Puiul de mămăligă

         Moment zgubilitic

 
Cine piuie fierbinte
Şi nu-i nimeni să-l alinte?
Puiule, să fii cuminte!
Viaţa merge înainte.
Mama ta, Mămăliguţa,
Doar ea ne-a salvat, drăguţa,
Aşteptând ca Penelopa
Să se-ntoarcă Europa
La neamul de opincari
Cu catrinţe şi iţari.
Iaca, lelea Mămăligă
Se cam supără şi strigă:
- Europo, eşti fudulă
Şi te dai şi mare sculă,
Dar fără noi eşti beteagă.
Europo, nu fi bleagă!
Auzind acestea, nene,
Puiul se umfla în pene
Şi zbura la Reykjavik
Şi juca la loz în plic,
Iar cu banii câştigaţi
Se-nvârtea printre bogaţi,
Şi-nfruptându-se cu peşte,
N-a mai ştiut româneşte,
Ba, mai mult, îl durea-n freză
Şi-njura în islandeză
Fără pic de-accent natal.
Halal, puiule, halal!

     Morala:
          Mălăieş
          În călcăieş.

                    Adrian Bucurescu

Povestea vorbei

    
           Prea de oaie

     Oaia nu prea se remarcă prin inteligenţă, cel puţin în mitofolclorul românesc. "Prost ca o oaie" se spune despre cineva care calcă în străchini sau dă în gropi. "Deştept ca o oaie" se zice ironic despre un om naiv sau prost de-a binelea. Un grup care se adună haotic sau care merge într-o direcţie greşită, urmându-l fără rezerve pe cel din frunte, se comportă "ca oile". Oaia se duce la scai, nu scaiul la oaie.
     Aşadar, faptă de oaie înseamnă, de obicei, un lucru care se termină prost. Totuși, o zicală stârnește încă nedumerire, anume a o face de oaie, adică a proceda neîndemânatic, a face o mare prostie, o gafă. Expresia are și un superlativ, prea de oaie, ceea ce se spune despre vorbe sau acțiuni cu totul nepotrivite, lipsite de tact, de măsură, de noimă.
      Ca de obicei, în această privință ne lămurește limba strămoșilor noștri. Astfel, în cetatea getică Olbia este atestat numele BRAIADOI, care, rostit BRAIA DOI, se traduce prin ”Cel mai Bun; Foarte Frumos; Cel mai Valoros”; cf. rom. prea; bre; duios; alban. dua ”a iubi; a dori; a plăcea”; rom. brad; preot; breaz; preț; Breaza, Brezoi, Praid (loc.); arom. vrut(ă) ”iubit(ă)”; alban. bredh ”brad”; got. froths ”înțelept”. Până aici, toate bune și frumoase. Însă termenul getic putea fi înțeles și ca B-RAIADOI ”Cel Frumos; Cel Vesel; Care (se) râde; De Râs”; cf. rom. a râde; latin. radio ”a avea raze; a străluci; a scăpăra”; got. rauths, engl. red ”roșu”. De-a lungul timpului, s-a ajuns ca BRAIADOI să fie înțeles ca ”prea de oaie”, deși biata vietate nu avea absolut nicio legătură cu termenul getic. Așadar, prea de oaie a pornit de la sensul ”de râs”! Oricum, în folclorul românesc, oaia este și de râs și de plâns!
     Altă zicătoare, despre cel care s-a dus bou la Paris şi s-a întors vacă, are şi o variantă ovino-porcină: s-a dus oaie şi s-a întors porc sălbatic.

     Prin lipsa ei de apărare, oaia apare de multe ori ca o victimă. Astfel, a umbla să iei două piei de pe oaie înseamnă a urmări un câştig exagerat. Şchiopătura oilor, bucuria lupilor. De altminteri, oaia apare în foarte multe proverbe în context cu lupul. Ochii de oaie, dar inima de lup. Lupul, când îi flămând, şi din ochi îi fură oaia ciobanului. Şi cu oile toate, şi cu lupii prieteni nu se poate. Oaia care rămâne de turmă o mănâncă lupul. Nici oaie între lupi, nici lup între oi. Lupul plăteşte cu pielea lui oaia mâncată. Să mai fie şi un lup mâncat de oaie! Fereşte-te de lupi îmbrăcaţi în piei de oi! S-a băgat lupul paznic la oi.
     Cum, până nu demult, eram neam de ciobani, oaia mişună în mitofolclorul nostru. Iată şi o ghicitoare: Sus, copaie, jos, copaie, şi, la mijloc, carne de oaie. Răspuns: scoica!
     Totuşi, oaia are şi calităţile ei bune, fiind considerată cel mai curat animal. De aceea, dracul se poate preface în orice vietate, numai în oaie nu! Se spune că, înainte de a se culca, oaia îşi face cruce cu piciorul drept din faţă. Există şi oi cu darul profeţiei, cea mai cunoscută dintre ele fiind cea
năzdrăvană, din balada "Mioriţa", care răzbună toate oile lumii. Dar despre ea, cu alt prilej...


                                                                                                                  Adrian Bucurescu

  *        Moment zgubilitic

   

          Dragul de Dracula

Patru huhurezi sar clanţa,
Arbitraţi de Baba Cloanţa,
Pe când, oops, o bufniţă
Cântă ca din trâmbiţă.
E alarmă, e asediu?
Om fi noi ca-n Evul Mediu,
Dar unde-i garda de mediu?
Liliecii sar din sediu,
Ciufuliţi şi-n pijamale
Şi cu picioarele goale,
Chiţăind şi înjurând,
Luându-şi zborul rând pe rând;
Şi se duc ca clipele,
Scuturând aripele,
Îmbrâncind şi cucuveaua,
Ce se arde cu cafeaua.
Ploaia cade-n repezi picuri
Peste flori de plumb şi dricuri.
Din Hotin şi pân-la Mare,
Vin moroii de-a călare,
Şi cum vin pe drum de piatră,
Ţiuie tăciunii-n vatră.

Cine-şi părăseşte cula?
Măre, dragul de Dracula,
Căutând un irlandez
Să-l gătească pe orez,
Să-i pună fundă la gât,
Şi un Ionatan în rât.

Du-te-n mă-ta, bă, Bram Stoker,
Te-oi fi dat tu mare şmecher,
Dar de vedeai vrun strigoi,
Stai ca mortu-n păpuşoi,
Cu părul făcut vâlvoi,
Cum se poartă-acum la voi,
Şi degerai ca o ceapă,
Până să te tragă-n ţeapă!
Lasă, nu mai sta covrig,
Că-n prezent nu mai ţi-e frig,
Ba, în cazanul cu smoală,
Poţi să stai şi-n pielea goală!


                          Adrian Bucurescu

Сергей Есенин / Serghei Esenin

Москва кабацкая / Moscova cârciumărească

                                                                      *
                                                                   *    *

Da! Gata de acum! Fără întoarcere
Natalele câmpuri le-am lăsat.
Nu-mi vor mai foşni mie plopii
Cu frunzişul lor înaripat.

Fără mine, căsuţa s-a aplecat.
Bătrânul dulău demult a murit.
Pe strâmbele străzi ale Moscovei
Poate că Domnul să mor m-a sortit.

Iubesc acest oraş plin de ulmi,
Chiar dacă e noroios şi şubrezit.
Asia de aur, tot moţăind,
Pe cupolele lui a adormit.

Iar când noaptea Luna luminează,
Când luminează... dracu' ştie cum! -
Pe ulicioară, cu capul plecat,
Eu merg spre crâşma plină de fum.

E vuiet în cumplita văgăună,
Şi noaptea, până în zori, în birt,
Eu le citesc versuri curvelor
Şi cu borfaşii mă adăp din spirt.

Inima îmi bate tot mai tare
Şi vorbesc aiurea: "Ca şi voi,
Şi eu sunt definitiv pierdut
Şi nu mă voi mai duce înapoi".

Fără mine, căsuţa s-a aplecat.
Bătrânul dulău demult a murit.
Pe strâmbele străzi ale Moscovei
Poate că Domnul să mor m-a sortit.

                          *
                       *     *

Din nou se bea aici, se caftesc şi plâng
Sub a armonicii tristeţe gălbenită.
Tot blestemându-şi nenorocul,
Îşi amintesc de Rusia moscovită.

Şi eu însumi, plecându-mi capul,
Îmi împăinjenesc privirea cu vin,
Ca să nu-mi mai zăresc faţa fatală,
Să nu mă mai gândesc la clipele ce vin.

Toate le-am pierdut pe vecie.
Albastrul meu Mai! Iunie de azur!
Poate că de-aceea fumegă putregaiul
Peste acest chef de rău augur.

Ah, dar azi aşa-s de veseli ruşii!
Trăscăul tare curge necontenit.
Cântă de Volga şi de Ceka
Armonistul cu nasul pleoştit.

Ce înverşunare în privirile nebune
Şi nesupuse, ca şi în glasul lor ascuţit,
Jelindu-se că, dintr-o toană, în tinereţe,
La mânie viaţa şi-au nenorocit!

Unde sunteţi voi, cei plecaţi departe?
Luminile noastre v-au mai încălzit?
Cu spirt armonistul îşi tratează sifilisul
Pe care în stepele kîrgîze l-a primit.

Nu! Ăştia nu vor fi striviţi, nici împrăştiaţi -
Gunoiul le-a dat curajul în vileag -
Tu, Rosseia mea... Raz... na...
Asiatic meleag!

                           *
                        *    *

Zi-i, armonică! Lehamite... Plictis...
Armonistul unduie din deşte bine.
Bea cu mine, căţea parşivă,
Bea cu mine!

Te-au iubit, te-au terfelit -
Prea de tot!
Ce te uiţi cu stropii albaştri?
Sau vrei să te ard peste bot?

Te-aş pune în grădină ca momâie,
Ciorile să le sperii.
Până în ficaţi m-ai chinuit
Cu prea multe mizerii.

Zi-i, armonică, zi-i pe gândul meu!
Bea, scoabă, bea!
Uite, aş lua-o pe-aia, ţâţoasa, -
Dar mai toantă e ea.

Nu eşti prima femeie pe care o am...
Sunteţi destule de tăvălit,
Dar cu una ca tine, cu o mortăciune,
Abia acum m-am pricopsit.

Ce dureros, ce asurzitor,
Când ici, când colo, nu ştiu cum
Eu cu mine nu pot s-o sfârşesc;
Du-te dracului acum!

Din haita voastră de câini
E timpul s-o cam tai.
Iubito, eu plâng.
Iartă-mă... iartă... hai...

                     *
                  *    *

Cântă dar, cântă! Pe blestemata chitară
Deştele tale joacă sprinten;
Te înăbuşi în această beţie scrântită,
Ultimul, singurul meu prieten.

Nu te uita la brăţările ei
Şi la umerii-i strălucind prin mătase! Vai,
Eu am căutat la muierea asta fericirea,
Dar, din greşeală, pieirea o aflai.

Eu nu ştiam că iubirea e molimă,
Că iubirea e ciumă n-am gândit.
A venit, şi cu ochii întredeschişi
Pe huligan l-a înnebunit.

Cântă, prietene! Spune-mi iar cum era
Dimineaţa noastră vijelioasă!
Lasă s-o râvnească alţii
Pe frumoasa şi tânăra ticăloasă!

Ah, stai! Eu pe ea nu o înjur.
Ah, stai! Eu de ea nu mă milogesc.
Hai, dă-mi să cânt eu,
Această strună de bas s-o ciupesc!

Se sparge cupola rozalie a zilelor mele.
O traistă de aur în inimă a mijit.
Multe femei am sărutat,
Multe femei prin unghere le-am înghesuit.

Da! E amar adevărul pe pământ;
De copil ochii mei au putut să vadă
Cum, pe rând, dulăii ling
Zeama prelinsă sub noadă.

Aşadar, de ce să fiu gelos,
De ce să sufăr eu oare?
Viaţa noastră - cearşaful pe pat,
Viaţa noastră - tinde spre vâltoare.

Cântă dar, cântă! În avântul fatal,
Mâinile astea fatale nenorociri arată.
Ştii ce? Ducă-se-n aia a mă-sii!
Eu, prietene, nu voi muri niciodată.

                                  1922
                   
                                            Переводчик: Адриан Букуреску
                                            Traducere din limba rusă: Adrian Bucurescu

  

Dragostea la Români

       

          Tradiții populare

  
     La prima vedere, cine ştie din ce pricină, proverbele şi zicătorile noastre nu se prea amestecă în dragoste. Pentru cei atinşi de acest sentiment există expresii destul de rare, cea mai cunoscută fiind aceea de îndrăgostit(ă) lulea, care stârneşte deseori amuzamentul dar şi nedumerirea. Cum adică "lulea"? Totuşi, explicaţia nu e aşa de dificilă, fiindcă îndrăgostiţii "se aprind", iar ce se aprinde scoate şi fum, cum se întâmplă şi cu luleaua. În acelaşi sens, îndrăgostiţilor nu li se aprind şi călcâiele?!
      Pentru că, în firea lucrurilor, cei îndrăgostiţi tind şi să se căsătorească, vechile noastre proverbe şi zicători insistă pe relaţiile stabilite între bărbaţi şi femei după nuntă. Sfaturile par a fi mai mult venite din partea bărbaţilor, dacă te iei după felul cum priveau foarte mulţi femeia, "muierea",  şi cum unii o mai privesc şi astăzi! Astfel, cică nici otrava nu-i mai rea ca muierea. Muierea e dracul, numai coarnele îi lipsesc. De muierea rea şi dracul fuge. Muiere tăcută greu găseşti. Cine are nevastă alături este muncit de griji. Bărbatul să aducă cu sacul, muierea să scoată cu acul, tot se isprăveşte. Decât a bărbatului, mai bine a argatului! Nu ştie bărbatul ce ştie tot satul. Muierea îmbătrâneşte, dar pofta nu-i conteneşte. Vai de casa unde bărbatul este muiere! Să cânte cocoşul, iară nu găina! 
     Dacă le asculţi pe femei, nici bărbaţii nu sunt mai breji. Astfel, bărbat bun şi usturoi dulce nu se poate. 
     Cum, în concepţia Românilor, chiar şi a altor neamuri, căsătorie perfectă nu există, proverbele şi zicătorile sunt şi ele pe măsură. Aşadar, bărbatul surd şi nevasta oarbă, cea mai tihnită căsătorie. Cum e lelea, şi bărbatul. Când muierea e mută şi bărbatul surd, e viaţa cea mai bună între amândoi. Şi-a găsit hârbul copacul, tigva dopul şi lelea bărbatul. Totuşi, nu pot trăi unul fără altul: aşadar, muierea fără bărbat e ca furca fără fus. Bărbatul fără muiere, ca şi când e luat de Iele...
     Părerile negative asupra femeilor au ecouri nu doar în folclor, ci şi în literatura română cultă. Astfel, cea mai bună soţie pe care o găseşte Stan Păţitul, din povestea lui Ion Creangă, tot are o coastă de drac, care trebuie neapărat să-i fie scoasă! Ce să mai spunem de povestirea "Kir Ianulea" de Ion Luca Caragiale, unde până şi dracul fuge de cea pe care o luase de soţie pe pământ şi, de frica ei, se ascunde în fundul iadului!
     Evident, toate aceste opinii despre femei sunt opera creştinismului, care le discriminează, nepermiţându-le  şi lor să devină preotese, ele neavând voie să intre nici măcar în altarele bisericilor!

     La urma urmelor, dracul nu-i chiar aşa de negru. În basmele noastre, Făt Frumos şi Ileana Cosânzeana, se iubesc nespus, fac o nuntă... ca-n poveşti, şi trăiesc fericiţi până la adânci bătrâneţi. Doinele, şi ele, privesc dragostea ca pe unul dintre cele mai gingaşe şi profunde sentimente. Iată una din ele:
     La umbrar de liliac,
     Dragostile ce mai fac?
     Se sărută până zac;

     Iar în vale, la izvor,
     Se-ntâlneşte dor cu dor,
     Se sărută până mor.

                                                                        Adrian Bucurescu  

Moment zgubilitic

               Senatus populusque romanus

                                                   Amicorum Romae

Capra crapă piatra-n patru
Şi apoi sare din cadru;
Sare, sare şi piper
Toate pân' la ziuă pier...

Plin de bani sunt eu, măi nene,
Precum e broasca de pene.
Ce folos că sunt frumos,
Dacă sunt căpăţânos!

M-am dus şi eu să mă-nsor
Cu-o fată de senator,
Că bună fată mi-a dat,
Pân-acasă-a şi fătat!

Mă ruga tata fierbinte:
- Fii cuminte ca-nainte,
Nu fi prost precum ai fost!
Da, dar vream şi eu un post.

Mi l-a găsit senatorul:
Să-i frecţionez piciorul;
Piciorul e de salcâm
Şi se trage de la Râm.


                                     Lucianus Pusillula Superba

Specialiștii lui Piscis

      
                                           Amicorum Romae

La Sarmizegetusa stă mândrul Decebal,

Ce-a-nfrânt popoare multe de jos şi de pe cal,

Şi faima lui regală în Europa creşte,

Oricât i-ar ponegri-o istoricii lui Peşte. 

Spre Sarmizegetusa, cetate de renume,

Un sol roman îşi mână un armăsar în spume;

E cam lihnit de foame, dar asta nu contează,

S-a rătăcit şi-n munte devreme se-nserează.

Dar iată o potecă! Brădetul se răreşte,

Se-aude o talangă, iar solul întâlneşte

Un baci care veghează să-i pască turma-n pace.

Romanul îl salută:- Ave, nobile dace!

Civis romanus sum, şi, ce mai calea-valea,

Indicatoare non sunt şi rătăcit-am calea.

Spune-mi şi mie unde e Sarmizegetusa, 

Căci merg cu o solie şi Soarele apus-a.

Dar baciul nu răspunde. Pe ochi căciula-şi trage,

Şi-i pare că-n latina vulgară solul rage.

Ci, sprijinit în bâtă, măsoară plaiul sfânt...

- Hei, bade, zi, responde! Non ştii niciun cuvânt?

- N-ai hi tu al lui Piscis, de care râde Roma,

De care râd şi sclavii până-i apucă voma?

Cum să nu ştiu cuvinte? Brâu, pupăză şi barză,

Bârr, baligă, gălbează, mânz, viezure şi varză...

Mai sunt ca la o sută, dar să le spun n-am timpi,

Le ştie-Academia. Noa, dar mai meri în ghimpi!

Vade in tua mater, până ce nu mă-ncrunt,

Que in patria nostra multae sudalmae sunt!

                                                 Adrian Bucurescu