marți, 19 iulie 2016
Сергей Есенин / Serghei Esenin
"Закружилась листва золотая..." / "Frunzele de aur se rotiră..."
Frunzele de aur se rotiră
Pe trandafiriul iaz dinspre obor,
Parcă fluturii în roi foşniră
Spre o stea zburând încetişor.
De-astă seară sunt îndrăgostit,
Valea-ngălbenită o ador.
Pân' la umeri vântu-a dezvelit
Poalele mestecănuşelor.
E răcoare-n suflet şi în vale,
Precum oile amurgu-i vioriu,
La portiţa din grădina goală
Clinchetă un clopoţel târziu.
Pân-acum n-aş fi crezut că-mi pasă,
N-ascultam ce-mi spune trupul mie;
Bine-ar fi, ca salcia pletoasă,
Să mă plec în apa rozalie.
Bine-ar fi, pe-un stog, cu botul Lunii
Fân să mestec şi să tot zâmbesc...
Unde eşti tu, bucurie lină -
Tot iubind, nimic să nu doresc?
1918
Переводчик: Адриан Букуреску
Traducere din limba rusă: Adrian Bucurescu
luni, 18 iulie 2016
Știma Apelor
Mitologie românească
La Geto-Daci, o divinitate a Apelor era O-VIL-AVA "Cea de peste Apă; Cea de Deasupra Apelor"; cf. rom. o; fală; văl; apă. Cu siguranţă, Româniii au moştenit credinţele în Zânele Apelor de la divinităţile geto-dacică.
Mitologia românească socoteşte că fiecare apă are câte o Ştimă. Ea apare ca o femeie nemaipomenit de frumoasă, albă, sălbatică şi voinică. Are părul verde, lung până la călcâie şi, când stă în apă, este jumătate femeie şi jumătate peşte. Din când în când, supărată pe pământeni, câte o Ştimă iese din râu sau din lac, cu apa după ea, şi pleacă peste câmpuri, inundând totul în cale şi înecând oameni şi dobitoace. După ce îşi mai astâmpără setea de răizbunare, Ştima se reîntoarce la matcă sau se aşează în iazuri. Pe timp de secetă, când apele scad şi Ştimele se ascund în adâncuri, ferindu-se de arşiţă, ele scot capul din apă, la miezul nopţii, şi cer cap de om, strigând:
Ceasul a sosit,
Omul n-a venit.
Atunci, oriunde ar fi el, cel sortit să se înece lasă totul şi porneşte drept la apa în care stă Ştima şi se scufundă în adâncuri. Dacă e oprit de cineva, sortitul se zbate, se smulge şi fuge. Iar dacă totuşi este împiedicat de oameni, el se roagă să-şi ude măcar picioarele. Şi cum atinge apa, cum moare.
În mitofolclorul noastru mai sunt şi alte divinităţi ale apelor: Faraonii sau Faraoancele, Cei-din-Baltă, Sorbul Mărilor etc.
Adrian Bucurescu
duminică, 17 iulie 2016
Povestea vorbei
Vodă prin lobodă
Ce va fi căutat vodă prin lobodă se vor fi întrebat, fără doar şi poate, mulţi Români. Adică, de ce se plimbă el taman prin lobodă, n-a mai găsit alt loc de promenadă decât prin tufele acestei biete plante erbacee? Fie ea sălbatică sau cultivată, loboda nu mai atrage atenţia altor zicale. Atunci?
A se plimba sau a umbla ca vodă prin lobodă înseamnă a umbla fără grijă, de obicei dându-ţi şi importanţă. Zicătoarea pare a fi pornit din Ardeal, de pe vremea Evului Mediu, când iobagii şi jelerii de acolo erau siliţi la robotă, adică la muncă în folosul stăpânului feudal. Acestui stăpân Românii îi mai ziceau şi domn. A trece ca domnul prin robotă însemna a nu avea grijile iobagilor şi jelerilor. Cum mulţi Români ardeleni au emigrat în Ţara Românească şi în Moldova, ei au adus şi zicala cu domnul prin robotă, pronunţând ultimul cuvânt cu accentul pe prima silabă, ca în locurile de unde au plecat. Prin locurile unde s-au stabilit, robotă se pronunţă însă cu accentul pe a doua silabă. Tot aşa, în Moldova şi în Ţara Românească, domnul, adică voievodul, mai era numit şi vodă. Astfel, despre vodă s-a zis ironic că trece prin robotă. Iar din pricina accentului de pe prima silabă sau pentru că Ardelenii au o pronunţie mai aspră, precum şi a rimei ce se nimerea, localnicii au înţeles lobodă şi aşa a rămas până în zilele noastre.
Adrian Bucurescu
sâmbătă, 16 iulie 2016
Abonați-vă la:
Postări (Atom)




