Fața nevăzută a Lunii

Colo sus, pe lângă Lună,
Nu se îngerii adună,
Nici nu dracii dau târcoale,
Nici nu zânele au țoale;
Iar în malurile Lunii
Și-au făcut cuiburi lăstunii,
Și pe albele coline
Toate florile-au albine.
Dorule, cearcă și tu
Și pe Lună lin te du!
Ci de vei afla o fată
Minunată și-ntristată,
Spune-i că, de dorul ei,
Mi-au ieșit din  piept scântei,
Și din raze am cununua
Care luminează Luna
Numa-n partea nezărită,
De-a mea dragă moștenită,
Cu hrisov și jurământ,
De când zâmbea pe pământ!


                        Adrian Bucurescu

Mărturii despre Geto-Daci

  

          Scorylo

     Scorylo, conducătorul Dacilor, știind că poporul roman era dezbinat din pricina războaielor civile și socotind că nu-i nimerit să-i atace, deoarece datorită unui război cu un dușman din afară s-ar putea restabili înțelegerea între cetățeni, a pus în fața concetățenilor săi doi câini și, pe când se luptau între ei cu îndârjire, le-a arătat un lup. Imediat câinii s-au aruncat asupra acestuia, uitând de cearta lor. Prin această pildă i-a oprit pe barbari de la un atac care ar fi adus foloase Romanilor.

                                     Frontinus, Stratagemele

          Decebal

     Cel mai însemnat război de atunci al Romanilor a fost cel împotriva Dacilor, asupra cărora, în vremea aceea, domnea Decebal (Duras, care domnise mai înainte, lăsase lui Decebal de bună voie domnia, pentru că era...) foarte priceput la planurile de război și iscusit în înfăptuirea lor, știind să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe dușman și a se retrage la timp.Dibaci în a întinde curse, era un bun luptător și se pricepea să folosească izbânda, dar și să iasă cu bine dintr-o înfrângere. Din această pricină, multă vreme a fost un dușman de temut pentru Romani.

                                    Dio Cassius, Istoria romană

Soldat lăsat la vatră

Linu-i lin și iară lin,
Astăzi cerul e de ton senin.

Scârțâie cumpăna fântânii,
La marginea strâmbă a stânii.

Câinii simt miros de lup și latră,
Iar eu, soldatul lăsat la vatră,

Stau întins în iarba pufoasă,
Neatinsă de coasă.

De lupi și de urși nici că-mi pasă,
C-aveam o mândră frumoasă,

Cu ochii mari, sprâncene arcuite,
Și acuși se găsi să se mărite,

Că i s-a urât de așteptat
Și de scrisorile de la soldat.

Dragostea mea, după tine
Nu-mi pare nici rău nici bine.

Mi-am găsit una și mai frumoasă,
Care tocmai vine de la coasă

Și  glumește cu mine, duglișul,
Fluturându-mi în față tăișul.


                             Adrian Bucurescu

Pe ceair

                                                             Foto: Dan Bucurescu

Mărturii despre Geto-Daci

          Cotiso

     Pe timpul acesta Iuliu Cezar ajunsese la culmea măreției sale pământești. Scurt timp înaintea morții sale, a apărut acest Cotiso, la auzul numelui căruia Roma tremura din toate zidurile sale. Neliniști cetățenești au subminat statul roman prin agitații interne, iar Geții, ca dușmani declarați ai Romanilor, au avut acum mâinile libere. Din ce anume cauze nu spune nici Suetonius și nici Appian, dar au ajuns până la Pontus, prin Tracia, au inundat toate provinciile romane până în Macedonia și s-au făcut atât de cumpliți încât Cezar trebui să se gândească la toate măsurile de a opune un zăgaz în fața acestui fluviu năvalnic. Dar între timp a murit, iar succesorul său, August, a încercat, printr-o dublă căsătorie a fiicei sale, Iulia, cu Cotiso, și a lui însuși cu sora acestuia, să găsească o compensare amicală. Date fiind însă unele piedici, despre care istoria tace și care au zădărnicit aceste căsătorii, Cotiso a căutat în continuare să sperie provinciile romane, iar renumele Dacilor era la Roma atât de înspăimântător, încât și numai numele făcea pe toată lumea să tremure.
     (...) În războiul civil dus de August în anul 3964, adică 46 î.e.n., cu Antonius, fostul său coleg în triumvirat, Cotiso a luat partea lui Antonius, și cu toate că acesta a avut cu Cleopatra sa în Egipt nenorocirea știută, Cotiso a continuat să-și ducă armatele dintr-o provincie într-alta, învingând pretutindeni până când și-a supus nu numai întreaga Tracie, ci toate țările de dincolo de Dunăre (...) Cotiso își propusese să asedieze Italia și Roma însăși.
     August fu silit să se gândească la toate mijloacele să-și întâmpine serios pe mândrul său dușman. În cele din urmă l-a trimis pe M. Crassus prin Grecia la Dunăre ca să țină Tracia atâta vreme ocupată până când un alt general, Lentulus, să-l poată prinde pe neliniștitul Cotiso din față. Lovitura a reușit. M. Crassus a cucerit Moesia, Tracia și restul provinciilor până la Pontus una după alta, și în timp ce se petreceau acestea acolo, Lentulus, venit prin Germania, l-a luat pe Cotiso prin surprindere și i-a administrat o înfrângere sângeroasă. Trei dintre cei mai de seamă generali ai Geților au căzut în luptă, iar Cotiso este alungat înapoi în țara sa. După care apoi malurile Dunării au fost prevăzute cu pază mai bună și cel puțin pentru câtva timp s-a stabilit liniștea. Acestea s-au întâmplat în anul lumii 3970, adică 30 î.e.n.
     Cât de mare a fost bucuria la Roma, putem deduce din faptul că lui Lentulus i s-a adăugat numele de Getulius, și până și Horațiu, atât de speriat altădată, și-a redobândit liniștea și a cântat versurile acestea:
     ”Lăsați acum toate grijile mari la porțile orașului
     Căci Cotiso cu armata Dacilor a fost bătut”
     ”Mitte civiles super Urbe curas
     Occidit Daci Cotisonis agmen” (Od. VIII. Lib. III)

                          Die Geschichte von Siebenburgen in Abend  Unterhaltungen..., Sibiu, Martin Hochmeister, 1784, p. 34 - 35
   
   

Cine Maica ne-au rănit-o

De țara mea drept este mereu să-mi fie dor,
În chiar țărâna țării eu trebuie să mor;
Și drept e-n  lumea asta pe prieteni să-i iubesc,
Ci cu grozavă scârbă pe lotri să-i menesc:

Cine-a răpit din țară vreo palmă de pământ
Să n-aibă pace-o clipă măcar nici în  mormânt
Și seceta să-i sece urmașii nemilos
Și frigul să-i pătrundă adânc până la os!

Hulit să-i fie neamul pe veci și blestemat
Cui României dalbe din trup i-a sfârtecat!
Crezare niciodată să n-aibă-n viața lor
Și holda să le fie negară și mohor!

Și viermi să li se-aștearnă 'nainte-le pe masă
Și-n ochi să le atârne păianjenii mătasă
Și, de vor vrea la dreapta, pornească-se la stânga,
Și, de vor vrea să umble, să umble de-a nătânga!

Sub tălpi jăratic aspru să le mocnească viu
Și-ntotdeaun-acasă să afle doar pustiu
Și-o sfâșiere-n inimi să le dospească-n veci,
Orbitele de lacrimi să le rămână seci!

Ci, până n-o fi-ntreagă moșia românească,
La Lună ochii galbeni mereu să le sticlească,
Târâș să-și ducă viața hidoasă pe pământ,
Să n-aibă pace-o clipă măcar nici în mormânt!


                                                     Adrian Bucurescu

Călătorind prin România. Foto: Dan Bucurescu

                                                                      Lacul Bicaz

                                                                Spre Cascada Cailor