Moment zgubilitic

          Capra ici, capra colea

Şapte rogobeţi sar capra
Şi eu n-am rimă cu apra;
Mai bine îi zic caprină
Şi rimează cu ţapină.

Cam aşa mă duce capul:
Ţapina e doamna Ţapul,
Cu coada-n sus şi râioasă
Şi nici devreme acasă.

De-aia ţapu-i supărat
Şi-şi caută alta-n sat,
Cu genunchi mai împliniţi
Şi spălată şi pe dinţi,

Cu cercei, cu bocăncei
Cum se poartă-n Ţăndărei,
Şi-i ia patine pe roţi,
Să moară duşmanii toţi!

                    Adrian Bucurescu

Vechea biserică din Dragoş Vodă, Maramureş. Foto: Florin Eşanu

Ușă de biserică

          Povestea vorbei

     Loc sacru prin excelenţă, biserica adună de-a lungul timpului rugăciuni şi gânduri dintre cele mai înălţătoare, fiind o garanţie a curăţeniei sufleteşti absolute. Un lăcaş sfânt poate fi vandalizat, cum s-a şi întâmplat deseori în istoria noastră, dar prin nimic nu poate fi pângărit. În acest sens, un proverb spune că, dacă intră un câine într-o biserică, nici biserica nu se spurcă, nici câinele nu se sfinţeşte. În acelaşi timp, cine caută iepuri în biserică se întoarce fără vânat. Se mai ştie şi că dracul nu face biserici, nici puţuri la răspântii.
     Vechi şi nefericite experienţe istorice duc la concluzia că numai gâsca proastă vine la biserică atunci când predică vulpea. Despre un ins dedat la rele se zice că nu este "uşă de biserică". Dar nici să stai cu trupul în biserică şi cu gândul la dracul! Mersul la biserică nu te face credincios, aşa cum statul într-un grajd nu te face cal. Se întâmplă uneori că tăicuţa face biserici şi nenea le surpă. Apoi, se mai zice despre unii că şi-au mâncat omenia ca ţiganul biserica. Fir-ar să fie: badea Grigore a plecat la biserică şi a nimerit în cârciumă!
     Omul obişnuit încearcă să nu amestece lucrurile, aşadar: în biserică - cu sfinţii, în cârciumă - cu pungaşii. Iată ce zice un împătimit al paharului: "Biserica este aproape, dar drumul e îngheţat; crâşma e departe, dar voi merge cu grijă". Cică e bine să nu te faci popă în biserică străină. "A fluierat în biserică" se spune despre cineva pedepsit că nu şi-a ţinut gura sau că a încălcat o regulă. Dar iată ce frumos i se adresează un copil Tatălui Ceresc: "Doamne, dacă ai să fii atent, la biserică ai să vezi pantofii mei cei noi"!

                                                                                                            Adrian Bucurescu

Aleksandr Burzeanţev - ÎN PATRIA LUI SERGHEI ESENIN.

                                  
                                                                                                               Sunet albastru

Сергей Есенин / Serghei Esenin

          "Все живое особой метой..." / "Tot ce iveşte viaţa mai deosebit..."

Tot ce iveşte viaţa mai deosebit
Se vădeşte din timp, aşadar,
De n-aş fi fost poet, de bună seamă,
Aş fi fost un hoţ şi-un potlogar.

Firav şi scund, printre băieţi
Întotdeauna drept erou treceam,
Adeseori cu nasul sfărâmat
Acasă la mine mă întorceam.

Şi-i murmuram cu gura însângerată
Mamei ce cu frică mă întâmpina:
"Nu-i nimic! Mă-mpiedicai de-o piatră,
Astea până mâine se vor alina".

Şi-acum, când s-a răcit răstimpul
Din mănunchiul zilelor acele,
O neliniştită şi dârză forţă
Izbucneşte în poemele mele.

Vorbele de aur s-au strâns grămadă,
Şi în fiecare vers, necontenit,
Se răsfrânge izbânda de atunci
A zurbagiului ce nu s-a potolit.

Ca şi atunci, mândru şi îndrăzneţ,
Pasul mi-e la fel de apăsat...
Dacă altădată mă pocneau în bot,
Acum sufletul îmi e însângerat.

Azi le spun lepădăturilor rânjinde,
Şi nu mamei ce mă întâmpina:
"Nu-i nimic! Mă-mpiedicai de-o piatră,
Astea până mâine se vor alina".

                                                        1922

     Переводчик: Адриан Букуреску
     Traducere din limba rusă: Adrian Bucurescu

Biserica de lemn din Budeşti, Maramureş. Foto: Florin Eşanu

Mitologie românească

          Fugi, deochi, dintre ochi!

     Deochiul se mai numeşte şi deochete, deochetură, deochiat, potcă, râhnă, râmnă, rânză şi săgetătură. Cei mai expuşi deochiului sunt copiii mici. Ca pruncii să nu fie deochiaţi, căci se crede că deochiul este lucrare diavolească, mamele obişnuiesc să le facă un benghi pe frunte, cu scuipat şi cu tină culeasă de pe talpa piciorului. Acest benghi se zice în unele locuri că-l apără pe copil să nu-l ia Benghea, care e una din poreclele diavolului. Tot ca să nu se deoache, copilului i se sting cărbuni în apă şi se unge cu această apă pe frunte, făcându-i-se semnul crucii. Apoi se stropeşte în sân şi i se dă să bea din ulcica în care s-au stins cărbunii. Ca să nu fie deochiaţi, unele mame îşi scuipă copiii pe buric. Oricine întâlneşte o femeie cu copil mic scuipă spre el, zicând: "Să nu fie de deochi!" La fel fac şi cei care vin la botezul unui prunc.
     Deochiatul provine de la cei cu căutătură rea, de la cei cu ochi încrucişaţi, de la cei cu sprâncenele îmbinate şi de la cei care au un ochi de o culoare şi unul de alta. Deochiatul se manifestă prin dureri subite de cap, slăbiciune în tot corpul, săgetături prin trup şi greţuri. Toţi cei care deoache sunt presupuşi oamenii diavolului. Nu poţi scăpa de deochi decât prin descântece. Iată un exemplu din Moldova:
Fugi, deochi,
Dintre ochi, 
Că te ajunge o vacă neagră, 
Cu coarnele să te spargă,
Să te azvârle peste mare, 
În pustiu, în depărtare!
Acolo să pieri, 
Ca ziua de ieri,
Ca roua de floare,
Ca spuma la Soare;
Iar capul cel deochiat
Să rămânie luminat, 
Curat,
De boală scăpat!
Ochii cei vătămători
Şi de foc săgetători
Învăliţi să fie cu perdele albe,
Să nu mai privească la obraze dalbe!
     Unele mame nu numai că-şi scuipă copilul deochit, dar îl şi ling pe frunte, cum face şi ciuta cu puii ei, într-un descântec din Novaci, judeţul Gorj:
Vine ciuta de la munte, 
Lingându-şi puii pe frunte;
Îi linge de pistricei,
Să-i facă frumuşei.
Eu pe N. îl ling de deochi
Dintre ochi.
Cât a stat vântul în gard,
Atâta să stea deochiul în cap!
Din cap să fugă în sat
Ca un câine turbat,
Cu coada încârligată,
Îmbârligată;
Şi unde a pica,
Acolo s-a frânge,
Deochiul a plânge.
Acolo a plesnit
Şi a murit.
Şi N. să rămâie curat,
Luminat,
Ca argintul strecurat!
     La Meglenoromâni se descântă în apa de sub roţile unei mori, ce se întoarce spre stânga, adusă fără a vorbi cu nimeni în drum. La Românii de la Nord de Dunăre, apa cu care s-a descântat de deochi se aruncă de obicei la ţâţânile uşii. Prin ţinutul Bacăului, de deochi se descântă cu trei sau nouă cărbuni, sau toţi câţi sunt în casa bolnavului aruncă fiecare câte un cărbune în apa neîncepută.

                                                                                                             Adrian Bucurescu