Brejnev şi Honecker, pe Zidul Berlinului. Foto: Maria Karakis

Povestea vorbei

     A întoarce-o ca la Ploiești

     Zicala a întoarce-o ca la Ploieşti are tâlcul de a întoarce vorba altfel decât fusese anterior, şi este explicată, de obicei, prin introducerea căilor ferate în România, când trenurile îşi schimbau sensul de mers la actuala staţie Ploieşti-Sud.
     Alţii explică expresia prin aşa-zisa "Republică de la Ploieşti", ai cărei protagonişti, puşi sub acuzare, au fost achitaţi de tribunal. Toţi dintre ei s-au manifestat apoi ca... monarhişti, iar Alexandru Candiano-Popescu, şeful "revoluţiei" de la Ploieşti, a ajuns chiar adjutant al regelui Carol I! El participase şi la detronarea lui Cuza! Această "mişcare de macaz" a atras mânia lui Mihai Eminescu, care scria astfel, în ziarul "Timpul", din 9 Decembrie 1880: "Când un om ce, după propria mărturisire, soldat fiind, a luat parte la răsturnarea suveranului său şi care, după ştiinţa tuturor, a proclamat răsturnarea domnitorului la Ploieşti, devine sub domnul Brătianu adjutant domnesc, ataşat ca om de încredere pe lângă suveranul pe care a voit să-l răstoarne, domnul Brătianu va permite tuturor rebelilor libertatea de-a conchide că impunitatea unui atentat la siguranţa statului şi a formei de guvernământ, e, sub domnia sa, un titlu de recomandaţie pentru a înainta pe scara ierarhiei sociale". 
     De fapt, zicala cu Ploieştiul este mult mai veche, anume de pe vremea Geto-Dacilor, când, pe locul actualului oraş, activau preoţii numiţi PLEISTAI, model al celebrilor esenieni. Iată ce scria istoricul Flavius Josephus, în "Antichităţile iudaice": "Ei nu trăiesc prea diferit de lume, dar viaţa lor aminteşte în cel mai înalt grad de cea a Dacilor numiţi pleistai".
     PLEISTAI însemna ”Forță”, iar din acest tâlc româna a moștenit vlastă ”dinamism, energie, forță, impetuozitate, putere, robustețe, tărie, vigoare, vitalitate, vlagă”. Dar cum forță sau putere înseamnă și ”greutate”, adică ”necaz”, tot din PLEISTAI s-a format și a se pleoști ”a se lăsa în jos sau într-o parte, pierzându-și forma, poziția normală; a devia; a deveni deprimat; a se indispune”. Așadar, a întoarce-o ca la Ploiești înseamnă a devia, a întoarce vorba altfel decât fusese anterior!


                                                                                                           Adrian Bucurescu

Istoria Mânăstirii de Argint

                                                          Loc de mânăstire

                                                          Și de pomenire...

                                                                            Folclor        

     La anul 1922, s-a strâns sobor de preoţi pentru a alege noul păstor peste Episcopia Constanţei - vechiul Tomis şi Durostorum - de care aparţinea şi judeţul Ialomiţa. S-a hotărât atunci să fie ales Gherontie, renumit şi talentat slujitor al altarului. Încă de la înscăunare, noul arhiereu a ţinut să asigure în eparhie un serviciu de mânăstire. Fiind de faţă la sacra ceremonie, preotul Grigore Pişculescu, adică scriitorul Gala Galaction, care cunoştea dragostea de sfintele slujbe a noului episcop, i-a spus atunci, în cuvântarea sa, să-şi clădească o cazarmă monahală de colaboratori, nelegaţi prea mult de grijile pământeşti.
     "Noi, preoţii de mir - a spus preotul-scriitor - împovăraţi cu familiile şi cu gospodărie, nu putem să facem atât de mult pentru biserică şi pentru idealul evanghelic cât pot să facă monahii cei îmbunătăţiţi".
     Aceşti călugări exemplari trebuiau recrutaţi din mânăstiri, dar eparhia Constanţei nu avea niciuna. Noul episcop se gândise să înfiinţeze un lăcaş monahal la Tatlageac, în Dobrogea, dar suma necesară era imensă. Şi atunci, a pornit Prea Sfinţitul Gherontie la drum, pe la anul 1926, în întinsa Episcopie a Constanţei. Şi, ca odinioară legendarul Negru Vodă, a aflat în Bărăgan "un zid părăsit / şi neisprăvit", o biserică bombardată de nemţi în Primul Război Mondial, care o crezuseră depozit de armament.
     Satul Piteşteanu, ce înconjurase odinioară biserica, se mutase cale de 3-4 km mai la Miazănoapte, spre a nu mai fi inundat de imprevizibila Ialomiţă. Alături se mai afla doar conacul doamnei Bratu, ce nu se îndurase să părăsească frumosul loc de la marginea crângului de plopi şi sălcii. Şi a hotărât Prea Sfinţitul Gherontie ca acea biserică să devină mânăstire, exemplu de viaţă ascetică. Înfăţişarea arhitectonică şi pictura în frescă a sfântului lăcaş l-au făcut pe Nicolae Iorga să-l treacă pe lista monumentelor istorice ale României Mari.
     Cu banii strânşi pentru Mânăstirea Tatlageac şi prin danii locale, a fost reparată biserica de la Piteşteanu, cu hramul Adormirii Maicii Domnului, şi s-au înălţat trei chilii. Doi ieromonahi şi un frate făceau slujbă zilnic, după pravila călugărească. Se obţinuseă şi 40 ha pentru noua mânăstire, prima şi singura din Bărăgan.
     Evlavia sătenilor din împrejurimi nu a întârziat să se arate. Episcopul construi acolo şi o şcoală de cântăreţi. Numărul monahilor spori la 12.
     Despre vechimea bisericii ortodoxe din Piteşteanu mărturiseşte chiar pisania de marmură: ACEST SFÂNT LĂCAŞU ESTE CLĂDITU DE NEACŞU ŞI ECATERINA PITEŞTEANU ÎN ZILELE PREA ÎNĂLŢATULUI DOMNU GLIGORIE GHICA ŞI S-AU REPARAT DE MARIA CONSOARTA RĂPOSATULUI CONSTANDINU PITEŞTEANU ÎN ZILELE PREA ÎNĂLŢATULUI DOMNU CAROL I LA LEATUL 1869 IUNIE 1.
     Peste râul Ialomiţa, în faţa mânăstirii, străjuieşte Piscu Crăsanilor, pinten înfipt în Bărăgan, martor al multimilenarei şi încrâncenatei noastre istorii. Acolo, la "Chisc", a fost cetatea getică Helis, unde marele rege Dromichaites i-a da căteva lecţii înfumuratului general macedonean Lysimachos. Aşa afirmă marele savant Vasile Pârvan, în "Getica", operă scrisă în mare parte în urma săpăturilor arheologice de acolo, efectuate chiar de el.
     Veni şi trecu şi Al Doilea Război Mondial... Obştea se refăcu. În sfântul lăcaş se aflau şi două superbe icoane făcătoare de minuni. Clopotele răsunau până departe, în lunca Ialomiţei, iar minunatele lor sunete i-au atras mânăstirii denumirea  de "Pianul Bărăganului". Aici sosi şi unul dintre ostaşii care juraseră  că,  de vor scăpa cu viaţă, se vor călugări. Lăsat la vatră se îmbrăcă în strai monahal. Ajuns protosinghel, el avea să fie penultimul conducător al obştei mânăstireşti de la Piteşteanu. Ca monah, stareţul purta numele de Valerian. Mai bine de el că, prin anul 1956, i.a fost hărăzită veşnica odihnă. Prin împrejurimi începuse colectivizarea forţată. "Zvonerii" şuşoteau că monahii se cam opun, prin predici, acestei "victorii a socialisemului la sate".
     Şi astfel, odată cu încheierea colectivizării în raionul Urziceni, de care aparţinea şi Piteşteanu, în 1959, s-a hotărât şi desfiinţarea mânăstirii ctitorite de marii boieri Piteşteni. Sub presiunea autorităţilor de atunci, fiind chiar şi maltrataţi, călugării şi-au strâns bruma de avut şi au plecat în lume. Unii s-au aşezat la alte mânăstiri, care încă mai funcţionau. Despre alţii nu se mai ştie nimic.
     Ceea ce e mai straniu este că mânăstirea nu a fost de tot părăsită, ci şi pângărită. În chiliile sfântului lăcaş s-a instalat ferma avicolă a Gospodăriei Colective din comuna Balaciu! Apoi au fost mutate de acolo şi colectivistele păsări, de teama inundaţiilor şi a cutremurelor ce au desăvârşit una din multele fărădelegi ale totalitarismului. Mânăstirea a ajuns o ruină... Au rămas s-o păzească doar o babă şi trei câini. Locuitorii satelor din împrejurimi şopteau că baba e vrăjitoare, iar câinii, spiriduşi, slugile ei! Cei ce treceau după amurg pe lângă ruine povesteau că din gropniţă şi din fântănă se auzeau hohote de plâns. Cu câţiva ani înainte de 1989, baba şi-a luat câinii şi a plecat. În scurt timp, mânăstirea a fost jefuită de tot ce mai avea în ea, rămânând în bătaia vânturilor, ploilor şi zăpezilor. În turle se aciuaseră bufniţe, pe grinzi - lilieci. Fântâna a secat. Din când în când, micul clopot, ce rezistase atârnat de o grindă, suna a pustiu şi a jale, bătut de vânt, în vreme ce plânsetele începuseră să se audă ziua. Localnicii spuneau că plânge Însăşi Maica Preacurată, a cărei Adormire era hramul bisericii.
     Întrucât satul meu natal, Sărăţeni, este foarte aproape de mânăstire, treceam de multe ori pe acolo, şi, văzând-o, mi se frângea inima. Am scris de două ori în revista "Flacăra", condusă atunci de Adrian Păunescu, atrăgând atenţia situaţiei deplorabile a acestui monument istoric. Semnalele mele nu au dus la niciun rezultat!
     L-am cunoscut, tot înainte de 1989, pe un mare duhovnic, părintele ieromonah Adrian Făgeţeanu, fost deţinut politic, ce locuia foarte,aproape de familia noastră, pe Calea Moşilor. Slujea la Mânăstirea Antim. În seara de Bobotează, anul 1990, fiind şi eu de faţă, părintele Adrian şi mătuşa mea, Anica Lazăr, care astăzi slujeşte la Mânăstirea Pasărea, cu numele de maica Anastasia, au hotărât reînfiinţarea mânăstirii de la Piteşteanu. Am format Asociaţia Prietenii Mânăstirii Piteşteanu, unde m-am implicat pe cât era de mult posibil, fiind secretar şi ducând o susţinută campanie de presă, cea mai reuşită din cariera mea de jurnalist, chiar înainte de a îmbrăţişa această profesie! Președinte al Asociației a fost ales dr. Marius Moldoveanu, din Sărățeni. De foarte mult ajutor, în această faptă curată, ne-a fost părintele Damian, de la Schitul Sitaru, care fusese ultimul stareţ al Mânăstirii Piteşteanu.

 

Foto: Florin Eșanu

     La restaurarea bisericii, săpându-se pentru amenajarea unei gropi de var, s-a descoperit un cimitir străvechi, al cărui straniu mormânt central cuprindea şase schelete pe o parte şi încă şase pe cealaltă parte. Morţii aveau în mâna dreaptă mari cochilii de melci de mare, cărora, în grai local, li se spune ghiocuri. Din păcate, România fiind atunci în haos, cum e şi azi, specialiştii au lipsit de la lucrări, iar osemintele au fost îngropate la loc, de-a valma. Desigur, acei morţi fuseseră jertfiţi ca mesageri cereşti, câte şase, cum se vede şi pe o scenă de pe Columna lui Traian, unde, pe zidurile unei cetăţi dacice, apar şase cranii înfipte în suliţe. De altfel, locul actualei mânăstiri este înscris pe harta meteoritică descoperită la templul de la Corbii de Piatră, judeţul Argeş. Aşadar, înainte de a fi biserică ortodoxă, lăcaşul de lângă râul Ialomiţa a fost templu zalmoxian. Nu e de mirare, dată fiind situarea sa între cetăţile getice Helis şi Netindava, unde cândva S-au născut Gemenii Divini.
     Întrucât satul Piteşteanu a fost încorporat în satul Balaciu, mânăstirea poartă acum, oficial, numele ultimului. Albul strălucitor al zidurilor sale a făcut însă ca, de câţiva ani încoace, localnicii, pelerinii și turiștii să o numească poetic  Mânăstirea de Argint.

                                                                                                       Adrian Bucurescu

          Сергей Есенин / Serghei Esenin

          "Занеслися залетною пташкой..." / "Ca păsări în zbor au trecut..."

Ca păsări în zbor au trecut
Pe la noi nişte veşti de pomeni.
Patria, curată măicuţă,
Citeşte psalmi pentru fiii-oşteni.

Roşii firicele de sânge
Au stropit ceaslovul dimineaţa.
Eu ştiu - tu eşti gata să mori,
Dar moartea ta va fi viaţa.

În biserică, la molcoma slujbă,
Pentru tine mă rog şi rup o prescură,
Şi pentru ultimul tău suspin
Lacrimi pe obraz îmi căzură.

Iar tu din Raiul cel luminos,
În odăjdii ca zilele senine
Închină-te, ca la molitvă,
Că nu m-ai iubit şi pe mine!

                                                               1915

     Переводчик: Адриан Букуреску
     Traducere din limba rusă: Adrian Bucurescu

Сергей Есенин / Serghei Esenin

          "В том краю, где желтая крапива..." / "În acel tărâm, printre urzici gălbui..."

În acel tărâm, printre urzici gălbui
     Şi un gard uscat,
S-au ascuns în sălcii brumării
     Izbele din sat.

Colo în câmp, peste văiuga-n fum,
     După lacul verde,
Spre Siberia duce un drum
     Şi-n nisip se pierde.

S-a dus Rusia-n Mordovia şi-n Ciud,
     Şi teamă nu are.
Pe-acel drum merg oamenii târând
     Lanţuri la picioare.

Sunt ucigaşi sau hoţi după menire,
     Merg aduşi de spate.
Le-am îndrăgit tristeţea din privire,
     Feţele brăzdate.

Prea mult rău din bucurie e-n ucigaşi,
     În inimi sunt puri.
Li se strâmbă negrii lor obraji,
     Vinetele guri.

Eu un vis ascund şi mă tot alint,
     Curat în suflet,
Ca şi eu în cineva cuţitul să-mplânt
     Sub al toamnei vuiet.

Şi eu cândva, prin răcorosul vânt,
     Cu ocnaşii ţinând,
Aş merge, cu funia de gât,
     Prin nisip lipăind.

Şi când trecând cu pieptul drept, voi zâmbi,
     În ceasuri grele,
Cu limba vijelia pe drum va netezi
     Urmele mele.

                                                    1915

     Переводчик: Адриан Букуреску
     Traducere din limba rusă: Adrian Bucurescu

Zidul Berlinului, 2015. Foto: Maria Bucurescu

Crucea Marelui Maestru al Ordinului Solomonarilor, la Sărăţeni. Pe soclu, se vădeşte sigiliul Ordinului. Foto: Dan Bucurescu