”Civilizatorii” Daciei

                                          

                           Scenă de pe Columna lui Traian

O vietate sfântă: Veverița

          Mitologie românească

   
        
   
     Documentele antice pomenesc despre neamul BEBRYCES, care locuia în ținuturile tracice Bithynia și Mysia, din Asia Mică. BE B'RYCES se tălmăcește prin ”Pe Crengi; În Rămuriș; În Desiș; În Pădure”; cf. rom. pe; vargă; ferigă; berc ”dumbravă; pădurice”; frag; viroagă; alban. parak ”primitiv”. Din BEB'RYCES ”Desiș; Stufos; Păduratic; Sălbatic; Războinic” româna a moștenit pipirig, paprică ”ardei; boia roșie de ardei”, piparcă ”ardei, plantă și fruct; salvie; numele unui dans popular”, Paparuga ”Paparuda”, precum și veveriță. Bineînțeles că niciunul din aceste cuvinte nu figurează în odiosul DEX ca provenind din tracă.
     Veverița este un mamifer rozător de talie mică, cu blană roșcată sau neagră pe spate și albă pe piept, cu coada lungă și stufoasă, care trăiește pe arbori. Este deseori pomenită în poveștile și povestirile pentru copii.
     La Români, veverița este legată și de unele practici magice. Astfel, ea este invocată în descântece, cum este unul de șarpe, din Ieud, Maramureș:
Veveriță
Pestriță,
Nu umfla,
Nu burzuca!
Atunci umflă,
Atunci burzucă,
Când a face
Laur-Balaur
Cuib
În crucea bradului
Și în vârful molidului!
Atunci
Și nici atunci!
Pfui, pfui, pfui!
Descântecu-i al mieu,
Leacu-i la Dumnezeu.

     Într-o ghicitoare din Basarabia, veverița pare a fi fost cândva animal sacru:
Parc-ar fi călugăriță,
Când se roagă-n chiliuță,
Și hojma ea ține post,
Și cu rost
Și fără rost.
Are o coadă stufoasă
Și copacu-i este casă.
     Vocația sacră îi este îi este atribuită și de o legendă din Muntenia. Astfel, se spune că odinioară veverița era o fată de împărat, care, de mică având aplecare de călugărie, a fost totuși căsătorită cu forța cu un tânăr fiu de împărat dintr-o țară vecină. Apoi fata a început să-și iubească soțul, i-a făcut chiar și un copil, dar el, plecând la război, a fost ucis. Atunci, doamna a încredințat copilul împărătesc sfetnicilor și doicii, iar ea a plecat departe, în munți, fără să-și ia nimic cu sine și s-a călugărit într-un schit de maici. A ajuns chiar stareță și, fără să le impună și celorlalte, nu s-a mai atins de carne, ouă și lapte, rugându-se ziua și noaptea pentru sufletul tânărului ei soț și pentru toată omenirea.. Înduioșat, Dumnezeu a prefăcut-o în veveriță, dând poruncă vânătorilor s-o lase în pace. De aceea, a ucide o veveriță este un mare păcat și, pentru această fărădelege, plătește nu numai vânătorul, ci toată familia lui până la a noua spiță. Românii încă o mai consideră ocrotitoare a copiilor. ”Veveriță” i se spune și unei fete neastâmpărate, zglobii.

     Rolul aparte al veveriței în magia populară românească se vădește și într-un alt descântec de șarpe, cules din Verpolea, fostul județ Dorohoi:
Sus tună,
Jos fulgeră.
Vin nouri întunecați.
Cade o veveriță.
Veverița-i înfocată,
Cu os negru înarmată,
Cu os alb, de la Răsărit,
Cu os alb, de la Apus,
Cu os alb, de la Amiază,
Cu os alb, de la Miezul-Nopții.
Trei surori a Soarelui:
Una cântă,
Una joacă,
Una alege,
Alta culege,
La Bălaia veniți
Și veninul alegeți:
Din pulpă,
De sub pulpă,
Din uger,
De sub uger,
Din coarne,
De sub coarne,
Din ochi,
De sub ochi,
Din bot,
De sub bot.!
Să rămână curată,
Luminată,
Cu mana bogată!

                                                                                              Adrian Bucurescu

Schitul de pe Naparis

Un sunet vânăt trece pe pământ.
Sub pirostrii flăcările au înghețat.
Frunzele plopului au încremenit.
Stelele zvâcnesc pe cerul parfumat.
Schitul părăginit s-a luminat iar,
căci prin ușile împărătești
un hulub de aur s-a strecurat
și s-a oprit pe masa din altar,
iar pe turle doi îngeri înarmați
veghează întinsul pământului,
ca nimeni să nu tulbure
odihna și tăcerea Cuvântului.
                                
                                   Adrian Bucurescu

Geografia Daciei: Moldova și Neamț

     Cei Doi Zalmoxis

     Am demonstrat cândva că numele antic pentru Moldova, MOLEO-DAVO, așa cum apare scris pe unele texte de pe tăblițele de la Sinaia, se tălmăcește prin ”Grația Divină; Binecuvântarea Zeilor”; cf. rom. milă; a milui; latin. divum ”cerul liber”; divus ”zeu; divin”. Că acesta era tâlcul toponimului o dovedește un alt cuvânt moștenit în limba română din MOLEO-DAVO, molitvă ”rugăciune specială citită de preot pentru iertarea păcatelor; închinare; închinăciune”.
     Divina denumire a acestui mirific ținut al Daciei vine din întâmplările petrecute în vremea peregrinărilor Zeilor pe pământ, așa cum au rămas ele în amintirea strămoșilor. Astfel, la anul 714 î.e.n., în ținutul Geților Napai, S-au născut Gemenii Cerești, Apollon și Artemis, numiți Amândoi și ZALMOXIS, întrucât limba tracă nu avea gen. Că și Artemis se numea și ea precum Fratele Ei Geamăn o dovedește o însemnare din celebrul lexicon antic al lui Suidas: ”Zalmoxis. Nume de zeiță”. La strămoșii noștri, ideograma teonimului era svastica, alcătuită din doi Z, inițiale de la numele Zalmoxis.
     Pe vremea Nașterii și Tinereții Zeilor pe pământ, o parte din Dacia se afla sub stăpânirea Scyților, așa cum o demonstrează și arheologia. Temându-se de Zei, asupritorii au pus la cale o monstruoasă crimă și L-au ucis pe Apollon. Tânărul a fost înviat de Sora Sa, pricepută tămăduitoare cu ierburi de leac și cu apă neîncepută. Evenimentul s-a petrecut noaptea, când toți Geții veniți la priveghi adormiseră.
     În aceeași noapte, Cei Doi Zalmoxis au dispărut. Întâmplarea a fost povestită în fel și chip de autorii antici. Astfel, în ”Istorii”, Herodot scrie: ”În tot acest răstimp, cât își găzduia oaspeții, vorbindu-le astfel, el (Zalmoxis - n.n.) poruncise să i se facă o locuință subterană. Când locuința a fost gata, el a dispărut dintre Traci, coborând în adâncimea încăperilor subterane, unde a stat ascuns trei ani. Tracii l-au regretat și l-au bocit ca pe un mort. Dar în al patrulea an el a apărut iarăși dinaintea Tracilor, făcându-i astfel să creadă tot ce le spunea. Iată ce povestesc Helenii că ar fi făcut”.

     În realitate, Cei Doi Tineri Divini plecaseră spre Miazănoapte, căci fie că Moldova nu era cucerită în întregime de Scyți, fie că dușmanii nu îndrăzneau să calce prin munți și nu mai puteau să Le dea de urmă. De la rătăcirile Lor prin codrii Daciei, Artemis a fost considerată și Zeița Vânătorii, fiind deseori reprezentată alături de o căprioară sau un cerb.

     Gazdele Zeilor

     Aflați în pribegie, Gemenii Cerești au fost găzduiți cu cea mai mare dragoste de băștinașii din Nord-Estul Daciei, iar tot ținutul a căpătat de atunci denumirea de ”Grația Divină; Binecuvântarea Zeilor”, păstrând vechea denumire de Moldova, păstrată aproape la fel cu cea originală, aceea de MOLEO-DAVO.
     Într-unul din locurile de popas ale Oaspeților Divini, Moldovenii de atunci Le-au înălțat un palat, așa cum Li se cuvenea unor Fii ai Cerului, iar acel loc sfânt s-a numit AN NAM A TIA ”Cel Consacrat (Arondat; Atribuit) Zeilor”; cf. rom. unu; rus. on ”el”; rom. nume; a numi ”a desemna; a angaja; a întrona; a proclama”; numai ”doar; exclusiv; exact”; a năimi ”a angaja; a arenda; a închiria”; a se nămi ”a se tocmi”; a - auxiliar de genitiv; latin. Deus, grec. Theos ”Zeu; Domn; Dumnezeu”. De aici, Celții, la un moment dat vecini cu Dacii, au format nemed ”sanctuar”. De la tâlcurile de ”Sfânt; Minunat; Superb; Superior; Înălțime; Culme”, din AN NAM A TIA, româna a moștenit nămete, nămăt ”gard viu” și namiază, nămiezi.  Iarăși, tot din AN NAM A TIA, cu sensul de ”Minunat; Ciudat; Altfel”, Românii i-au numit pe străini, îndeosebi pe cei din Apus, Nemți, actualmente această denumire rămânând doar pentru Germani. În româna veche, ciudă însemna ”minune”.
     Din străvechiul toponim, devenit Neamț, au rămas mai multe amintiri, între care numele Cetății Neamț, un alt nume al râului Ozana, Neamț, cum se numește și actualul județ, precum și celebra  Mânăstire Neamț, apoi orașele Piatra-Neamț și Târgu-Neamț. Cu diminutivul de Nemțișor a fost botezat și un afluent al Ozanei, dar și o minunată plantă, căreia i se mai spune și albăstrioară, buruiană-de-făcut copii, pintenaș, toporaș-de-câmp etc.
     Pe locul mai multor cetăți și temple din Dacia s-au înălțat altele. Așa s-a întâmplat și cu Cetatea Neamț, cu ziduri medievale, dar cu temelia antică. Acolo au locuit o vreme Zeii noștri Slăviți.
     Străvechea cetate se află la marginea de Nord-Vest a orașului Târgu-Neamț, pe stânca Timuș de pe Culmea Pleșului, la o altitudine de 480 m, la o înălțime de 80 m față de nivelul apei râului Neamț sau Ozana.

     O imagine de neuitat despre aceste locuri minunate de lângă Humuleștiul lui natal, a lăsat Ion Creangă în ”Amintiri din copilărie”: ”Dragu-mi era satul nostru cu Ozana cea frumos curgătoare și limpede ca cristalul, în care se oglindește cu mâhnire Cetatea Neamțului de atâtea veacuri”. 
     Cu denumirea de ANNAMATIA este atestat și un castru din Vestul Daciei, căci, după șederea în Moldova, Zeii au plecat spre Apus, apoi au coborât spre Miazăzi, reîntorcându-Se, după trei ani, în locul natal.

     Misterul lui Kalypso

     Într-unul din episoadele serialului ”Istoria Secretă”, am relatat cum, din pricina cuceririi romane, slăvitul cap al Sfântului Ion-Orfeus a fost dus în Maramureșul tămas liber, locul popasului numindu-se mai apoi Cuhnea, de la KOG-A-ION ”Capul celui Măreț; Capul Magnific (Minunat)”. Plecând de la Cuhnea spre Moldova, Bogdan-Voievod a luat cu el și capul sfânt, pe care l-a adăpostit într-un templu aflat pe actualul loc al Mânăstirii Neamț. Hramul templului a fost chiar ION ORFEUS, tradus mai târziu de monahi în slavonește, zicându-i Ion Bogoslovul. La rândul său, Bogoslov este o tălmăcire din grec. Theologos ”Cuvântul lui Dumnezeu; Cuvânt Dumnezeiesc (Divin)”; cf. grec. Theos ”Zeu; Dumnezeu”; logos ”cuvânt; discurs”. Dar Bogoslov este traducerea exactă a atributului OR FEOS; cf. rom. a ura; latin. oro ”a vorbi”; os, oris ”vorbire”: pius ”sacru; sfânt; sfințit”; slav. Bozhe ”Doamne!”.
     Da, hramul era al lui Ion Orfeus, și, sub denumirea de Sfântul Ion Bogoslovul se păstrează și astăzi în complexul monahal de la Neamț, fiind hramul bisericii unde se află celebra gropniță, plină de țeste.

     Aici s-a aflat și capul pe care scria KALYPSO, de unde Costache Negruzzi a imaginat povestea unei călugărițe fără noroc. Am văzut cu ochii mei acest cap, care ulterior a fost furat!
     În graiul Geto-Dacilor, KALYP SO însemna ”Capul celui Înalt; Capul Magnificului”; cf. rom.glavă (arh.) ”cap; craniu; țeastă”; clop; rus. golova ”cap”; rom. a sui; șa. KALYP SO este o variantă la KOG A ION.
     Cum limba tracă permitea de obicei mai multe sensuri ale unui cuvânt, tot așa și KALYPSO avea și tâlcul de ”Al Caliopei”, de la CALLYOPE, mama lui Orfeus. De altminteri, multe nume de familie ale Moldovenilor vin de la cele feminine: Ailenei, Aioanei, Amarghioalei, Amariei, Azoiței etc. Acum înțelegem de ce, grație rezonanței feminine, capul din gropnița Mânăstirii Neamț a fost crezut al unei călugărițe!
     Așadar, venind mai întâi de la găzduirea Fiilor Cerului, denumirea de MOLEO DAVO ”Grația Divină” a fost întărită și de adăpostirea Capului Sfântului Ion Orfeos, ținutul păstrând până astăzi sfântul titlu de Moldova, foarte apropiat de cel străvechi. Tot așa, cum s-a văzut mai la deal, a fost moștenit și denumirea de Neamț, din AN NAM A TIA, nu doar pentru cetate, mânăstire, orașe, sate și ape, ci pentru tot acel minunat ținut al României.

                                                                                                           Adrian Bucurescu

          Sezon la iepuri

Cu foarfeca urechilor
iepurele taie chiciura zorilor.
A scăpat de lupi și de vulpi,
dar nu și de alaiul vânătorilor.

Îi e cam foame, dar se aud câinii
și chiote și focuri de pușcă.
Inima lui e o pasăre prinsă,
gata să sară din cușcă.

Vai, și lăbuțele-i sunt prea moi,
zăpada e și ea moale.
Alicele-l aruncă peste cap,
iar țipătul și lacrimile sale

se prefac în boabe de gheață.
Se lasă ceață.

                    
                            Adrian Bucurescu

Stejarul

   

          Datini daco-române

     O dovadă de netăgăduit că la Geto-Daci stejarul era copac sacru este celebra scenă de pe Columna lui Traian, unde mărețul rege Decebal se sinucide la poalele unui stejar, căruia i se văd limpede frunzele dantelate.

     În scrierile antice se spune că Zalmoxis a predicat și la Celți, explicându-se astfel faptul că și Druizii considerau stejarul arbore sfânt.De altminteri, în povestirile geto-dacice se spune că stejarul a fost copacul la poalele căruia Însuși Zalmoxis a fost iluminat, iar mai târziu a fost săgetat de Scyți tot la umbra acelui stejar, pe când dormea.

     De aceea, în graiurile tracice, stejarului i se mai spunea și STA GEIRA ”Cel Rotat; Care (se) împrejmuiește; Care (se) înconjoară; Care (se) îngrădește; Care (se) apără; Care (se) ocrotește; Cu (în) Grație; Cu Strălucire; Care (se) luminează; Care (se) iluminează”; cf. rus. șto ”ce”; rom. în giur ”(arh.) ”în jur”; ceair ”loc (înconjurat cu gard) de păscut caii; ocol îngrădit în care se țin vițeii”. Din STAGEIRA, româna a moștenit stejar.

     Geții îi mai spuneau stejarului și USTA DAEMA ”Frunze Dințate; Cu Frunza Dantelată; Cu Frunze Crestate (Împunse)”; cf. AMAL-USTA - o plantă medicinală dacică; got. asts ”ramură”; rom. teamă; a se teme; a geme; latin. dama, damma ”ciută; căprioară; căprior; cerb”; alban. dhemb ”dinte”; thumb ”ac de insectă”; tume ”necropolă”. USTADAEMA este atestat și ca nume masculin getic. Din USTADAEMA a derivat în română și studeniță - o plantă cu care se tratează durerile de dinți.
     În sfârșit, un alte nume al stejarului era și DA NUBIUS ”Cel (din) Înalt; De (în) Sus; Cel din Vârf; Cel Superior; Cu Forță; Cel Divin”; cf. rom. de; NAPAI - neam getic din actualul Bărăgan; rom. năboi ”puhoi de ape; ceată”; a năboi ”a se revărsa; a se năpusti”; hitit. nepiș, slav. nebo ”cer”; rom. Tâmpa - deal de lângă Brașov; alban. dhemb ”dinte”; thumb ”ac de insectă”. DANUBIUS era și numele Dunării, dar hidronimul a fost moștenit de Dâmbovița, al cărei curs este sinuos, adică dantelat, adică ”dințat”! În limba veche, Dâmbovița însemna ”Frunză de Stejar”.

     Ca și Geto-Dacii, Românii au venerat și încă venerează stejarul. Uneori doreau să fie înmormântați lângă acest divin copac, așa cum se vede și într-o variantă a ”Mioriței”, culeasă din Roșia, fostul județ Cernăuți:
S-aude, s-aude,
Departe, la munte,
Glas de fluieraș
Mândru ciobănaș.
- Ciobănaș cu lance,
Dă-ți oile-ncoace,
Nu le da la deal,
Că-i iarba șovar,
Dar le dă la vale,
Că ai câinii-n cale!
Dușmanii s-au sfătuit
Pentru al tău sfârșit.
- Voi să mă-ngropați
Lângă stejarii înalți,
Unde oile s-adapă
Și mielușeii se joacă,
Fluierul cu vrana-n vânt,
Și cu el eu am să cânt!

     Într-o altă variantă, culeasă din Coșnița, ținutul Dubăsari-Transnistria, ciobănașul dorește să fie îngropat tot la poalele unui stejar:
Oi muri
Ori n-oi muri,
Voi să știți să-mi puneți
La cap fluier mare.
Durați un mormânt
În târluța oilor,
În locuțul mieilor:
Cârligelul - săcrieș,
Fluieraș - căpătâieș!
Vântu-i aburi,
Fluierul l-a porni,
Oile s-or grămădi,
Pe mine m-or boci.
Când Soarele-a răsări,
Eu l-oi auzi.
La cap - stejărel,
Să vă umbriți sub el.

     Stejarul (Quercus robur) este un arbore viguros, din familia Fagaceae, și alcătuiește, cu alte foioase, pădurile și dumbrăvile din zonele joase și deluroase. Este prețuit pentru lemnul său trainic, rezistent, întrebuințat pentru construcții, confecționarea unor unelte, obiecte casnice etc. Scoarța lui conține tanin, ca și ”gogoșile” de pe frunze și ”colțanii” din fructele tinere, produse de înțepătura unor viespi. De aceea, se folosește și în tăbăcărie.
     Scoarța de stejar se întrebuințează și pentru vopsit în negru. Astfel, coaja de pe ramuri se fierbe în apă, apoi se strecoară în alt vas, se pune calaican și, după ce se dizolvă, se pun firele, se lasă o zi și o noapte, apoi se scot. Dacă nu se înnegresc bine, se mai face o ”fățuire” cu zeamă proaspătă. Se mai întrebuințează în amestec cu arin, băcan, arțar etc. Unele gospodine, când doresc ca sculurile colorate în roșu să fie mai întunecate și totodată să nu se decoloreze, pun într-o oală scoarță de stejar, cu apă curată, o fierb și apoi toarnă din decoct în căldarea în care le vopsesc, atât cât este nevoie pentru obținerea culorii dorite. ”Gogoșile” de ristic se întrebuințează și ele pentru vopsit în negru și cenușiu, precum și pentru prepararea cernelii de scris. Se pisează ”gogoșile”, se amestecă cu răsătură de băcan negru într-un vas cu apă, se fierb aproape două ceasuri, apoi se pune clei de cireș și calaican. Scoarța și ”gogoșile” de ristic se întrebuința, peste tot, la tăbăcitul pieilor de bovine, pentru încălțăminte și alte produse de curelărie.
     Scoarța de stejar, ca și cea de gorun, se întrebuința pentru ”aruncatul buboaielor”. Stejarul se folosea mult în medicina arhaică. Astfel, coaja lui se fierbea cu piatră acră, și decoctul se ținea în gură împotriva durerilor de dinți. Macerată în oțet, la care se adaugă și alaun, se întrebuința la gingivite. Împotriva durerilor de măsele se mai folosea și zeama din coajă de stejar, cu coajă de pădureț, putregai de răchită și piatră acră. Coaja, rămurelele și frunzele se puneau în scăldători. Cu decoctul scoarței se spălau rănile. Din coaja recoltată primăvara se făcea un ceai, care se lua în bolile de rinichi. Ceaiul din crenguțe se lua leucoreei și hemoragiilor la femei. Ceaiul din coajă se folosea în hemoragii, vărsături de sânge, hemoptizii. Praful din coajă de stejar se trăgea pe nas pentru a opri curgerea sângelui. Cu decoctul se făceau spălături și băi la picioare împotriva transpirației și reumatismului. Ghinda prăjită și râșnită se dădea la copii, cu apă, când aveau treapăd, ca ”să-i strângă”. ”Gogoșile” de stejar uscate se pisau, se puneau în apă și cu acestea se clătea gura de sfreanț. Fierturile din frunze se întrebuințau în ascită.

     Grație sacralității stejarului, pe tulpinile căruia crește de obicei, vâscul era considerat și el plantă magică de toate vechile popoare europene. E socotit și astăzi ca aducător de fericire și noroc. Denumirea românească îi vine din geto-dac. BASKIS ”Înălțare; Întremare; Vigoare; Prinos”; cf. rom. pisc; pască; Paște;, peșcheș.
     O specie de stejar este gorunul (Quercus petrae), care formează păduri aparte ori în amestec cu alte specii înrudite sau cu alte foioase, în regiunea de deal și montană inferioară. Numele românesc al gorunului vine din geto-dacicul CORONIS ””Încoronatul”. Cel mai venerat gorun din România este Gorunul lui Horia, din Panteonul Moților, aflat în satul Țebea, județul Hunedoara. Acest copac are o vechime de aproximativ 400 de ani, este monument istoric, având o circumferință de 9 m. De sub acest gorun, Horia i-a chemat la luptă pe Moți.

     Ca și stejarul, gorunul era foarte întrebuințat în medicina arhaică. Lemnul său rezistent și trainic se lucrează mai ușor decât cel de stejar, și este folosit pentru mobile, parchete, doage, furnire etc. Crengile înfrunzite au constituit o permanentă rezervă de furaje, mai ales pentru oi și capre. În anii când era fân puțin, crengile se tăiau și se clădeau în frunzării.

     Sub stejari și goruni, inițiații din Dacia participau la Misterele Zalmoxiene.
     La Români, se crede că stejarul are putere oraculară, cum sugerează un descântec:
Țipă, țipă un stejărel,
De trei zile,de trei nopți
Și nimenea nu-l aude
Numai N. îl aude.
     Stejarul veghează ostașii:
La umbră la stejărel,
Frumos doarme-un voinicel
Cu arma jos lângă el...

                                                                                                                 Adrian Bucurescu

Inițiere

    

Creștem cu carne ucisă de foame,
smulgem cu poftă legume și poame.
Ca și noi, din greu, carnivorele,
ca să trăiască, ucid ierbivorele.
Dar și acestea, la rândul lor,
verdeață omoară, mestecând-o de zor.
Și tot așa, din putrede leșuri
cresc și copaci și ierburi și vrejuri.
Necruțătoare, Natura ne-nvață
că doar din moarte se naște viață.

                              
                                   Adrian Bucurescu