miercuri, 7 noiembrie 2018


          Dor de Patria-Mamă




          Lumini și umbre la Centenarul României Mari

                                                                                                           Prutule, râu blestemat,
                                                                                                           Fir-ai sec din vad în vad,
                                                                                                           Fir-ai tu afurisit,
                                                                                                           Că pe frați i-ai despărțit!

                                                                                                                              Doină

      De mai multă vreme încoace, poezia patriotică nu se mai poartă. Însă de vină pentru acest fapt nu e doar ”corectitudinea politică”, ostilă patriotismului și agreată de oportuniști și mancurți, ci pur și simplu de lipsa de har a celor mai mulți așa-ziși ”poeți” de astăzi, care, ”înșirând cuvinte goale”, nici măcar nu sunt în stare să le mai facă să sune din coadă. Toți marii noștri poeți, de la pașoptiști și până la generația lui Nichita Stănescu, Ioan Alexandru și Grigore Vieru au cultivat din plin sentimentul patriotic. Altminteri, care ar fi cea mai firească menire a unui poet? Nu aceea de a ține treaz specificul național, de a fi crainicul bucuriilor și durerilor neamului în care s-a născut?
     Întru toate acestea, culturnicii și scribii de astăzi încearcă în fel și chip să umbrească  operele celor care au fost în stare să exprime până la sublim dorurile neamului românesc, punând la index poeți naționali de răsunet, nemailăsându-le loc nici măcar în manualele școlare sau în rarele emisiuni pretins ”culturale”. Unde mai răsună astăzi poeziile lui Mihai Eminescu, George Coșbuc, Octavian Goga și ale altor artiști de elită? Au obosit Românii de țara lor?
     După cum merg lucrurile, era de așteptat ca și Centenarul României Mari să fie ignorat de incompetenții și ticăloșii noștri politicieni, puși doar pe furat, pe minciuni și pe harță. Un Centenar mai trist ca acesta nu se poate imagina. Se apropie ziua de 1 Decembrie, și nici o manifestare de anvergură nu a marcat până acum aniversarea Reîntregirii României! Tot ce s-a făcut până acum a fost mulțumită unor oameni din afara politicii, cântăreți, artiști plastici, ziariști, profesori și alți oameni de cultură, cu participarea unui public destul de restrâns ca număr. Sărmană Patrie, ce vremuri te-au ajuns!
     Culmea, Centenarul este sărbătorit cu mai multă însuflețire în afara actualelor granițe ale României, nu doar de Români, ci și, oficial, la sediile Uniunii Europene și în câteva state nord-americane, dar mai ales în Basarabia, unde sentimentul național este mai viu decât în dreapta Prutului. Poeții importanți de la Estul României Mari nu și-au uitat menirea, versurile lor fiind pline de dor și de dragoste pentru Patria-Mamă. Unul dintre aceștia este Sergiu Botezatu, al cărui recent volum-album, ”Lumina Centenarului”, a apărut la Chișinău, sub egida Casei Editurii 11. Cartea se deschide cu o elogioasă prefață, intitulată ”În obiectiv: Marea Unire”, semnată de Cătălin Turliuc.
     În toate volumele sale, Sergiu Botezatu se dovedește un poet al luminii, cu atât mai strălucitoare cu cât se ivește din umbre. Cartea apărută de curând este ilustrată cu fotografii legate de Primul Război Mondial, de Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, dar și de destrămarea țării noastre, căci, să nu uităm, deocamdată nu mai există România Mare. Trista noastră sărbătoare s-ar cuveni să fie întărită de jurământul solemn că nu vom avea liniște până ce nu vom reveni între vechile și adevăratele noastre hotare.
     Un astfel de legământ se întrevede  în poezia ”Noi nu plecăm”, din volumul ”Lumina Centenarului”:
Vom plânge liniștea mileniilor cărunte,
Vom aduna căderile la braț,
Vom șterge oboseala de pe frunte,
Vom ancora-n dureri cu lacrimi surde,
Vom lua ce e al nostru cu nesaț.
                    (...)
Noi vom rămâne să visăm!
Noi vom rămâne să luptăm!
Noi nu plecăm!
     Ideea unei lupte fără preget apare și în poezia ”Baricade din inimi”:
Noi ne-am născut în clopote să batem
Și să luptăm pentr-un măreț destin,
Și-n cer senin să ne dorim o pace!
C-un Doamne-ajută pentru libertate
(S-aprindem lumânările în noapte)
Noi să luptăm, dacă dorim să fim!
     Cum se observă și în volumele precedente, Sergiu Botezatu stăpânește desăvârșit limba maternă, pe care o sublimează în măiestre metafore. De altfel, una din poeziile volumului este chiar ”Divina Limba mea Română”, din care se remarcă această strofă:
E bucurie-n Țara mea,
Doar vorba bună se îngână,
Tăcerea vorbește și ea
Divina Limba mea Română.
     Duhuri bune și tutelare ale pământului românesc, Blajinii, sărbătoriți cu fast în Basarabia, în fiece an, sacralizează cu imagini tulburătoare atmosfera acestei cărți de excepție:
Aici mormintele nu sunt
Și-nlăcrimat ne este cerul
De-atâta dor și-atât pământ,
De-atâta floare în mormânt
Și rugi pe cruci de-ngheață fierul.
                      (...)
Aici mormintele nu sunt
Și-apăsătoare e durerea
Privirii seci din cer adânc,
Și tot în jur e-atât de sfânt,
Și-atât de viu ca nicăierea.
     O poezie ce exprimă tristețea și dezamăgirile unui neam greu încercat de-a lungul istoriei, ”Corb de munte”, precede încheierea recentului volum al lui Sergiu Botezatu. Citită cu luare-aminte, această poezie este o alungare a răului, a coabei, este un descântec de tămăduire, de revenire a forțelor poetului luptător, după răstimpul de zăcut:
Corb de munte!
Du-te,
          Du-te...
Du-te și-ți caută pradă-n
          Altă parte.

A fost luptă...
          Luptă crudă...
Am căzut cu mulți prieteni
          Și-s pe moarte.

Lasă vântul,
          Lasă gândul
Să m-aline și să-mi spună
          Ce-i mai bine.

Lasă-mi mama,
          Vai sărmana,
Să mă plângă și-n brațe
          Să mă cuprindă.

Lasă-mi tata
          Să mă vadă
Și-n tăcere să mă plângă
          Cu durere.

Lasă-mi fiul
          Și cu fiica
Să-nțeleagă
Pentru țară-am stat de gardă.

Și iubita
          Doar pe-o clipă
Calde șoapte să-mi aducă
          Pe pleoape.

Corb de miunte!
Du-te...
Du-te și mă lasă-n pace
          Cât voi zace.
     Eu aceasta înțeleg din aceste versuri: prin renașterea spiritului patriotic, piaza rea care croncăne despre destinul României va fi alungată, iar Patria-Mamă își va dezvălui măreția de odinioară.
     Așadar, felicitări, Sergiu, poet de har înalt și drag prieten, din draga Basarabie, din fosta și viitoarea Românie Mare!

                                                                                                            Adrian Bucurescu
    

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu