Ialomița, cu ochii ei de safir,
parcă nu e apă, ci mir.
O bivoliță albă, cu sânge pe bot,
trece bocănind pe pod.
Parcă dorm, parcă nu dorm.
Nu știu la ce să m-ntorn.
O barcă m-așteaptă la mal,
să vâslesc în amonte spre bal,
și să dănțuiesc cu Mătrăguna,
până când i-o plesni struna
chitarei de argint
a menestrelului Iachint.
Și-apoi, în zori, pe când
cocoșii vor cânta de comând,
să ne aruncăm, toți petrecăreții,
pe rugul aprins din mijlocul pieții!
Adrian Bucurescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu