#Provoc!

Granatul

Tu, piatră în verde sticloasă,
În galben, în roșu noptatic
Și-n neagră lumină, te lasă
Văzută-n al zării jăratic!

Prin șisturi de raze pribeagă,
Precum și în prunduri și plauri,
Cu tine ades se dezleagă
De grețuri, de boli, de balauri.

Dar și în Vrăjita Grădină,
În alb ori în galben gătită,
Cu numele tău în lumină
Tresare o tufă-nflorită.

Granat, ce pe diavol îl vatămi,
Odor descântat belaliu,
Eu rogu-te mie arată-mi
O zi doar copil iar să fiu!


                           Adrian Bucurescu

Socul

       

          Etnobotanică magică

     Arbustul zis soc (Sambucus L.) mai este numit și coramnic, holer și soace. Este considerat și astăzi drept cel mai puternic detoxifiant. De el sunt legate multe credințe și practici magice, nu doar în România ci și în multe alte țări, încă din cea mai îndepărtată vechime. Face parte din familia Caprifiolaceae și crește în toată țara, pe malul râurilor, prin mărăcinișuri, la marginea pădurilor și pe lângă garduri. Are florile albe, parfumate, dispuse în corimbe ramificate, cu fructele în formă de boabe negre.
     În medicina noastră tradițională, din florile socului se făceau perinuțe, care se înfierbântau și se puneau calde la orbalț. Florile fierte în lapte dulce se puneau la gâlci sau se legau la uimă, ”ca s-o întoarcă”. În Bucovina, florile prăjite erau folosite de cei care aveau jolne la gât. Cu mâzga de soc, stropită cu rachiu, se făcea legătura la brâncă. Cei ce sufereau de rast se vindecau cu zeamă stoarsă din coaja și rădăcina arbustului. Pentru gâlci, se aprindea o țeavă de soc, din care era scoasă măduva, și se trăgea fum din ea pe grumaz. Socul era bun și împotriva gălbinării, a frigurilor și pentru dureri de rânză.
     Fructele socului se foloseau la vopsit în cafeniu mohorât, vânăt și negru, iar frunzele și scoarța, în galben.
     Toate aceste calități îi vor fi adus socului denumirea de SO COS ”Cel Benefic; Cel Plăcut; Care tămăduiește; Care întremează; Care întărește; Care (se) leagă; La Țesut”; cf. rom. să; se; frumoasă coz; caș; haz; a coase; alban. gaz ”veselie; antren”; kos ”iaurt”; kishe ”biserică”. Cu totul, SOCOS se tălmăcește prin ”Întăritură; Legătură; Întremător; Gustos; Plăcut; Îndrăgit”; cf. rom. zăgaz; sacâz; socaci (reg.) ”bucătar”; alban. shok ”prieten; tovarăș; camarad; coleg”; shoq ”soț”; shege ”rodie”.

     De toate tâlcurile geto-dacice sunt legate și credințele și datinile românești privind socul. Astfel, el apare în obiceiurile de aducere a feciorilor la șezători, alături de fire răsucite, de apă, de foc și de gard. De pildă, când nu veneau flăcăii la șezătoare, o fată lua puține fibre din fiecare caier și le torcea la spate, descântând:
Nu torc,
Că-ntorc
Tăți ficiorii
Din tăte șezătorile.
De n-or vini,
Or pocni.
De n-or pleca,
Or crepa.
     Pe firul tors la spate, fiecare fată făcea un nod pentru cel pe care-l aștepta. Apoi mergea cu firul, călare pe lopată și pe cociorvă, la un pom din grădină, pe care îl scuturau, zicând:
Eu nu scutur pomu,
Că scutur pe Romu,
Romu, pe Nacu,
Și Nacu, pe dracu -
Să-l aducă pe N.,
Iute și tare,
Pe dracu călare;
Să n-aibă stare,
Nici așezare,
Până la noi, în șezătoare!
     De aici, se duceau la un soc, tăiau o bucată dintr-un ram, pe care o legau de ață, și-i dădeau socului un amnar și câțiva lei, descântând:
Soc,
Solomoc,
Io ți-aduc pipă și foc
Și bani de cheltuială,
Să-mi aduci pe N.
     Se duceau apoi în casă, legau fusele cu tortul înnodat, le aruncau pe horn, iar după aceea puneau tortul pe foc. Din vatra unde ardea luau cărbuni, îi așezau pe muchia unei securi, iar o fată se urca pe un scaun și dădea cu ei în grindă. Celelalte fete se învârteau prin scânteile ce se împrăștiau prin casă. Aprinderea crenguței de soc se făcea și în grădina casei, cu același descântec.

     Prin unele sate, cinci, șase sau nouă fete mergeau la soc, îl scuturau și una zicea:
Soc, soroc,
Să ni-aduci ficiori la joc!
Că ficiori de nu ni-i aduce,
Vârful ți l-om reteza,
Rădăcina ți s-a usca,
Floare albă nu-i ma face,
Boabă neagră nu-i mai coace.

     Mai era și obiceiul ca fetele să meargă în vreun crâng mai neumblat, să se despoaie și să danseze, descântând nu doar socul, ci și alți arbuști înfloriți, ca să le aducă feciori la clacă Altele, pe la miezul nopții, se dezbrăcau și ele de tot, și - două călare pe lopată, două pe cociorvă, iar alta în față, cu spatele înainte - înconjurau socul, ca să le aducă feciorii la șezătoare. Pe altundeva, fetele amestecau jarul din vatră, descântând:
Cum arde socul.
Așa să arzi ca focul,
Să arzi în foc,
Până nu ți-ai găsi loc!
Să arzi în pară,
Până nu-i vini ias-sară!
Și-n loc să nu poți sta,
Până nu mi-i înșerca!
Să nu-ți fie bine,
Până nu-i vini la mine!
De nemic să nu te uiți,
Până nu-i vini desculț!
Că io te fierb în oală,
Până nu-i vini și-n pielea goală!

                                                                                                                Adrian Bucurescu

     

Reverie

      

Spre murgul serii macii sunt tulburați!
Secara toată freamătă ca mine.
De ce ne simțim uneori vinovați,
fără niciun motiv de rușine?

Mă scald adesea în nopți cu lună,
în vânătul lac mă scufund.
Pești de fosfor împrejur mi se-adună,
însă eu doar de lume m-ascund.

Apoi îmi fac într-o scorbură pat.
Licurici îmi stau de veghe târziu.
Bufnițe ascult netulburat,
până ce cad într-un somn vioriu.

Și astfel visez ploaia pieziș,
lovindu-i zăvoiului crengile,
și care, spălându-i pe oameni în vis,
le ucide simbolic fărădelegile.

                           
                                  Adrian Bucurescu

Mărturii despre Geto-Daci

               Oroles 

     În vremea regelui Oroles, (Geții) se luptară fără succes împotriva Bastarnilor, și de aceea, ca pedeapsă pentru slăbiciunea arătată, au fost siliți, din porunca regelui, ca atunci când voiau să doarmă, să pună capul în locul picioarelor și să facă soțiilor lor serviciile pe care mai înainte acestea obișnuiau să le facă lor. Această pedeapsă a fost înlăturată numai după ce prin vitejia lor au șters rușinea pe care și-au atras-o în războiul de mai înainte.

                                     Trogus Pompeius, Historiae Philippicae 

               Scorilo

     Scorilo, conducătorul Dacilor, știind că poporul roman era dezbinat din pricina războaielor civile și socotind că nu-i nimerit să-i atace, deoarece datorită unui război cu un dușman din afară s-ar putea restabili înțelegerea între cetățeni, a pus în fața concetățenilor săi doi câini, și pe când se luptau între ei cu îndârjire, le-a arătat un lup. Imediat câinii s-au aruncat asupra acestuia, uitând de cearta lor. Prin această pildă i-a oprit pe barbari de la un atac care ar fi putut aduce foloase Romanilor.

                                      Sextus Iulius Frontinus, Codex arcerian
   

          Sus, pe Calea Laptelui

Trupul se veștejește,
Duhul se întărește.
Când voi pogorî în pământ
Și mă voi înălța la cer,
Macii Bărăganului,
Șiroind de sânge,
Jarul țărânei l-or stinge,
Iar mireasma lor roșcovană
Se va în sus prelinge
Pe Calea Laptelui.
- Bine Te-am găsit, Doamne!
Bine v-am aflat, blagorodnicilor îngeri!
Bucuroși de oaspeți?


                                                    Adrian Bucurescu

*
          Istoria Secretă

          Toponimia Daciei: Cluj-Napoca

     De ce ni se înstrăinează trecutul?

     Tatăl meu, fie-i veșnică pomenirea, îmi povestea că, la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, întorcându-se trupele române în țară, trecând și prin Cluj, militarii cântau: Cât e Clujul de bătrân, / Totdeaun-a fost român! Evident, toți ostașii noștri erau convinși de adevărul acestor versuri. Parada triumfală avea să fie însă tulburată de un incident, căci câțiva Unguri disperați au început să tragă cu armele asupra celor care eliberaseră frumosul oraș. Cum era de așteptat, în scurt timp, dușmanii întârziați au plătit cu viața...
     Din păcate, părerile unor așa-ziși istorici de astăzi diferă de credința acelor versuri cântate cândva pe străzile Clujului. Astfel, unii latinopați, amețiți încă de bazaconiile ”Școlii Ardelene”, afirmă că numele Clujului ar veni din latinescul Castrum Clus, folosit pentru prima oară în secolul XII pentru a denumi cetatea orașului medieval din această localitate, clusus însemnând ”închis”.

     Alțj istoriozauri își dau cu presupusul cum că numele orașului ar putea proveni de la cel al unui anume primar sas, Klaus, sau de la faptul că așezarea medievală a apărut în umbra unei mânăstiri, odată ce, în germană, pe timpul primilor locuitori sași din această zonă, la ”mânăstire” se zicea Kloster. Toți acești așa-ziși istorici se feresc ca dracul de tămâie să le atribuie Dacilor vreun rol în întemeierea și consolidarea Clujului. Vorba Ardeleanului: Or ave minte multă, da nu tătă-i bună!

     Binecuvântată fie Apa!

     Încă de la apariția primelor comunități umane, Apa a fost elementul natural hotărâtor pentru stabilirea acestora. Încă și astăzi, multe localități, dar chiar și județe, precum și teritorii și mai întinse poartă numele unor ape: Bistrița, Suceava, Siret, Vaslui, Buzău, Râmnicu-Sărat, Dâmbovița, Ilfov, Prahova. Doftana, Ialomița, Amara, Gura Ialomiței, Teleorman, Roșiori de Vede,Olănești, Govora, Târgu-Jiu, Argeș, Curtea de Argeș, Timiș, Târgu-Mureș, Poienile Izei, Dunăreni, Moldova etc.

     Așa și străvechii locuitori de pe teritoriul actualului oraș Cluj-Napoca își vor fi numit cătunul lor SAMUS, de la numele râului ce curgea prin apropiere, zis astăzi Someșul Mic. Hidronimul vine din SA MUS ”Foarte Mare; Forță Imensă”; cf. rom. a (se) sui; șa; moș; latin. mas ”bărbătesc; curajos”; massa ”masă; cantitate; bloc; bolovan”; alban. moshe ”vârstă”. Așadar, SAMUS însemna ”Mărețul; Puternicul”; cf. rom.seamă ”număr; sumă; câștig; folos; stimă; cantitate; rang”;  de seamă; sameș ”administrator sau logofăt de moșie”; semeț; latin. summa ”locul cel mai înalt; rangul cel mai înalt; culme; apogeu; parte esențială; sumă; totalitate”; alban. shume ”mult; foarte”.
     Mai târziu, când Dacii din zonă au avut o viziune mai largă asupra bazinului hidrografic al Someșului, râului ce curge la Cluj i s-a spus Mic! Dar clujenii nu îi spun decât Someș, așadar, după graiul străvechi, ”Mărețul; Puternicul”.

     O cetate menită Măreției

     În Phrygia, țară tracică, este atestat marele oraș COLOSSAE, rămânând celebru și prin intermediul ”Noului Testament”. CO LOSSAE înseamnă ”Care crește; Care sare; Care (se) întrece; Care se întinde; Cu Forță; Care (se) întremează”; cf. rom. cu; că; laz; latin. laus ”laudă; elogiu; cinste; stimă; renume; faimă; glorie”; lusio ”joacă”; lusus ”joc”; alban. lis ”stejar”; rom. Căluș - dans popular magic, cu rol vindecător. Cu totul, COLOSSAE se tălmăcește prin ”Conducere; Măreție; Forță; Întremare; Hrană; Mărinimie”; cf. rom. călăuză; a călăuzi; coleașă, culeșă ”hrană”; gulaș; galeș; latin. colosseus ”colosal”; colossus ”colos”; alban. kullos ”a (se) hrăni”. Cel mai vechi nume românesc al orașului este Cluș. Chestia cu primarul sas Klaus este de râsul curcilor!
     La 23 Făurar 1443, se năștea acolo, din tată român și mamă dintr-o familie maghiarizată, Matia Corvin, cel ce avea să devină cel mai vestit rege al Ungariei, reprezentat de un superb monument în centrul orașului natal.

     Într-o ”Cronică a Daciei”, necunoscută încă de public, de care voi pomeni altădată mai detaliat, scrie că neamul Corvineștilor cultiva în cel mai înalt grad tradițiile zalmoxiene, și că MATIA era nume dacic, însemnând ”Cel Măreț; Cel Extrem; Cel Mărinimos”; cf. MAEDI - neam din Tracia; rom. mită; a mitui; moț; moțău (bot.) ”pir”; Moț - Român din Munții Apuseni; Matei (n.); Midia - promontoriu la Marea Neagră; latin. meta ”con; piramidă; bornă; hotar; capăt”; alban. i madh ”mare”. Faptul că Matia era și un apostol nu a făcut decât să adoarmă suspiciunile Bisericii.
     Așadar, se poate spune că orașul Cluj este menit măreției, calitate ce și-o păstrează și astăzi, fiind cel mai mare din Transilvania și în plină dezvoltare culturală, științifică și economică.

     Novacii, eroici și tragici

     Prima atestare documentară a orașului someșan a fost făcută de marele geograf Claudius Ptolemeus, care l-a menționat printre cele mai importante localități din zonă, sub numele de NAPOUCA, invadatorii romani preferând forma NAPOCA. Pronunția autentică va fi fost NAP OUCA, însemnând ”Foarte Mare; Prea Puternic”; cf. rom. năboi ”puhoi; torent; ceată, mulțime de oameni”; a năboi ”a potopi; a năvăli”; a snopi; latin. novus ”nou; neobișnuit; nemaiîntâlnit; extraordinar”; alban. nef  ”naos”; slav. nebo ”cer”; rom. aga; oca; uică ”unchi; bade; nene”; huc ”absolut”; latin. augeo ”a spori; a mări”; alban. aga ”chiabur”; ajke ”caimac”; germ. Eiche, engl. oak ”stejar”. Așadar, NAPOUCA se traduce prin ”Forță; Superioritate; Majestate”; cf. rom. novac ”uriaș; gigant; voinic; titan”. Acest titlu este sinonim cu COLOSSAE.
     Printre uriașii eroi ai istoriei noastre se numără și gloriosul BABA NOVAC, născut într-un sat sârbesc de lângă Dunăre, aproape de Cetatea Severinului, din tată sârb și mamă româncă, aceasta fiind din familia Basarabilor. În graiurile balcanice, BABA înseamnă ”tată; părinte”, iar în română, cum am văzut, NOVAC înseamnă ”uriaș”. Baba Novac a fost căpetenie de haiduci, porniți împotriva Turcilor. Este pomenit și slăvit în Ciclul Novăceștilor, grupaj de balade populare românești. Baba Novac s-a remarcat și ca un viteaz general în oastea lui Mihai Viteazul, fiindu-i devotat domnitorului până la moarte.

     O ursitoare rea a făcut ca Uriașul să-și afle sfârșitul în Cetatea Uriașilor. Ajungând acolo în solie, Dieta din Cluj, formată din grofii unguri, l-a judecat și l-a condamnat la moarte prin arderea pe rug! Astfel, barbarii au încălcat principiile soliei, care cer ca trimisul să fie lăsat în viață, indiferent de mesajul pe care-l poartă!
     Da, solul a fost ars, dar mesajul lui a rămas mereu același, strămutat și în cântecul ostașilor români victorioși:
                                                           Cât e Clujul de bătrân,
                                               Totdeaun-a fost român!


                                                                                                               Adrian Bucurescu