Etnobotanică magică
Arbustul zis soc (
Sambucus L.) mai este numit și
coramnic,
holer și
soace. Este considerat și astăzi drept cel mai puternic detoxifiant. De el sunt legate multe credințe și practici magice, nu doar în România ci și în multe alte țări, încă din cea mai îndepărtată vechime. Face parte din familia
Caprifiolaceae și crește în toată țara, pe malul râurilor, prin mărăcinișuri, la marginea pădurilor și pe lângă garduri. Are florile albe, parfumate, dispuse în corimbe ramificate, cu fructele în formă de boabe negre.
În medicina noastră tradițională, din florile socului se făceau perinuțe, care se înfierbântau și se puneau calde la
orbalț. Florile fierte în lapte dulce se puneau la
gâlci sau se legau la
uimă, ”
ca s-o întoarcă”. În Bucovina, florile prăjite erau folosite de cei care aveau
jolne la gât. Cu mâzga de soc, stropită cu rachiu, se făcea legătura la
brâncă. Cei ce sufereau de
rast se vindecau cu zeamă stoarsă din coaja și rădăcina arbustului. Pentru
gâlci, se aprindea o țeavă de soc, din care era scoasă măduva, și se trăgea fum din ea pe grumaz. Socul era bun și împotriva
gălbinării, a
frigurilor și pentru dureri de
rânză.
Fructele socului se foloseau la vopsit în cafeniu mohorât, vânăt și negru, iar frunzele și scoarța, în galben.
Toate aceste calități îi vor fi adus socului denumirea de SO COS ”Cel Benefic; Cel Plăcut; Care tămăduiește; Care întremează; Care întărește; Care (se) leagă; La Țesut”; cf. rom.
să;
se; frumoasă
coz;
caș;
haz;
a coase; alban.
gaz ”veselie; antren”;
kos ”iaurt”;
kishe ”biserică”. Cu totul, SOCOS se tălmăcește prin ”Întăritură; Legătură; Întremător; Gustos; Plăcut; Îndrăgit”; cf. rom.
zăgaz;
sacâz;
socaci (reg.) ”bucătar”; alban.
shok ”prieten; tovarăș; camarad; coleg”;
shoq ”soț”;
shege ”rodie”.
De toate tâlcurile geto-dacice sunt legate și credințele și datinile românești privind socul. Astfel, el apare în obiceiurile de aducere a feciorilor la șezători, alături de fire răsucite, de apă, de foc și de gard. De pildă, când nu veneau flăcăii la șezătoare, o fată lua puține fibre din fiecare caier și le torcea la spate, descântând:
Nu torc,
Că-ntorc
Tăți ficiorii
Din tăte șezătorile.
De n-or vini,
Or pocni.
De n-or pleca,
Or crepa.
Pe firul tors la spate, fiecare fată făcea un nod pentru cel pe care-l aștepta. Apoi mergea cu firul, călare pe lopată și pe cociorvă, la un pom din grădină, pe care îl scuturau, zicând:
Eu nu scutur pomu,
Că scutur pe Romu,
Romu, pe Nacu,
Și Nacu, pe dracu -
Să-l aducă pe N.,
Iute și tare,
Pe dracu călare;
Să n-aibă stare,
Nici așezare,
Până la noi, în șezătoare!
De aici, se duceau la un soc, tăiau o bucată dintr-un ram, pe care o legau de ață, și-i dădeau socului
un amnar și câțiva lei, descântând:
Soc,
Solomoc,
Io ți-aduc pipă și foc
Și bani de cheltuială,
Să-mi aduci pe N.
Se duceau apoi în casă, legau fusele cu tortul înnodat, le aruncau pe horn, iar după aceea puneau tortul pe foc. Din vatra unde ardea luau cărbuni, îi așezau pe muchia unei securi, iar o fată se urca pe un scaun și dădea cu ei în grindă. Celelalte fete se învârteau prin scânteile ce se împrăștiau prin casă. Aprinderea crenguței de soc se făcea și în grădina casei, cu același descântec.
Prin unele sate, cinci, șase sau nouă fete mergeau la soc, îl scuturau și una zicea:
Soc, soroc,
Să ni-aduci ficiori la joc!
Că ficiori de nu ni-i aduce,
Vârful ți l-om reteza,
Rădăcina ți s-a usca,
Floare albă nu-i ma face,
Boabă neagră nu-i mai coace.
Mai era și obiceiul ca fetele să meargă în vreun crâng mai neumblat, să se despoaie și să danseze, descântând nu doar socul, ci și alți arbuști înfloriți, ca să le aducă feciori la clacă Altele, pe la miezul nopții, se dezbrăcau și ele de tot, și - două călare pe lopată, două pe cociorvă, iar alta în față, cu spatele înainte - înconjurau socul, ca să le aducă feciorii la șezătoare. Pe altundeva, fetele amestecau jarul din vatră, descântând:
Cum arde socul.
Așa să arzi ca focul,
Să arzi în foc,
Până nu ți-ai găsi loc!
Să arzi în pară,
Până nu-i vini ias-sară!
Și-n loc să nu poți sta,
Până nu mi-i înșerca!
Să nu-ți fie bine,
Până nu-i vini la mine!
De nemic să nu te uiți,
Până nu-i vini desculț!
Că io te fierb în oală,
Până nu-i vini și-n pielea goală!
Adrian Bucurescu
