sâmbătă, 25 februarie 2023
marți, 21 februarie 2023
Babițele
Descântece românești
Gastroenterita se numește în popor astfel: babiță, baghiță, baighiță, babghiță, babiți sau din blide, și e un fel de morb pe care îl iau îndeosebi copiii, cărora nu le-au crescut încă toți dinții. Pruncilor care suferă de această boală spun Româncele că li se umflă burta, au dureri cumplite de stomac, din care pricină îngălbenesc așa de tare, încât unii mor, dacă nu sunt îngrijiți și vindecați degrabă. Conform credințelor populare, această boală se poate vindeca prin descântece de babiți. Astfel, descântătoarea ia o ulcică nouă, toarnă în ea apă neîncepută, apoi nouă pietricele albe, crude, mai ales sarea mâței, precum și mălai mărunțel ori păsat. Apoi pune ulcica astfel umplută la foc, ca să fiarbă, și anume: luni dimineața, înainte de răsăritul Soarelui; tot în acea zi, înainte de amiază, precum și înainte de apusul Soarelui. Tot așa face și miercuri și vineri. După ce a fiert apa împreună cu pietricele și mălaiul mărunțel din ulcică, o răstoarnă cu ce se află în ea într-o strachină, care se ține apoi pe buricul copilului bolnav ori, mai bine zis, deasupra buricului, ca să nu se frigă de strachina fierbinte. Înainte de a vărsa apă din ulcică în strachină, caută și pune, ca să aibă la îndemână, 9 linguri noi, 9 fuse noi, un ac și un cuțit. Cum a răsturnat ulcica, ia una dintre lingurile cele noi și, muindu-i puțin vârful în apa din strachină, o ține cu mâna stângă cu adâncitura în sus; moaie apoi a doua lingură în zeama cea din pietricele din strachină și o ține puțin deasupra celei dintâi; și tot așa face și cu celelalte obiecte, până ce le perindă pe toate, rostind în același timp, la fiecare înmuiere și ținere a obiectelor de mai sus următorul descântec:
Voi, băbițelor,
Voi, băbișorilor,
Certați-vă cârlanii
Și armăsarii,
Cârlănoaicele,
Armăsăroaicele,
Fetele,
Feciorii,
Rânjitele,
Despletitele,
Certați-le de la N.,
Să nu mai vie să s-o cuțiteze,
S-o fulgereze,
S-o fârșiască,
S-o amețească,
S-o moleșească!
Să vă duceți în coadele văilor,
În prundurile mărilor,
În văile munților,
În capetele ciutelor,
În coarnele cerbilor,
C-acolo sunt nouă leagăne făciute,
Nouă mese întinse,
Nouă făclii aprinse,
Nouă pahare pline (...).
Până în răsăritul Soarelui,
De la N. să ieșiți!
Că dacă n-ați ieși,
Nu v-ați domoli,
Cu cuțitul voi cuțita,
Cu nouă fuse voi înțepa,
Cu nouă linguri voi lepăda,
Peste mări voi aunca,
Cu mătura voi mătura,
Nimic din voi nu s-a afla,
Iar N. o rămânea
Curată
Și luminată!
După aceasta, descântătoarea ia apa din prima lingură, ce a ținut-o cu mâna stângă, cu adâncitura în sus, care s-a strâns picurând de pe cele 8 linguri, 9 fuse, de pe ac și cuțit, și o toarnă copilului bolnav de babițe în gură. În sfârșit, toate trei apele, pe care le-a furat și le-a descântat într-o zi, dar pe care nu le-a putut întrebuința până la ultimul strop, le duce și le varsă, după a treia descântătură, la o proptea de gard. Descântecul se repetă luni, miercuri și vineri în aceeași săptămână, Dacă pruncul e bolnav de babițe ulcica, răsturnată cu gura în jos, suge toată apa din strachină, așa că rămân pe fundul ei numai păsatul și pietricelele albe; iar dacă ulcica nu suge apa, atunci e semn că pruncul nu e bolnav de babițe, ci de altă boală, căreia i se găsește leacul respectiv, de obicei tot prin descântece.
Adrian Bucurescu
duminică, 19 februarie 2023
joi, 16 februarie 2023
Leacuri băbești
Tradiții populare
Cu alun sau tufă (Corylus avellana) se descântă împotriva mușcăturii de șarpe:
S-a suit Gargalău într-un alun;
Alunul s-a uscat
Și Gargalăul a crăpat
Și N. s-a desumflat
Și a rămas curat,
Luminat,
Cum Dumnezeu l-a lăsat.
În alte descântece, șarpele este amenințat cu un băț de alun:
Codăule, ce stai pe ghizdurele,
Trist și mâhnit?
Ori ai mușcat pe cineva?
Taci, proclete de câine,
Că eu oi lua un ban de argint
Și un băț de alun
Și te-oi lovi în cap
Și tu oi muri
Și N. s-o înzdrăveni!
Dintr-o prăjină de alun este făcut, de obicei, steagul călușarilor. Cu un băț de alun, lung de un stânjen, se spune că trebuie rupt pe furiș vârful ierbii-fiarelor. În Banat, femeile fac focuri pentru morți - focurele sau luminușe - în curte sau la cimitir, cu surcele de alun.
Și bozul sau bozia (Sambucus ebulus) se folosește în descântecele de mușcătură de șarpe:
Iată un șarpe rău!
Ce stai pe lepădău?
- M-a făcut mămica rău;
Calul ce-am mușcat,
Leac eu am lăsat:
Cuțit de găsit,
Bozul de înflorit.
Crenguța de viță de vie (Vitis vinifera) se întrebuințează și ea, în lapte dulce, împotriva mușcăturii de șarpe; apoi se udă mușcătura și se bea din el, în timp ce o babă descântă:
Vița de vie tăiată,
Pe gard spânzurată,
Buduroi, găleată,
Mușcătura de șarpe vindecată.
*
Maica Precista a alergat,
Vița de vie albă a tăiat,
Peste gard a aruncat,
Trupul lui N. s-a desumflat.
Arțarul (Acer platanoides), sângerul (Cornus sanguinea) și măceșul (Rosa canina) sunt pomeniți în descântece de ursită:
Ham, ham, urcior, burcior,
O nuia de sânger,
Să vie ca un înger,
O nuia de alun,
Să vie ca un nebun,
O nuia de arțar,
Să vie ca un armăsar,
O nuia de măceșe,
Să vie ca un erete!
După ce i se descântă de ursită, descântătoare îl bate pe cel suferind cu trei nuiele de sânger, trei de alun, trei de arțar și trei de măceș.
Cornul (Cornus mas) e bun și el împotriva mușcăturiide șarpe:
Adu lemn de corn,
Tufă de alun și viță de vie,
Leac de mușcătura șarpelui să-i fie!
*
Da leacul lui ce e?
Trei bețe de corn, trei de alun, ca aurul curat (...).
Călinul (Viburnum opulus) și mălinul (Padus racemosa) sunt buni tot în descântece de șarpe:
Spinărău, Spinărău,
Ce șezi trist și mâhnit,
Foarte rău încolăcit?
Că eu descântecul tău îl știu
În călin
Și mălin.
Adrian Bucurescu
miercuri, 15 februarie 2023
sâmbătă, 11 februarie 2023
Tradiții daco-române
Descântece
Pe lista plantelor medicinale dacice, întocmită de autori antici, se află și COTIATA, cu varianta KOTIATA, de unde româna a moștenit cuțit și a cuțita ”a înțepa cu un cuțit; a înțepa ca un cuțit; a tăia; a înjunghia”, dialectul aromân cățut, coțut ”cuțit”, iar cel meglenoromân cuțot ”cuțit”.
Cuțitul se folosește în foarte multe descântece românești. De obicei, se învârtește în jurul locului unde este boala, se atinge cu el, în cruciș ori se înfige în pâine caldă. Se întrebuințează, în unele zone, și două cuțite încrucișate.
Cuțitele sunt de mai multe feluri: cuțit de găsit, cuțit de furat, cuțit alămit, cuțit spurcat etc. Descântecel le amintesc printre armele cu care se alungă bolile:
Cu șepte linguri le-oi măsura,
Cu cuțitul le-oi tăia,
Cu chiatra le-oi închetri,
Prin chiatra morii le-oi da
Și le-oi mântui (...).
Cu cuțitul voi cuțita,
Cu nouă fuse voi înțepa,
Cu nouă linguri voi lepăda (...)
O importanță deosebită are cuțitul cununat. Se numește ”cununat” cuțitul ce a stat la brâul mirelui ori în sânul miresei, când s-au cununat. Se folosește și cuțit cununat de șapte ori, și cuțit cununat de nouă popi. Iată un descântec de luat (de scos) cuțitul, din Slatina, jud. Olt:
Cu acest cuțit s-au cununat
Cești doi tineri.
Cuțitul lui N. îl luai,
Îl mutai.
De-o fi cuțit de la Dumnezeu,
Dumnezeu să-l ierte,
Cuțitul junghiului să i-l ia!
De-o fi din Sfinte,
Zile greșite,
Să se milostivească,
Să le izbăvească!
De-o fi din cumnată,
Din fină,
Din vecină,
Din ibovnică,
De-o fi pus cu fierul plugului,
Cu ghiare de la cântar,
Cu cuțit ascuțit,
Cu frigare (...);
De-o fi pus în inima carului,
În strașină,
În casă (...);
Ea l-a pus cu unu,
Eu îl iau cu două (...);
Ea l-a pus cu nouă,
Eu îl iau cu zece,
Și din zece
Nu mai trece.
N. să rămâie curat,
Ca argintul strecurat,
Cum Dumnezeu l-a lăsat!
Iată și un descântec de pus cuțitul, din Șuici, jud. Argeș:
Cuțit argintat,
De 99 de țigani lucrat,
De 99 de popi cununat,
De 99 de oameni tăiat,
Cumpărat din Țarigrad,
Unde te-oi trimite, tu să te duci,
Unde te-oi înfige, tu să te înfigi:
În picioare,
În mâini (...),
Ca să nu mai stea,
Ca să nu mai bea,
Până nu m-o vedea
În casa lui,
În curtea lui,
În bătătura lui!
Boala de cuțit, considerată de multe ori vrăjitorie, se mai numește astfel: de junghi, înțăpătură, păpușile sfinte, săgeată, săgetătură, soare sec, țapă, vifor.
După ce s-a descântat, cuțitul se împlântă după ușă sau în alte locuri. În unele ținuturi, după ce se descântă de junghi, cuțitul se înfige în pământ, unde descântătoarea îl ține cam o jumătate de oră, iar în alte sate, trei zile. În acest caz, dacă e ruginit cuțitul, când îl scoate, e semn că bolnavul nu mai are leac. În descântecele de Dânsele, se întrebuințează cuțit de corn, făcut de veri primari.
Adrian Bucurescu
Abonați-vă la:
Postări (Atom)