Tablou de Ivan Șișkin
vineri, 19 mai 2023
luni, 15 mai 2023
vineri, 5 mai 2023
Busuiocul
Leacuri și datini populare
Busuiocul (Ocimum basilicum) este o plantă ierboasă din familia Labiatae, cu miros plăcut, caracteristic, cultivată prin grădinile țărănești.
În Bucovina, se zice că busuiocul ar fi crescut dintr-o dragoste neîmplinită. Odată, o fată frumoasă a murit, lăsând în urmă un iubit disperat. Pe vremea aceea, era o secetă foarte mare, și arșița Soarelui veștejise florile. Iubitul fetei mergea toată ziua la mormântul ei și vărsa șiroaie de lacrimi. Atunci, la capul fetei a început a crește o floare, care, fiind mereu udată cu lacrimile tânărului, a crescut și a căpătat un miros plăcut. Floarea s-a numit Busuioc, după numele flăcăului.
Busuiocul este prezent și în farmecele de dragoste. Această plantă este și acum întrebuințată în medicina rustică sau în datini religioase și populare. Astfel, frunzele busuiocului se pun pe tăieturi și pe bube, iar în legături, la uimele de pe gât și șale. Se pune pe jar, și fumul se trage în piept, împotriva tusei, și pe nas, contra guturaiului. Împotriva tusei se întrebuințează și decoctul, iar în amestec cu țintaură și iederă, pentru tusea-din-Sfinte, care se crede că o capătă cei ce beau apă din bălți și pâraie, mai ales noaptea, când se întâmplă de nimeresc balele Sfintelor ori scalda vrăjmașului. Acest tratament este însoțit de obicei de descântece ca acesta:
Voi, ielelor, măiestrelor,
Dușmane oamenilor,
Stăpânele vântului,
Doamnele pământului,
Ce prin văzduh zburați,
Pe iarbă lunecați
Și pe valuri călcați,
Vă duceți în locuri depărtate,
În baltă, trestie, pustietate,
Unde popa nu toacă,
Unde fata nu gioacă!
Vă duceți în gura vântului,
Să vă loviți de toarta pământului!
Ieșiți din mână, trup, picior,
Și să periți sus într-un nor!
Dați omului sănătate,
Că sabie de foc vă bate!
Iată și alt descântec, tot de Sfinte, din Rovinari, jud. Gorj:
Apă mare,
Doamnă mare,
De pe 99 de văi venită,
De pe 99 de văi întâlnită,
Să dai leac lui N.:
Aminte să v-aduceți,
Sfintelor,
Bunelor,
Îndulcitelor,
Aminte să vă aduceți,
Leacuri să-i aduceți!
În multe ținuturi, busuiocul se pune în prima scaldă a copiilor, ca să fie plăcuți ca el. În Țara Moților, cununile mirilor se fac din frunze de saseu și de busuioc. Mireasa ține în mână un buchet de busuioc, învelit într-o năframă cusută frumos, pe care, când pleacă din casa părintească, îl învârte de trei ori deasupra capului, ca să se mărite și celelalte fete de seama ei. Miresele din Bucovina, când merg la cununie, se încing de trei ori cu un fir de busuioc, apoi îl pun în sân, ca să fie cinstite ca și el. În Muntenia, înainte de a pleca mirii să se cunune, mireasa se duce la fântână, cu doi flăcăi cărora le trăiesc părinții. De acasă și până la fântână joacă trei hore, în trei locuri deosebite. Mireasa ia apă într-o doniță, în care pune busuioc, apoi se întoarce acasă, repetând cele trei hore în jurul doniței. Când merg colăcerii cu ginerele după mireasă, aceasta și nuna ies înaintea lor cu donițe, înmoaie busuiocul în apă, apoi toată apa din doniță o toarnă pe picioarele colăcerilor, iar busuiocul se pune în perna pe care dorm mirii, în credința că atât cât va fi ea, atât vor trăi și tinerii căsătoriți. În județul Ialomița, mireasa, care se uită la mire, când sosește, printr-un inel, ca să n-o doară ochii la bătrânețe, se duce și aduce un vas cu apă, împodobit cu busuioc, însoțită de un flăcău sau doi, cu tată și mamă bună, și de lăutarii trimiși de ginere, apoi pun vasul lângă bradul de nuntă, înfipt sâmbătă seara. După ce joacă apa în jurul lui, mirele și nunul, care până atunci au stat afară, se apropie de ușa casei. Atunci mireasa ia busuiocul de la toarta vasului, îl moaie în apă și stropește de trei ori mirele și pe cel care îl însoțește.
Adrian Bucurescu
marți, 2 mai 2023
Brusturele
Leacuri arhaice
Brusturele (Arctium lappa), zis și lipan, face parte din familia Compositae și crește prin locuri necultivate, maidane, pe lângă drumuri. În unele ținuturi, se întrebuințează pentru vopsit în negru, în amestec cu brusture amar, arin, sovârf și coji de nucă.
Brusturele este una dintre cele mai importante plante din medicina arhaică. Frunzele crude se pun pe răni, buboaie, uime, scurte, umflături, pălituri. Împotriva uimelor, la Tătăruși, jud. Suceava, se descântă astfel:
Uimă uimăreață,
Ia-te pe drumăreață
Și te du la Marea Roșie
Și bea apă din Marea Roșie
Și ieși afară la Soare
Și crapă ca o cicoare!
În Maramureș, după ce se pun frunze de brusture pe uime, se descântă așa:
Uimă uimată,
Cată și-napoi îndărată,
Că Ciudă-Rece
Nuntă face
Și chiamă toate bubele
Și toate uimele,
Numai uima lui N. o uita
Și nu o chiemat.
De ciudă și de bănat,
O secat
Și s-o uscat.
În unele ținuturi, mamele își oblojesc pruncii cu frunze de brusture, unse cu unt, după ce-l scot din scăldătoare. La Nereju, jud. Vrancea, copiii se învelesc cu frunze de brusture amar numai când au crampe. În alte sate, pentru greutate la inimă, se fac legături la buric cu trei rădăcini de hrean pisat și fierte în borș, îngroșate apoi cu tărâțe. Iată un descântec de greutate la iniă, transcris în anul 1809:
Voi, plecăcioase
Mâncăcioase,
Să vă luați și să vă duceți
La fata lui Raiu-Împărat,
Că v-au poruncit,
Că au lăsat o vacă grasă
Să vă ospăteze,
Că N.
Nu vă știe ospăta,
Nici adăpa,
Nici așterne,
Nici culca,
Nici odeni!
Rădăcina de brusture, plămădită în rachiu, se ia împotriva vătămăturii. Uneori, se descântă de vătămătură și apoi se aplică decoctul rădăcinilor, scoase înainte de răsăritul Soarelui. În unele locuri, frunzele de brusture, fierte cu scai voinicesc, se folosesc împotriva frigurilor, descântându-se astfel:
- Bună dimineața, N.,
- Dă-mi o perină și un levicer,
Că mi-a venit un musafer!
- Bună seara, N.,
Na-ți perină și levicerul,
Că mi-a plecat musaferul.
La nașteri grele, se fierbe brusture, se strecoară zeama, se pune zahăr și se dă lehuzei, care apoi bea trei zile ceai de romaniță, să se curețe. În Sanț, jud. Bistrița-Năsăud, brusturele se pune pe cap împotriva junghiurilor. Când pielea arde ”ca focul”, se pun frunza verde pe piele. La Clopotiva, în Țara Hațegului, bolnavului de lingoare i se pune o frunză de brusture pe cap, ”ca să-i tragă răutatea”. În alte ținuturi, frunzele de brusture udate cu oțet sunt un leac împotriva durerilor de șale, iar unse cu unt sau unsoare, pentru dureri de piept; iar numai pălite în foc, pentru junghiuri și dureri de inimă. În alte locuri, pe frunze de brusture se pune rădăcină de păpădie prăjită, amestecată cu smântână proaspătă și apoi se leagă cu ea împotriva durerilor reumatice. Cu decoctul plantei se fac și spălături pentru creșterea părului.
Adrian Bucurescu
sâmbătă, 29 aprilie 2023
Coarda-celor-din-vânt
Leacuri arhaice
Coarda-celor-din-vânt (Lycopodium clavatum) are și alte denumiri, printre care și brădișorși pedicuță. Este o plantă ierboasă, din familia Lycopodiaceae, are o tulpină repentă și frunze mici, lineare. Crește prin păduri și pășuni umede, pietroase, la munte și la deal. În multe locuri, plantele ei fierte se întrebuințează la vopsitul lânii în verde.
Pedicuța este o importantă plantă de leac, în medicina tradițională. Cu sporii ei se pudrează copiii mici împotriva opărelilor. Decoctul sporilor în vin se dă contra calculozei renale și vezicale, iar decoctul plantei întregi, ca diuretic și purgativ. La boli de ficat și vezica biliară, tulpina se fierbe în doi litri de apă, cu rădăcină și ghințură și anghinare, până scade la jumătate, după care se strecoară și se adaugă un kg de miere. Ceaiul din tulpinele presate mărunt se ia în boli de rinichi. Sporangele se fierb în apă, iar decoctul îl iau cei ce doresc să se lase de fumat. În Bucovina, fetele se spală pe cap cu decoctul plantei, ca să le crească părul. Pedicuța se mai întrebuințează împotriva reumatismului și a durerilor de șale, spălând bolnavul cu decoctul și încingându-l cu vrejul tulpinelor.
Numele de coarda-celor-din-vânt îi vine de la faptul că este un leac obișnuit, mai ales în Țara Moților, împotriva celor din vânt, boli de natură diferită, despre care se spune că le capătă cei ce dorm primăvara și vara pe afară, în locuri umede și răcoroase, atribuite vânturilor rele care au trecut peste ei. Se spune că unii scapă mai ușor, ummplându-se de bube, pe față și pe trup. Bolnavii de cei din vânt se afumă cu rădăcina plantei și li se descântă astfel:
Buba bubelor,
Puiu ciumelor,
Nu coace,
Nu răscoace,
Tu, bubă, 'napoi te-ntoarce!
Bubă albă,
Bubă neagră,
Bubă grabnică,
Bubă molconieșe,
Nu coace,
Nu răscoace,
Nu umbla,
Nu gâmfa,
Nu junghia,
Nu săgeta!
S-o luat N. pe cale,
Pe cărare,
S-o întâlnit
C-un câne negru-n cale,
Cu limba c-o alinse,
Cu coada c-o șterse.
O rămas curat,
Luminat,
Cu roua de Soare,
Cu spuma de pe mare.
În unele locuri, bolnavii se afumă cu tulpină de coarda-celor-din-vânt, în amestec cu alte plante, ca patul-celor-din-vânt (Centaurea triumfetti), iarba-vântului (Seseli rigidum) etc. Iată un descântec pentru fapt de vânt, din Rășinari, jud. Sibiu:
Soarele mere înainte,
Buba mere îndărăpt.
Din ce ești
Să nu mai crești,
De vârv să te pleci,
Din rădăcină să seci,
Să te duci în urechile ciutelor
Și-n coarnele cerghilor!
Acolo să sălășluiești,
Acolo să vecuiești!
În numele Tatălui
Și al Fiului
Și al Sfântului Duh.
Amin.
Se mai spune că acei-din-vânt sau acele-din-vânt le iau puterile oamenilor din mâini și din picioare, adică îi ”pocesc”. În acest caz, se fierb mai multe plante de coarda-celor-din-vânt, iar din decoct se bea, și cu restul se fac spălături sau scăldături, descântându-se. În medicina veterinară, sporii fierți se întrebuințează împotriva râiei, la cai și la alte animale.
Coarda-celor-din-vânt mai are o sumedenie de denumiri, care mai de care mai pitorești: barba-ursului, brânca-vântului, brădișor, brâncă, brâul-vântului, bunceag, chedicuță, cornățel, crucea-pământului, iarba-ursului, laba-lupului, laba-ursului, mușchi-de-pământ, mușchi-de-piatră, netoată, pălămidă, părul-porcului, pecelecă, peceleca-ursului, piciorul-lupului, piedică, piedica-găinii, piedica-vântului, praful-strigoilor, talpa-ursului.
Adrian Bucurescu
miercuri, 26 aprilie 2023
Iarba-lui-Tatin
Leacuri arhaice
Una dintre cele mai importante plante de leac, în farmacologia magică românească, este iarba-lui-Tatin sau tătăneasa (Symphyrtum officinale), plantă din familia Boranginaceae, acoperită cu peri aspri, cu flori roșii-violacee sau roz. Crește prin lunci, prin fânețe umede, pe lângă drumuri și garduri, pe malul apelor.
Tătăneasa este întrebuințată aproape în toate ținuturile, în legături, pentru lecuirea scrântiturilor și fracturilor. În unele locuri, pentru fracturi la mâini și la picioare, rădăcina se spală, se taie în bucăți mici, se pune într-o oală cu apă și se fierbe până ce scade la jumătate. Se amestecă apoi cu făină de orz, se întinde pe o peticică, care să cuprindă toată fractura, se stropește cu spirt și se leagă, după ce se îndreaptă oasele la loc. Apoi se înfășoară cu cârpe, peste care se pun lopățele de lemn, care fixează mâna sau piciorul rupt. Legătura se ține 48 de ore, udându-se cu spirt. După aceea, se schimbă până se vindecă fractura. În Bucovina, rădăcina se prăjește în untură de porc sau cu lapte dulce de vacă și apoi se leagă cu ea fracturile. Este un medicament și împotriva vătămăturii. În cele mai multe sate, rădăcina curățită, tăiată în bucăți, se plămădește în țuică, din care se ia câte un păhăruț, de două-trei ori pe zi. Tot în Bucovina, se curăță și se spală o bucată de rădăcină, apoi se pune într-o sticlă cu rachiu și se astupă să nu răsufle; o altă rădăcină se pisează bine, se amestecă apoi cu ceapă pisată, cu un ou și cu tărâțe de grâu, care se pun într-o tigaie la foc, să se prăjească bine. Din acest amestec se face o turtă, care se pune pe o petică și se aplică pe locul unde-l doare pe cel vătămat. Bolnavul bea din rachiul preparat, de trei ori pe zi, în zori, la prânz și seara. Dacă vrea să se facă bine mai repede, trebuie să stea în loc, să nu umble mult, să nu lucreze, ca să nu stârnească mai rău vătămătura. Unele femei fierb rădăcina în apă, apoi o pisează mărunt, o amestecă cu făină de secară și fac o turtă, pe care o pun celor vătămați, dându-le să bea și din zeamă.
În Țara Oltului, împotriva urdinării, se fierbe tătăneasă în rachiu, cu chimen și sămânță de ștevie, și se dă bolnavului să bea. În Banat, rădăcina rasă în lapte se pune caldă împotriva diferitelor vătămături. În ținutul Beiușului, lujerul se împletește cu brâul-vântului (Lycopodium clavatum), iar cu această cingătoare se leagă bolnavul la șale, punând deasupra o cârpă caldă. Planta se fierbe și decoctul se amestecă cu spirt, în părți egale și se întrebuințează pentru frecții locale.
Iarba-lui-Tatin nu se culege oricum. În Țara Moților, ea se sorocește, alegându-se și însemnându-se marți seara plantele ce urmează a fi săpate. A treia zi, vineri dimineța, pe nemâncate, femeia care pregătește leacul se duce la plantele însemnate, și face trei mătănii, zicând:
Doamnă
Iarba-lui-Tatin,
Nu te iau de stricat,
Ci te iau pe tomnit,
Să strângi carne la carne,
Os la os,
Să le faci mai frumos
De cum o fost.
Apoi vorbește cu plantele și le spune pentru cine și de ce le sapă. Le scoate din pământ și le aduce acasă, le fierbe, și face cu ele legături la scrântituri și rupturi de oase. În ținutul Dornelor, bolnavii de Dânsele caută mai întâi șerpânță (Sedum acre) și o însemnează. Se duc după ea lunea, miercurea sau vinerea, cu pâine și sare, pe care le pun la rădăcina plantelor. Apoi descântă planta în gând. Descântecul este identic cu cel pentru tătăneasă:
Sfântă buruiană,
De Dumnezeu lăsat,
De mine însemnată,
Te cinstesc
Cu pâne și sare,
Ca să lecuiești,
Să dăruiești,
Cu leac,
Cu veac (...)
În multe ținuturi, iarba-lui-Tatin se întrebuințează împotriva bolilor de piept. Rădăcina rasă și amestecată cu miere se ia împotriva suspinului și hepticei, câte o lingură înainte de masă. În unele sate, plămădită în rachiu, se dă celor debili, ca să se îngrașe, câte un păhărel în fiecare dimineață. Rasă pe răzătoare și amestecată cu tărâțe, se dă vitelor bolnave, slăbănoage, și chiar sănătoase, în credința că ”se îndreaptă bine”. Se mai dă vitelor pentru îndreptarea laptelui.
Adrian Bucurescu
Abonați-vă la:
Postări (Atom)