nici căruţă,
Nici gură de la mândruţă.
Doar un cal de cursă lungă
Ar mai putea să-l ajungă,
Dar bate şaua degeaba,
Că tot nu-l pricepe iapa.
Şi-n ziua de Sfântu-Aşteaptă,
S-a luat de mut o deşteaptă:
- Mutule, dintr-un ţânţar
Poţi să-ţi faci un armăsar
Verde şi cu dinţii creţi
Şi să-l lipeşti de pereţi?
Nu i-a răspuns bietul mut,
C-aşa era el, tăcut.
Dar nici nevasta nu-i tace,
Și el nu are ce-i face.
Așa că mutu-și ia calul
Și străbate tot Ardealul,
Pân-ajunge la Halmeu.
Dar mai bine... tac și eu.
Adrian Bucurescu
joi, 6 octombrie 2016
Vămile Văzduhului
Mitologie românească
În mitofolclorul românesc se spune că dracii din văzduh au făcut nişte trecători nevăzute între cer şi pământ, unde să vămuiască sufletele oamenilor, ca nu cumva să se strecoare vreun vinovat în Rai. La fiecare răscruce a acestor drumuri invizibile, dracii au aşezat nişte stâlpi, au pus un zaplaz de-a curmezişul, ca să oprească trecerea şi au hotărnicit vămile. Lângă fiecare vamă e câte un râu. Numărul vămilor variază, unii zicând că sunt 7, alţii 9, unii 12, dar alţii spun că ar fi 24 sau chiar 99. Mortul e numit Dalbul de Pribeag.
În bocete, înainte de a pleca "pe Drumul cel Mare", călătorului i se dau sfaturi pentru a nu rătăci calea dreaptă. Cum ajunge un suflet la vamă, îi ies înainte nişte drăcuşori, care-l opresc. Apoi vine vameşul care e mai mare peste ei şi, dintr-o carte mare cu foi negre, scrise cu cerneală albă, citeşte toate păcatele care trebuie vămuite acolo, Căci fiecare vamă vămuieşte câte un fel de păcate. Aşa sunt: vama beţivilor, a lacomilor, a mincinoşilor, a intriganţilor, a hoţilor, a vrăjitorilor, a ucigaşilor şi multe altele. Vameşul citeşte din cartea lui, iar îngerul păzitor al sufletului, din cartea lui cu foi albe, scrise cu cerneală neagră. Un drac ţine un cântar cu care cântăreşte păcatele. Dacă păcatele sunt grave, atunci sufletul e luat de drăcuşorii care slujesc vămile şi dus în iad. Dacă însă sufletul nu a făcut niciun păcat din cele ce se vămuiesc la vama respectivă ori a făcut păcate prea mici, trece prin vamă, trece şi prin apa din spatele vămii, de se purifică, şi pleacă mai departe, ca să treacă prin vămile celelalte, unde se petrec aceleaşi ceremonii.
Dacă sufletul a trecut toate vămile, îi rămâne cea mai grea încercare: trecerea peste Puntea Raiului. Aceasta este o punte lungă, dar îngustă cât o unghie şi ascuţită ca o lamă de cuţit. Dacă sufletul a făcut păcate şi le-a putut trece prin cine ştie ce vicleşuguri, atunci cade de pe punte, dedesubt, unde e o prăpastie foarte adâncă şi întunecoasă. Din fundul ei se aud urlete de fiare şi de balauri, care străjuiesc un iezer mare de pucioasă, prin care se ajunge la iad. Însă nici sufletul fără păcate nu trece prea uşor. Netemător, el îşi face o cruce şi o rugăciune şi merge înainte, însoţit de îngerul păzitor. Dar la jumătatea punţii îi ies înainte o pisică şi un câine. Pisica se repede la suflet, ca să-l dea jos. Ea vine cu toate amăgirile pământeşti, ca să-l momească şi să-l răstoarne în iad. Câinele se repede la pisică şi nu o lasă. Vine atunci un străjer, şi dacă sufletul are un ban la deget, îl dă şi scapă, trecând puntea până la Poarta Raiului, unde e primit de Sfântul Petru, care, după ce-i ascultă faptele, îl lasă să intre. De aceea este datina ca să se pună la degetul mortului o lumânare, ca să poată vedea puntea când o va trece peste întunericul iadului, şi un ban pe care să-l dea la vamă străjerului de pe punte.
În Rai este un măr uriaş, veşnic înflorit, la rădăcina căruia e o fântână lină. Lângă acea fântână stă Fecioara Maria, care îi dă sufletului să bea din apa uitării, spre a nu mai fi chinuit de dorul lumii din care a plecat.
Adrian Bucurescu
marți, 4 octombrie 2016
Abonați-vă la:
Postări (Atom)