Mitologie românească
La Geto-Daci, MARCHEROTA, adică mărgăritarul, simboliza lacrimile divinei mame a lui Ion-Orfeus, Calliope, prefăcute în perle. Și astăzi, la Români, mărgărit sau mărgăritar se referă și la plantă și la perle.
I se mai spune și mărgărint, mărgăritărel sau lăcrămioară, și este o plantă ierboasă, cu flori frumos mirositoare, mici, albe. Crește prin pădurile umbroase de la șes și prin grădini.
În cântecele vechi, mărgărintul este pomenit în legătură cu nenorocul, jalea, urâtul, despărțirea de cel drag. Iată un exemplu:
Frunzuleană mărgărint,
Bade, cât eu te-am iubit!
Dar nu vreau să te mai știu;
Nici la moartea mea să-mi vii,
Nici lumina să mi-o ții,
Nici crucea să mi-o săruți,
Nici în groapă să te uiți!
Mărgărintul este legat și de farmecele de dragoste:
Frunzuleană mărgărint,
De-amărât și necăjit,
Nu văd iarba pe pământ,
Nici Luna pe cer mergând.
Răsai, Lună, mai degrabă,
Să se vadă prin livadă,
Să-mi cosesc pelin cu iarbă,
Să-i dau puicăi să-mi desfacă!
- Na-ți, puicuță, -un leu bătut
Și-mi desfă ce mi-ai făcut!
- Măcar să-mi dai șapte lei,
Nu ți-am făcut ca să piei,
Că ți-am făcut să mă iei.
Când mă uit la casa ta,
Mi se rupe inima.
Într-o legendă se spune că era odată un băiat foarte sărac, orfan de tată. Mama băiatului era așa de nevoiașă, că nu avea după ce să bea apă. S-a dus el în lume și a ajuns cioban la un împărat. Acest ciobănaș avea un fluier și cânta cu el de parcă era vrăjit. Împăratul avea o fată cum nu era alta mai frumoasă. Pe când împărăteasa era însărcinată cu ea, o femeie îi adusese în dar flori frumoase de pădure, pe care le-a primit și le-a mirosit. De aceea, prințesei îi erau dragi florile, mai ales cele sălbatice. Odată, plimbându-se prin pădure, a dat de ciobanul care cânta din fluierul vrăjit. L-a chemat să meargă cu ea într-o poiană, unde ar fi florile mai frumoase. El mergea înainte, ca să-i facă loc printre tufe și spini. Au ajuns, au cules un braț de flori și s-au întors. Văzând că fata mai pierde din ele, le-a luat el și le-a dus până au ajuns la oi. Acolo i-a dat prințesei florile, câte mai rămăseseră. Ea i-a spus că nu i le-a dat pe toate, că mai păstrase una în traistă. Însă el i-a arătat că în traistă nu mai este nicio floare.
- Dar asta ce-i? a întrebat ea, arătând spre fluierul vrăjit.
- Pe el îl căutam. De acum e al meu și ți-l iau.
Ciobănașul i l-a dat, căci nu avea încotro. După ce i l-a dat, din ochi au început să-i curgă lacrimi, ca un izvor. Ele îi alunecau pe față, cădeau în iarbă, și din ele se făceau flori frumoase, albe. Prințesa a cules din ele un braț și le-a dus acasă. Ciobănașul, de tristețe, s-a dus în lume și nu s-a mai întors.De atunci au rămas în lume florile cele albe, lăcrămioarele.
Într-o legendă din Muntenia se spune că aceste flori s-au făcut din lacrimile unui voinic, Mărgărit, care nu avea pe nimeni pe lume și care a plecat de-acasă numai cu arcul de vânătoare și cu năvodul. Într-o zi a văzut pe creanga unui copac o pasăre cum nu mai văzuse de frumoasă. A luat-o la ochi și a săgetat-o la un picior. Atunci, pasărea grăi:
- O, iubitul meu, de ce m-ai săgetat? Eu sunt ursita ta și demult am căutat să te găsesc, dar n-am avut noroc în lume, căci astăzi, când te întâlnesc, în loc să mă primești cu bucurie, mă săgeți fără milă!
Apoi pasărea i-a aruncat un inel și s-a făcut nevăzută. Mărgărit a pornit în căutarea ei, pe un cal năzdrăvan, urmărit de un zmeu, pe care l-a răpus, dar și-a găsit ursita înecată într-un lac. Voinicul a fost prefăcut în floarea numită mărgăritărel, iar din lacrimile închegate pe pieptul lui s-au făcut lăcrămioarele.
În medicina tradițională, tulpinile florifere de mărgăritar se întrebuințau împotriva durerilor de piept. Se puneau și în scăldătorile copiilor slabi, anemici, ca să se întărească. Ceaiul din flori se folosea la poală albă. Se mai prepara din ele o apă de obraz, în credința că acela care se spală cu ea va fi alb ca laptele. Roua strânsă de pe florile de mărgăritar se întrebuința ca picături în ochi, împotriva conjunctivitei. Florile plămădite în oțet se miroseau împotriva migrenelor, iar ceaiul, preparat din planta verde sau uscată, se lua în boli de inimă. Pe lângă Târgu Ocna, părțile aeriene se întrebuințau în boli de nervi și de ficat. Pe alocuri, mărgăritarul se mai întrebuința și la boala de apă, dambla și răul copiilor.
Adrian Bucurescu
