Fugi, deochi, dintre ochi!
Deochiul se mai numeşte şi deochete, deochetură, deochiat, potcă, râhnă, râmnă, rânză şi săgetătură. Cei mai expuşi deochiului sunt copiii mici. Ca pruncii să nu fie deochiaţi, căci se crede că deochiul este lucrare diavolească, mamele obişnuiesc să le facă un benghi pe frunte, cu scuipat şi cu tină culeasă de pe talpa piciorului. Acest benghi se zice în unele locuri că-l apără pe copil să nu-l ia Benghea, care e una din poreclele diavolului. Tot ca să nu se deoache, copilului i se sting cărbuni în apă şi se unge cu această apă pe frunte, făcându-i-se semnul crucii. Apoi se stropeşte în sân şi i se dă să bea din ulcica în care s-au stins cărbunii. Ca să nu fie deochiaţi, unele mame îşi scuipă copiii pe buric. Oricine întâlneşte o femeie cu copil mic scuipă spre el, zicând: "Să nu fie de deochi!" La fel fac şi cei care vin la botezul unui prunc.
Deochiatul provine de la cei cu căutătură rea, de la cei cu ochi încrucişaţi, de la cei cu sprâncenele îmbinate şi de la cei care au un ochi de o culoare şi unul de alta. Deochiatul se manifestă prin dureri subite de cap, slăbiciune în tot corpul, săgetături prin trup şi greţuri. Toţi cei care deoache sunt presupuşi oamenii diavolului. Nu poţi scăpa de deochi decât prin descântece. Iată un exemplu din Moldova:
Fugi, deochi,
Dintre ochi,
Că te ajunge o vacă neagră,
Cu coarnele să te spargă,
Să te azvârle peste mare,
În pustiu, în depărtare!
Acolo să pieri,
Ca ziua de ieri,
Ca roua de floare,
Ca spuma la Soare;
Iar capul cel deochiat
Să rămânie luminat,
Curat,
De boală scăpat!
Ochii cei vătămători
Şi de foc săgetători
Învăliţi să fie cu perdele albe,
Să nu mai privească la obraze dalbe!
Unele mame nu numai că-şi scuipă copilul deochit, dar îl şi ling pe frunte, cum face şi ciuta cu puii ei, într-un descântec din Novaci, judeţul Gorj:
Vine ciuta de la munte,
Lingându-şi puii pe frunte;
Îi linge de pistricei,
Să-i facă frumuşei.
Eu pe N. îl ling de deochi
Dintre ochi.
Cât a stat vântul în gard,
Atâta să stea deochiul în cap!
Din cap să fugă în sat
Ca un câine turbat,
Cu coada încârligată,
Îmbârligată;
Şi unde a pica,
Acolo s-a frânge,
Deochiul a plânge.
Acolo a plesnit
Şi a murit.
Şi N. să rămâie curat,
Luminat,
Ca argintul strecurat!
La Meglenoromâni se descântă în apa de sub roţile unei mori, ce se întoarce spre stânga, adusă fără a vorbi cu nimeni în drum. La Românii de la Nord de Dunăre, apa cu care s-a descântat de deochi se aruncă de obicei la ţâţânile uşii. Prin ţinutul Bacăului, de deochi se descântă cu trei sau nouă cărbuni, sau toţi câţi sunt în casa bolnavului aruncă fiecare câte un cărbune în apa neîncepută.
Adrian Bucurescu
