duminică, 11 septembrie 2016
Povestea vorbei
Răbdări prăjite
Cum, de obicei, românul face haz de necaz, aşa face şi în privinţa foamei, prin imagini care mai de care mai fistichii. De pildă, despre cel ce rabdă de foame spune că se hrăneşte cu răbdări prăjite, iar masa lui are trei feluri de mâncare: foame, poftă şi sare. Flămândul ar mânca şi cu ochii. Foamea nu are oprelişti şi-l goneşte şi pe lup din pădure. Mai tare şi mai vrăjmaşă jiganie decât foamea nu este. De foame, până şi arhimandritul fură, iar flămândului şi o bucată de mămăligă rece i se pare plăcintă. Numai un ticălos îi dă flămândului o scobitoare. Vorbele nu potolesc foamea. De foame, mănânci şi pere pădureţe. Foamea e cel mai bun bucătar. E mare necaz când foamea nu-ţi dă răgaz. Celui flămând, pe trezie i se lipeşte burta de spinare, iar în somn i se pare că mănâncă. El nu se mai împiedică de bunele maniere, căci cu ruşinea sau cu bunătatea mori de foame. În dreptul unui sărac sau al casei sale se spune: aici şi-a rupt foamea gâtul. Foamea nu te lasă, chiar dacă n-ai ce să mănânci. Când burta e plină, priveşti pe toată lumea ca pe ochii din cap; când burta e goală, îi vezi pe toţi ca pe sarea în ochi. Orezul nu caută burta, ci burta caută orez. Nimeni nu a venit pe lume ca să moară de foame. Cât trece cioara peste gard, copilul flămânzeşte. Muma cea bună nu-i întreabă pe copii dacă le este foame. Aproape firesc, sătulul nu-i crede celui flămând. Ţiganul cântă de foame. Tot aşa, ţiganul mănâncă atunci când are, românul - când îi e foame. Goliciunea înconjură, dar foamea dă de-a dreptul. Lenea te lasă muritor de foame.
În mitofolclorul românesc, divinitatea foamei este celebrul Flămânzilă, care, oricât ar mânca, nu se satură niciodată. Cum se ştie, acesta a fost descris cu mare artă de Ion Creangă, în "Povestea lui Harap Alb".
Adrian Bucurescu
vineri, 9 septembrie 2016
Сергей Есенин / Serghei Esenin
"Заметался пожар голубой,,," / "Albăstruiul foc se înteţeşte..."
Albăstruiul foc se înteţeşte.
De natala zare am uitat.
Prima oară cel care iubeşte,
Iată, de scandaluri s-a lăsat.
Am fost o grădină părăsită,
Doar femei şi cârciumi am poftit.
Numa-n chefuri, numai în ispită
Iute anii mei i-am risipit.
Doar la tine m-aş uita duios
Să-ţi văd licărind ochii căprui,
Ca uitând trecutul dureros
Să nu te mai dărui nimănui.
Dac-ai şti cum inima-i zvâcneşte
Unui derbedeu, unui chefliu,
Ce supus îţi e când te iubeşte,
Tu, pas gingaş, tu, trupşor mlădiu!
Stihuri n-aş mai scrie niciodată,
Eu prin crâşme nu aş mai călca;
Numai părul tău - floare brumată,
Numai mâinile ţi-aş mângâia.
Totdeauna te-aş urma orbeşte,
Chiar dacă tu te-ai înstrăinat.
Prima oară cel care iubeşte,
Iată, de scandaluri s-a lăsat!
1923
Переводчик: Адриан Букуреску
Traducere din limba rusă: Adrian Bucurescu
joi, 8 septembrie 2016
Grădinile Magice
Mitologie românească
În Grădinile Veşnice, unde locuiesc iarna Ielele, Zânele, Frumoasele, Doamnele, Rusaliile şi alte făpturi minunate, florile nu se scutură niciodată. Toate aceste plante, surorile nemuritoare ale celor de pe pământ, sunt bune de leacuri şi vrăji, dar numai Sfintele le ştiu toate întrebuinţările. Florile din Grădinile Fermecate luminează toată ţara, aducând frumuseţe, sănătate şi forţă, aşa cum sugerează acest colind din Tilişca, judeţul Sibiu:
Cocoş gaiu mi-a cântat,
Florile-mi dalbe,
Flori albe s-au revărsat;
Şi din flori floare răsare -
Floare cu trei răzişoare.
Grădina Vrăjită se arată în visele boierilor, ca în acest colind din Valea Mică, judeţul Alba:
Visu ce-o visatu,
Noaptea d-asta-i noapte,
Ce din curtea lui,
Jur-prejur de lacu-i,
Cea trestie măruntă.
Şi-n mijloc de lacu,
Măr nalt, înfloritu,
Domnu-mpodobitu;
Pă tulpini dă măru,
Cea viţă roviţă;
Pă poale-s dă măru,
Dalbele vrejoare;
La vârfşor de măru,
Vineţi golumbei.
Aceste colţuri de Rai se formează neobişnuit:
La munţi ninge, plouă,
Lerului!
La şes cade-mi rouă.
Roua ce-a picat
D-un lac a făcut,
D-un lac lăzărel,
Cu iarbă pe el.
Din Grădinile Fermecate s-au răspândit în lume cele mai frumoase flori precum şi ierburile tămăduitoare. Printre acestea se numără şi bănuţeii sau părăluţele, care, prin judeţul Bistriţa-Năsăud, sunt socotite florile Frumuşelelor, ce cresc prin grădinile lor, laolaltă cu vâzdoagele, saschiul şi banatul. Se crede că aceste grădini ale Frumuşelelor sunt în poieni, pe colţuri de stânci. Intrarea în Grădinile Vrăjite poate fi însă fatală, deoarece Frumuşelele sau Ielele fură puterile oamenilor, mai ales ale celor care se culcă pe pajiştile lor înflorite.
În aceste Grădini Minunate creşte şi floarea-focului sau frăsinelul. În Banat, cei "hăluiţi" (de mâini, de picioare, de cap etc.) obişnuiesc să se culce afară în câmp, între florile de frăsinică, în ziua de Tudorusale, în credinţa că le trece boala. În noaptea de Tudorusale se spune că rup Halele vârful frăsinelului. Uleiul degajat de această plantă, pe vreme caldă şi liniştită, se aprinde, înconjurând-o cu o aureolă luminoasă, fără să o pârlească; de aceea, se numeşte şi floarea-focului. În Grădinile Vrăjite creşte şi părul-Maicii-Domnului, plantă bună pentru întărirea rădăcinii părului.Tot în aceste grădini creşte şi roua-cerului, despre care se spune că ar fi iarba-fiarelor ori că seamănă cu ea.
Prin Grădinile Munţilor creşte şi smirdarul sau bujorul-de-munte, cu care, la Răşinari, se fac copiilor scăldători "de spurcat", cu lingura-Zânelor, flori din vârsta-miresei şi bani de argint. Acestea şi încă multe altele sunt florile dalbe din colindele noastre!
Adrian Bucurescu
miercuri, 7 septembrie 2016
Abonați-vă la:
Postări (Atom)