Mitologie daco-română
În mitofolclorul românesc, alunul este un arbust fermecat. Denumirea geto-dacică de APOLLON, ca Însuși Zeul Luminii, vădește că avea un rol de frunte în datinile Daciei. De altminteri, AP OLLON se traduce și prin ”Care ocrotește; Care apără; Cel Fast”; cf. latin. ab ”de la; din”; rom. alin; a alina. Așadar, APOLLON era ”Ocrotitorul; Apărătorul”; cf. rom. oblon. Legătura între Zeu și arbust va fi lămurită mai la vale. Amândoi Gemenii Divini, Apollon și Artemis, se mai numeau și ZALMOXIS, semnul Lor fiind Svastica, alcătuită din doi de Z, litera inițială.
Alunul (Corylus avellana), căruia Românii îi mai spun și tufă, este un arbust din familia Betulacee și crește prin tufișuri și păduri. A avut și mai are foarte multe întrebuințări magice, medicale și casnice. Lemnul frumos, elastic și ușor, se folosește pentru cozi de unelte. Cu crengi despicate se cercuiesc și pereții caselor de lemn, iar din nuiele desfăcute în fâșii se fac coșuri. Ca lemn de foc, arde foarte iute, cu o mare putere calorică și dă un mangal de bună calitate. Din alun se mai meșteresc diferite obiecte casnice și de uz personal: furci de tors, bâte, fluiere etc. Fructele, comestibile, conțin amidon, zahăr și sunt întrebuințate dulcețuri și produse de patiserie. Scoarța și frunzele conțin tanin, ulei eteric și quercitină.
Alunul era foarte întrebuințat în medicina tradițională românească. Astfel, cu un bețigaș de alun verde, înfierbântat în spuză, se ardeau păduceii de pe talpă. Împotriva bubelor dulci, eczemelor și pecinginei se întrebuința seva ce iese prin capetele verzi, când sunt puse pe foc, ori se spălau cu decoctul din coajă și din frunze. Prin județul Brăila, alunele se pisau, se puneau în rachiu de drojdie cald, amestecat cu untdelemn, și se dădeau împotriva vătămăturii. Prin unele ținuturi ale Moldovei, se făceau copiilor slăbănogi băi de alun, ca să se întărească. Prin Vâlcea, ceaiul din floare de alun se întrebuința în boli de piept. Cu alune arse și muc de lumânare de seu se ungeau copiii pe sprâncene, ca să le crească mari și negre.
În descântece, alunul este invocat mai ales împotriva șerpilor. Astfel, împotriva mușcăturii de șarpe, femeia descântă cu o crenguță de alun, zicând:
S-a suit Gargalău într-un alun.
Alunul s-a uscat
Și Gargalăul a crăpat
Și N. s-a desumflat
Și a rămas curat,
Luminat,
Cum Dumnezeu l-a lăsat.
Într-un descântec, șarpele este amenințat cu un băț de alun:
Codăule,
Ce stai pe ghizdurele
Trist și mâhnit?
Ori ai mușcat pe cineva?
Taci, proclete de câine,
Că eu oi lua un ban de argint
Și uin băț de alun,
Și te-oi lovi în cap
Și tu oi muri
Și N. s-a înzdrăveni!
Într-un alt descântec, alunul este ”nașul șarpelui”:
Sfântă Troiță,
Pasăre pestriță
Calcă-n piatră.
Piatra a trăsnit,
Șarpele a plesnit
La un loc cu nașul,
Nașul-alunașul.
Nu degeaba, în credințele românești, alunul ucide șarpele. La Geto-Daci, purtând același nume ca Zeul, zis astăzi și ”Cavalerul Trac”, arbustul i se substituia Acestuia, care doborâse un șarpe uriaș, adică un balaur. De multe ori, Apollon apare în basoreliefurile tracice ucigând acel șarpe blestemat.
Puterea magică a alunului se vădește în multe alte credințe ale Românilor. De pildă, pentru a abate grindina, Solomonarii amenință norii cu un băț de alun și cu un topor, mânându-i spre păduri.
Cu varga de alun se pot descoperi comorile și izvoarele subterane, căci vârful i se apleacă unde se află acestea. Steagul Călușarilor este susținut de obicei de o prăjină de alun. Colăcerii, vorniceii sau vătășeii, care cheamă oaspeții la nuntă, poartă în multe locuri bețe de alun, împodobite cu funde, basmale etc. Cu un băț de alun, lung de un stânjen, se spune că trebuie rupt pe furiș vârful de iarba-fiarelor. În Oltenia, din crengi de alun se fac bețișoarele cu care copiii pornesc la urat. În Banat, femeile fac focuri pentru morți, zise focurele sau luminușe, în curte sau la cimitir, cu surcele de alun.
Cum spuneam mai la deal, acest arbust se numea în graiul geto-dacic APOLLON; cf. latin. abellana, avellana ”alună”. În românește, evoluția fonetică a termenului a fost așa: APOLLON > * AWOLLON > *AUOLON > ALUN.
Să vedem acum și amănunte privind misterioasele legături între Zeu și alun. Când S-au născut Cei Doi Gemeni Divini, băiatului i s-a pus numele APOLLON, iar fetei, ARTEMIS sau DIANA. A POL LON însemna și ”Pui (Soi; Vlăstar; Neam) de Leu”; cf. rom. a - art. hot. adj.; pui; fel; arom. pulu ”pui”; latin. pullus ”micuț; pui de animal sau de plantă; vlăstar; ramură”; alban. bule ”mugure”; latin. leo, leonis, alban. luan ”leu”; latin. felinus ”felin; de pisică; de jder”.
Sintagma A POL LON se mai tălmăcește și prin ”Cei Ocrotiți (Apărați; Salvați) de Leu; Sub Protecția Leoaicei”; cf. rom. a; ăi; văl; a înveli; latin. leo, leonis, alban. luan. Un grup statuar de bronz, descoperit la Năieni, județul Buzău, Îi reprezenta pe Maria, călare pe o leoaică, însoțită de Copiii EI,i, de-o parte și de alta. Unul dintre Ei a fost desprins din grup și a dispărut.
Complicata limbă tracă mai avea un tâlc pentru A POL LON, anume ”În Cetatea (Fortăreața; Sălașul) Leoaicei (Leoaicelor)”; cf. rom. a; latin. villa ”casă la țară; gospodărie la țară; fermă; conac”; alban. balle ”frontispiciu”; grec. polis ”cetate; oraș”.
Ei bine, acest ultim tâlc trimite tocmai la AMAZONES ”Amazoane”, care își avuseseră capitala exact pe locul unde Maria I-a născut pe Gemenii Cerești, pe malul de Apus al lacului SARATOKOS, actualmente Sărățuica. O vestită regină a lor a fost LEUK IPPE ”Slăvita (Admirata; Admirabila) Leoaică; Slăvita (Admirata) de Leoaice; Conducătoarea (Doamna) Leoaicelor”; cf. rom. leoaică; ava ”titlu onorific al membrilor clerului monastic”; Eva, Iova (mit.); latin. abbas ”abate; egumen”;
Nu-i alt chip, povestea trebuie lungită. De altminteri, acest blog este și unul de inițiere.
Așadar, cum am scris și în serialul ”Istoria Atlanților”, Amazoanele se închinau Soarelui, iar vecinii lor din dreapta Dunării, la Lună. Din unirea celor două popoare a rezultat prima federație din lume, dezvoltată ulterior în Imperiul Atlant. Lasă că AT LAN TIS se mai tălmăcea și ”Cu Putere de Lei”; cf. latin. ad ”de la”; leo, leonis; alban. luan; rom. des; tisă ”arbore cu lemnul foarte tare”; Tisa (râu); latin. athleta ”atlet”.
Cum s-a văzut în serialul ”Istoria Atlanților”, Egiptul era al optulea regat din Imperiu, adorând aceleași divinități ca primul regat, ce-și avea centrul la Nordul Dunării de Jos. În acest chip, LEUKIPPE a devenit la Egipteni Zeița Sekhmet ”Cea Puternică”, divinitate luptătoare a Egiptului de Sus. Este descrisă ca având trăsături de leu, cel mai crud prădător cunoscut de Egipteni.
De la demnitatea reginei Leukippe de Mare Preoteasă a Soarelui, Sekhmet era considerată fiica lui Ra, Zeul Solar. Se spunea că este respirația de foc a Ochiului lui Ra. Era văzută ca protectoare a faraonului, fiind cea care îl îndruma în război.
Dar să ne întoarcem la divinitățile trace. A POL LON se mai traduce și prin ”Cel cu Plete Strălucitoare; Cel cu Coamă Bogată; Cel căruia îi crește Părul”; cf. rom. a; băl ”alb; de culoare deschisă”; bălai; polei; fală; a se făli; foale; val; lână; blană. De la A POLLON ”Cu Blană” s-a creat legenda, transmisă de Porphyrius, că, la naștere, Zalmoxis a fost acoperit cu o blană, dar de... urs!
În fine, acum se lămurește de ce și alunului i-au zis Geto-Dacii A POLLON ”Cu Peri; Cu Perișori; Cu Firișoare”; cf. rom. a; blană; latin. pollen ”polen; fruntea făinii; făină fină; praf de făină; praf fin; pulbere”. Ei bine, mugurii alunului sunt și ei acoperiți cu peri fini, fiind numiți popular mâțișori, adică ”pufoși”. Nu doar atât: fața dorsală a frunzelor arbustului este și ea acoperită cu peri. Iată de ce Geto-Dacii i-au zis și alunului APOLLON!
Adrian Bucurescu
