Eu și câinele Roșu

Noapte e dar nu ca alte nopți.
Totuși, cătunul doarme.
Un nor în formă de taur
și-a pus semiluna drept coarne.
Clorofila palpită
în venele luncii.
Plescăind în prival,
o amintire fugară
își scutură fulgii.
Tălpile mele desculțe
lasă urme albe
la poarta cimitirului.
În zare
dispare
un fulger duios.
Trece o luntre fără luntraș
pe Ialomița în jos.
N-am văzut,
n-am știut
când a răsărit lângă mine
câinele care
pe când eram copil
se numea Roșu.
Cu ochii încețoșați
îi
mângâi
grumazul,
și el schiaună stins.
Câmpul
își primenește culoarea.
Naramzie
se face zarea.
Ne oploșim pe lângă troița de leac
ca să ne uite relele.
Câinele își linge cerul gurii,
unde-l dor stelele.

                                  Adrian Bucurescu