Zeul Fulgerelor provocând cenzorii
Oare ce înger s-o fi rănit
pe la amurgul lunii Mai,
încât tot câmpul s-a înroșit
cu sânge de Rai?
Picurii purpurii... Ce de sânge
în nemărginita grădină!
Foșnet de aripi pe cel ce suspină
prea îngerește îl alină.
Of, tu, Bărăganule crud,
din care cândva m-am întrupat,
ca o omidă pe frunza de dud
din verdele tău m-am înfruptat!
Și boabe de mac m-au zgubilit
și semințe de cânepă m-au zăltat,
și în grâul tău coliva o simt
cum de racla mea a uitat...
Of, tu, Bărăganule crud!
Of, tu, Românie ciudată!
Eu în Rai am trăit înspre Sud
și nu am murit niciodată.
Adrian Bucurescu
Nu degeaba au albit salcâmii,
nu degeaba cântă mierle-n zori.
Iată, zariștea la Răsărit ivește
un noian de flăcări printre nori!
Mult aș vrea ca tot acest spectacol
gerul de sub frunte să-mi aline,
să mă bucur și eu laolaltă
cu livada plină de albine.
Ce să-nsemne-atâtea flori cudalbe,
care peste tot îmi ies în drum,
strecurându-mi-se în tristețe
și-amețindu-mi mintea cu parfum?
Eu oricum mă lepăd de orgoliu
și accept smerit că-s un biet om
care se va-ntoarce la lumină
din pământ în pielea unui pom.
Adrian Bucurescu
Ialomița, cu ochii ei de safir,
parcă nu e apă, ci mir.
O bivoliță albă, cu sânge pe bot,
trece bocănind pe pod.
Parcă dorm, parcă nu dorm.
Nu știu la ce să m-ntorn.
O barcă m-așteaptă la mal,
să vâslesc în amonte spre bal,
și să dănțuiesc cu Mătrăguna,
până când i-o plesni struna
chitarei de argint
a menestrelului Iachint.
Și-apoi, în zori, pe când
cocoșii vor cânta de comând,
să ne aruncăm, toți petrecăreții,
pe rugul aprins din mijlocul pieții!
Adrian Bucurescu