Crăiasa Zăpezilor și Copacul Dalb

          Mitologie românească

     Într-o inscripție descoperită în Dacia, se află și numele feminin autohton AURELIA EF TEPIR, care se tălmăcește prin ”Strălucitoare Zăpezii; Strălucitoare ca Neaua; Crăiasa Zăpezilor”; cf. OROLES - rege dac, învingător al Bastarnilor; rom. aurar; Oralia, Uralia - obiceiul aprinderii focurilor în seara de Lăsata Secului; Aurel, Aurelia (n.); latin. aureolus ”de (din) aur; aurit; împodobit cu aur; încântător; frumos; monedă de aur”; germ. Jarl, engl. earl ”conte; senior feudal”; lat. ab ”de la”; engl. of ”de”; alban. debore ”zăpadă; ninsoare”.
     Tot prin ”Strălucirea Zăpezii; Strălucitoare ca Neaua; Crăiasa Zăpezilor”  se traduce și denumirea unei plante medicinale dacice, AR I ZOFAT; cf. rom. aur; har: alban. ar ”aur”; latin. era, hera ”stăpână; doamnă; suverană”; Hera - Zeița Supremă, soție a lui Jupiter; rom. zăpadă.  Acest nume era comun florilor timpurii, adică toporașilor, ghioceilor, brândușelor de primăvară etc.
     În mitologia română, Crăiasa Zăpezilor este aceeași cu Zâna Iernii. Însă cu numele de Crăiasa Zăpezilor, zâna apare numai în câteva sate din lunca Ialomiței - Sărățeni, Copuzu, Crăsani, Piteșteanu, Balaciu - fără a mai fi întâlnită în alte locuri din țară.
     Se povestește că, demult-demult, pe pământ nu erau toamnă și iarnă, ci numai primăvară și vară, cu câmpuri pline de flori și pomi plini de fructe. Pe atunci, zânele erau toate binevoitoare oamenilor, mai ales copiilor, și nu numai că nu se ascundeau de ei, ci chiar aveau și ele case și gospodării, unde reveneau din drumurile lor.
     Minunata stare a durat până când un tânăr străjer, pus să ferească lumea de duhurile rele, care tot se zbăteau să scape din Temnița Groazei, venind o ploaie, s-a adăpostit într-o colibă prin încheieturile căreia pătrunseseră și niște fire de somnoroasă.

     Această mică plantă ierboasă crește prin livezi, pe coline expuse Soarelui și pe marginea semănăturilor. Despre ea se spune că aduce somn celui care o rupe și o pune sub cap.
     Ploaia de vară a trecut repede, dar flăcăul a dormit vreme de o săptămână. Estimp, duhurile rele au izbutit să scape, năvălind prin pădurile întunecoase, prin prăpăstii, prin smârcuri, prin locuri pustii, prin cimitire, prin case părăsite, prin scorburi, prin toate ascunzișurile pământului. Ultima vrăjitoare, cea mai rea, care a părăsit temnița, i-a descântat astfel celui adormit:
Tu, străjer
Cu coif de fier,
Cu zale de argint,
Cu pinteni de oțel,
Cu arc aurit,
Cu săgeți de venin,
Cu sabie de foc,
Să n-ai noroc
Până nu ne-oi aduce
Iarăși în ăst loc -
În temnița grea,
În mlaștina rea!
Mireasa să nu-ți găsești
Nici pe pământ,
Nici sus în vânt,
Nici în vâlcele,
Nici în stele,
Nici între Iele!
Numai când o da Dumnezeu
Pace pe pământ,
Pace sus în vânt,
Să te faci iar om sfânt!
     Vrăjitoarea l-a prefăcut pe tânărul străjer în Copac Dalb. Acest copac trebuie să fie Plopul, căruia Tracii îi spuneau PHI LIPPOS ”Care (se) bate; Cel Sălbatic; Care se zbate; Care foșnește; Cel Răcoros; Cel Plăcut; Cel Curat; Cel Strălucitor; Cel Minunat; Cel Fermecat”; cf. rom. a fi; a (se) lovi; leapșa; lipa-lipa; lup; Labiș (n.); vulpe; a fâlfâi; a plivi; plav (despre boi) ”care are părul de culoare albă sau albă-gălbuie”; Filipii - n. mai multor sărbători populare; Vâlvă ”duh; zână; știmă; vâlvătaie”; Filip, Filipaș, Filipoiu (n.).

     Plop este numele dat mai multor specii de arbori înalți, cu ramuri subțiri, îndreptate în sus, cu scoarța netedă, alb-cenușie și cu frunzele oval-labeolate, argintii pe partea inferioară. Plopul cel Alb sau Argintiu este o specie rezistentă la ger și secetă, care crește în zona de câmpie și dealuri joase, în special în luncile râurilor și Lunca Dunării. Așadar, Copacul Dalb se întâlnește și în Lunca Ialomiței, de unde am cules legenda. Plopul foșnește tot timpul, după cum remarcă și un cântec popular:
Care frunză bate,
Vântul când nu bate?
Frunza plopului
Și cu-a dorului.
Astă frunză bate,
Vântul când nu bate.
     Logodnica voinicului prefăcut în Copacul Dalb era fată de împărat. Și atât l-a plâns și l-a așteptat pe iubitul ei încât, de jale, i-au albit cosițele, iar zânele, înduioșate, au trecut-o în rândul lor, dăruindu-i și aripi. Și, fiindcă fata apucase să se îmbrace în mireasă, aceleași veșminte le poartă mereu. Ea este Crăiasa Zăpezilor sau Zâna Iernii, și locuiește în văzduh, deasupra norilor, într-un palat cu totul și cu totul de cleștar.  Având părul alb, uneori i se spune și... Baba Iarna. La ea vin fetele și flăcăii morți înainte de căsătorie. Acolo, le cresc și lor aripi. În curtea palatului se află o uriașă Biserică de Gheață, unde se fac slujbe și se înalță rugăciuni către Dumnezeu, ca să aducă pacea veșnică pe pământ. Toți tinerii găzduiți în Palatul Crăiesei Zăpezilor încep din noaptea Sfântului Andrei un bal care ține până primăvara. Când ei dănțuiesc, din aripi le cad fulgi care se aștern pe pământ sub formă de zăpadă. Numai Crăiasa Albă plutește din când în când spre pământ, căutându-și mirele printre Copacii Dalbi... Însă răul are încă mare putere asupra lumii, așa că voinicul încă nu a fost mântuit de blestem.

     În legendă, Zâna Iernii este descrisă ca într-un descântec:
Are ochi de ceață
Și gene de gheață.
De atâta pătimit
Pletele i s-au albit,
Inima i s-a-mpietrit.
Iar din lacrimile ei
Se face polei
Și toți pomii, ca să-i placă,
În chiciură se îmbracă.
Apele se fac oglindă,
Chipul ca să-i prindă.
Din aripi să-i cadă
Fulgi mari de zăpadă,
Pământul să se odihnească,
Grânele să crească,
Lumea să se primenească!

                                                                         Adrian Bucurescu

Motanul încălțat

          Moment zgubilitic

Divorțând de Cleopatra,
Patru s-a-nsurat cu Patra
Și-au avut copii vreo nouă,
Ce rupeau pisica-n două.
Azi-așa și mâine-așa,
Un motan se-nduioșa
Și de mamă-i înjura,
Dar nimic nu rezolva.
Atunci, cotoiul, nervos
A pornit, nene, pe jos,
Și-n ciubote încălțat,
Spațiul Schengen a punctat,
Și-ntrecându-se cu șaga,
A pus de-un proces la Haga.
Frunzuliță foc și pară,
Apoi s-a întors în țară.
Și iată că-n scurtă vreme
Începură să îl cheme
Pe ne'mblânzitul motan
Seara pe micul ecran,
Numai la ore de vârf.
Motanul zicea ”Pfâpf-pfâpf”,
Aprobând în mod direct
Politically correct.
Și cu ”miau” și cu ”miorlau”,
Ajunse ca un bau-bau,
De s-au speriat toți de el,
Inclusiv cei din Bruxelles.
Și-uite-așa, depășind stresul,
El a câștigat procesul,
Obligând Statul Român
Să-i dea banii ce-i rămân
Din bugetul aprobat,
Iar și iar modificat.
Așa s-a călit oțelul:
Motanul și-a atins țelul.
Toate mâțele-l visează,
Toți reporterii-l citează
Și-l stimează ca model.
Nici Vulpița nu-i ca el.
Patru și Patra-l vedeau,
Pe copii îi dojeneau.
Copiii se potoleau,
Pisica n-o mai rupeau,
Ba din contră, o lipeau
Și șoareci îi cumpărau.

          Morala:

              Din coadă de câine nu faci sită de mătase.

                                                                               A. B.

Pricoliciul

  

          Mitologie românească

     În mitofolclorul românesc, Pricoliciul sau Tricoliciul este Omul-Lup sau Omul-Fiară.  Are unele trăsături comune cu Vârcolacul. Despre Tricolici relatează și Dimitrie Cantemir, în ”Descrierea Moldovei”: ”Tricolici este același lucru ca la Francezi Loup Garou; ei cred că oamenii se pot schimba în lupi și în alte fiare de pradă și că își însușesc într-atâta firea acestora, încât se reped și sfâșie atât oamenii cât și dobitoacele”.
     Se spune că pricolicii sunt oameni care se pot preface în animale încă din viața lor. Ei sunt deosebiți de stafii, care doar după moarte se pot preface. Cei mai mulți sunt pricolici din voia lor, adică vrăjitori care, pentru un țel anumit al lor, se dau peste cap și se transformă într-un animal, fie ca să înspăimânte pe cineva, fie să facă anumite rele, de pildă să sece fântânile, să ia mana vitelor, să sperie copiii și altele. Ei se pot preface în orice animal, în afară de porumbel, de miel, arici, cerb și rândunică, fiindcă aceste animale sunt sfinte. De obicei, se prefac în lup alb sau în câine.

     Mai sunt încă unii oameni, care fără să știe, în timpul somnului - cum ar fi lunaticii - se prefac în animale. Aceștia sunt pricolicii fără voie, din blestemul vrăjitorilor sau fiindcă au fost vânduți de mici diavolului, ori s-au născut în a treia generație tot din fată nemăritată. Pentru aceștia, schimbarea în animale este un blestem și o suferă ca o rușine, dar nu pot face nimic împotriva acestei nenorociri.
     Pricoliciul este imaginat ca un om cu coadă, care, uneori, provine dintr-o împreunare incestuoasă. El poate străbate orice piedică și se așază pe pieptul oamenilor adormiți. Există și o credință după care orice om poate deveni pricolici, fie dacă-și bea propriul ud, ori, fără să știe, ud de lup.

     Pricoliciul poartă uneori cap de om, alteori cap de lup pe trup de om. El acționează numai noaptea, prin pustietăți, păduri neumblate și răscruci de drumuri între sate. Din pricina firii lui murdare și a hrănirii lui cu animale bolnave sau cu leșuri, este considerat purtători de boli și boleșnițe. Viața lui nu e prea lungă; trăiește puțin, cam cât un lup. Dacă i se descântă, atunci poate trăi o viață de om.
     Împotriva puterii diavolești a pricoliciului se folosește o iarbă rozacee, care crește în păduri, în locurile unde orice om blestemat sau un lup, dându-se noaptea de trei ori peste cap, se preface în pricolici. Această plantă se numește coada-pricoliciului.

     Despre pricolici sau tricolici se crede că sunt progeniturile unor lupi vrăjiți sau lupi diavolești, care s-au încrucișat cu femei în păduri, sau sunt progeniturile unor lupoaice fermecate care s-au împreunat cu bărbați. Se spune că se hrănesc îndeosebi cu mânji din hergheliile ce rătăcesc pe dealuri cu fânețe. Însă când mănâncă mânji, se transformă în mânji-lupi, pentru a devora hergheliile din care provin.
     Omul-Lup, care suferă din pricina condiției lui, poate scăpa  cu descântece, cum este acesta, cules din satul Sărățeni, județul Ialomița:
În numele Domnului,
În numele Doamnei,
În numele Fiului,
În numele Fiicei:
N., tu nu ești fiară
Care omoară,
Precum nici lup nu ești,
Ca să te ferești.
Nu ești nici vârcolac,
Nici neam de drac,
Nu ești nici pricolici,
Nici arici-pogonici,
Nici strigoi,
Nici moroi,
Nici zmeu
Paraleu.
Ești neam de om curat,
Că la Prea Curata m-am rugat,
Și Ea S-a îndurat
Și te-a vindecat.
N. în biserică a intrat,
La icoane s-a închinat.
Preotul l-a primit
Și l-a miruit.
N. la casa lui a plecat,
La Soare s-a închinat,
De treabă s-a apucat,
Lumea l-a lăudat.
     Desigur, Domnul, Doamna, Fiul și Fiica sunt amintirile Celor Patru Zei Supremi ai Daciei, simbolizați prin Cruce.

                                                                                                         Adrian Bucurescu

Moșii de Iarnă

Morții sunt întinși pe pământ
unul lângă altul.
Spre Calea Laptelui
sufletele lor au luat startul.
Care va ajunge la prima stea?
Care are bani la vamă să dea?
Cine  plutește nu prea ușor
și de casă-i e dor -
ca un fulg auriu,
nici mort, nici viu,
plâns de părinți și de surori
din zori până în zori?

                        Adrian Bucurescu

Geografia Daciei: Orhei și Răut

     La noi, în Hyperboreea 

     Complexul Muzeal Orheiul Vechi este situat în Basarabia, pe valea Răutului, fiind o rezervație cultural-naturală, cu un statut special, și constituie cel mai important sit cultural dintre Nistru și Prut, aflându-se în procesul de nominalizare pentru a fi înscris în Lista Patrimoniului Mondial al UNESCO.
     Acest complex cuprinde câteva zeci de hectare ale orașului medieval Orhei, din secolele XIII-XVI, denumit ulterior Orheiul Vechi, după părăsirea așezării și întemeierea în alt loc a unui oraș nou, cu același nume - Orheiul de astăzi. Pe teritoriul Orheiului Vechi se află urme ale culturii getice, precum și ruinele unor fortificații, locuințe, băi, lăcașuri de cult, inclusiv mânăstiri rupestre, atât din perioada tătaro-mongolă, din secolele XIII-XIV, cât și moldovenească, din secolele XV-XVII.
     În ultimul sfert de veac, Tătarii Hoardei de Aur au fost alungați din Orheiul Vechi de Moldoveni, începând procesul de transformare a orașului oriental în oraș moldovenesc. În vremea voievodului Ștefan cel Mare, cetatea din piatră a fost reparată, înzestrată cu artilerie de foc și transformată în reședința pârcălabului de Orhei.
     Pe la mijlocul veacului al XVI-lea, locuitorii orașului au abandonat vechiul Orhei și s-au mutat cu 15 km spre N-V, fondând actualul oraș Orhei.

     Pentru etimologia toponimului Orhei este bine să ne reamintim că Grecii antici numeau tărâmul de la Nordul Dunării Hyperboreea. Așadar, vechea cetate getică din valea Răutului se afla și ea în acest tărâm miraculos.

     De la Orhei la Delos

     Nu degeaba socoteau vechii Greci Hyperboreea un ținut al miracolelor, pentru că la Miazănoapte de Dunăre, pe o colină ce străjuiește un lac sacru, Se născuseră Gemenii Divini, Apollon și Artemis. În graiul getic, colinei i se spunea și DELOS, de unde româna a moștenit deal. Având și Grecii o insulă cu denumirea de Delos, au insinuat că acolo Se născuseră Copiii Cerului. Nu este singurul caz când și-au însușit divinitățile de la Nordul Dunării!
     Ei bine, denumirea DELOS s-a păstrat până astăzi în vatra actualului sat Sărățeni, din județul Ialomița, în toponimul La Deal, de la izvoarele lacului sacru, astăzi numit Sărățuica!
     În mitologia greacă, s-a păstrat amintirea unei fecioare hyperboreene, ARGE, trimisă cu ofrande la Delos. În graiul getic, acestei fecioare i se spunea A R'GAI, nume ce se tălmăcește prin ”Cea de pe (de la; cu) Apă (Râu)”; cf. rom. a - articol hotărât adjectival; rac; rachiu, răchie; alban. rike ”boboc de rață”; rreke ”pârâu; gârlă”; slav. reka ”râu”; rom. arca - nava lui Noe; a avea irghie ”a bea mult, fără să se îmbete”; hârgău ”vas de lut”; latin. irrigo ”a iriga”; Argo (mit.) - corabia Argonauților;  Fecioarei A R'GAI i se mai spunea și O PIS, ce se tălmăcește tot prin ”Cea de pe (cu; din) Apă”; cf. rom. o - pronume feminin; vas; alban. vese ”rouă”; vesoj ”a cădea roua; a stropi”; rom. avuz ”havuz; fântână arteziană”.
     De vreme ce a intrat în mitologie, ea va fi fost divinizată ca nimfă, ca ondină sau, în românește, ca Zâna Apelor sau Știma Apelor.

     A R'GAI va fi însemnat și nu doar ”Cea cu (de pe) Apă”, ci și ”Orheianca”, fiindcă vechiul Orhei se afla pe valea râului Răut. Oricum, este limpede că numele orașului vine din geticul A R'GAI. Transformarea inițialei getice A în O s-a petrecut ca și la ALUTUS în OLT.
     Am văzut că fecioarei divinizate i se mai spunea și OPIS, de unde româna a moștenit și avuz, cu varianta havuz, care înseamnă ”fântână arteziană; fântână țâșnitoare”, în mare parte un termen sinonim cu cișmea. De aici va fi fost moștenită denumirea satului Cișmea, din comuna Pelivan, de pe coasta stângă a râului Răut. Acest sat se află la doar 7 km de actualul oraș Orhei, fiind menționat documentar în anul 1570.

     Pe valea Răutului

     Cu câțiva ani în urmă, pe când eram redactor la ”România liberă”, am fost și eu la Orheiul Vechi, după care am și scris și publicat un reportaj privind acest minunat meleag. Am văzut atunci și scânteietorul Răut. Mi-am amintit atunci de râul RHAUDIOS, transcris și RHODIOS, localizat în Troia, centrul căreia l-am aflat în N-V Mării Negre, căci altfel, de ce l-ar fi înmormântat Aheii pe eroul lor, Ahile, în Leuke, adică în Insula Șerpilor?
     Desigur, RHAUDIOS i se spunea Răutului în vechime, cu tâlcul de ”Strălucitorul; Curatul; Vrednicul”; cf. rom. rază; rodie; răzeș; latin. radius ”rază luminoasă (a Soarelui, a fulgerului, a unei coroane”; got. rauths ”roșu”.

     Că denumirea îi vine de la RHAUDIOS sau RHODIOS o dovedește și numele satului Rediul Mare, de unde izvorăște Răutul, fiind cel mai mare afluent al Nistrului și având o lungime de 286 km. Totodată, este cel mai mare râu care izvorăște și curge integral pe teritoriul Basarabiei.
     Numele Răutului este atestat în ”Letopisețul Țării Moldovei” de Grigore Ureche și într-un fragment adițional al lui Misail Călugărul, prin care se menționează că în anul 1475, pe când Ștefan cel Mare se afla la Vaslui, după biruința asupra Turcilor la Podul Înalt, i-au venit olăcari, înștiințându-l cum ”cazacii au intrat în țară și pradă. Deci Ștefan-Vodă neputând suferi pre neprieteni a-i lăsarea să-i strice țara, ce îndată cu ai săi, cu câți era, i-au căutat a merge unde s-au și tâmpinat cu acea oaste căzăcească pe Răut la Grumădzești. Fiindu cazacii în pradă rășchirați și lovindu-i noaptea fără veste, fură biruiți cazacii”.

     Despre unele lupte pe malurile acestui râu scrie în cronica sa și Miron Costin.
     Colț din legendara Hyperboree, Orheiul Vechi apare în amintirile mele ca unul dintre cele mai frumoase meleaguri românești.

                                                                                                                    Adrian Bucurescu

Undrea

Azi de dimineață,
florile de gheață
de pe geamul meu
au polenul roșu.
Cine-o fi tăiat azi-noapte
un miel negruț
pe streașina cerului
de i-a țâșnit sângele
pe toate florile
din grădinile gerului?
Tare aș vrea să știu
numele secret al oierului!

                   Adrian Bucurescu

Dulfii

       Mitologie daco-română

     O veche denumire românească pentru delfin e dulf. Delfinul este un mamifer marin, din ordinul Cetaceelor, care trăiește în toate mările. În Marea Neagră se găsesc trei specii, de trei mărimi.
     Având acces la mai multe mări, Tracii cunoșteau și ei delfinii, pe care îi denumeau în mai multe  feluri, printre care: 1. DAL EPORIS ”Din (în) Adâncul Apelor; Care se scufundă în Apă”; cf. alban. i thalle ”adânc”; thalloj ”a (se) scufunda”; ujevare ”cascadă; cataractă”; rom. abur(e); apăraie, apărie ”apă multă; baltă; băltoacă; lăcăraie; lăcărie; udătură; udeală”; Aparul (pop.) - Zodia Vărsătorului; latin. delphinus ”delfin”; rom. a tulbura; tulbure; 2. D-ABA TOPEIOS ”Care se vântură prin Apă; Care se joacă (dansează) pe Apă; Care sare din Apă”; cf. rom. de; apă; a (se) adăpa; alban. zhabe ”broască”; rom. a dupăi ”a umbla cu picioarele goale; a călca apăsat, îndesat, cu zgomot; a tropăi; a bufni; a pufni”; a țopăi ”a sări; a sălta; a dansa; a juca”; DA LEPO RIS ”Lupul de Apă”; cf. rom. de; engl. the ”cel”; rom. lup; râu; rouă; latin. ros ”rouă”; alban. re ”nor”; 3. MAR-GUS ”Cel din Mare”; cf. rom. mare (subst.); latin. mare ”mare; apă de mare”. MARGUS însemna și ”Scufundătorul; Pogorâtorul”, de unde româna a moștenit murg ”amurg; apus; asfințit”, iar latina a format mergo ”a afunda; a scufunda; a da la fund”.  
     În ce privește delfinul, mitofolclorul nostru a încurcat de tot ițele, prefăcându-l, după sonoritățile și sensurile denumirilor, în Dop-de-Mare, Duh-de-Mare sau Duhul-Mării Negre. Totodată, termenul MAR-GUS a fost interpretat ca ”Distrugătorul Merelor; Care atacă Mărul; Care taie (înțeapă) Merele; Hoțul Merelor”; cf. rom. măr; a cosi; a coase; coș ”larvă care trăiește în piele animalelor, formând o umflătură; bubiță purulentă”; hoț; alban. kusar ”hoț; tâlhar; borfaș”. Așa a și rămas în mai multe colinde, cum este acesta, cules din județul Tulcea:
.............................
- Văd mărul acela:
Multe mere face,
Face, nu le coace.
- Dar din ce pricină?
- Dulful s-a-nvățat,
Merele-a mâncat,
Luncile-a stricat,
Nimeni n-a aflat.
---------------------

     Iată și un colind din părțile Brăilei:

.......................................
Născut și mi-a crescut
De-un merișor roșior,
Face mer'le,
'N toate ver'le,
Dar le face,
Nu le coace.
Dar de ce nu mi le coace?
Din pricina unui Dulf,
Cum dă Soarele-n seară,
Dulf-de-Mare sare-afară,
Sare-n vânt,
Sare-n pământ,
Sare-n vârf de merișor,
Prinde-și mere de-a mânca.
Rău crăngi de-a dărăpăna.
.........................................

     În județul Ialomița, din D-ABA-TOPEIOS, Dulful a ajuns... Dop-de-Mare:

.........................................
Măr'lui, merișor de aur,
Născutului mi-au crescut
Doi meri nalți și minunați,
De tulpini cam depărtați,
De vârfșor amestecați.
În toate verile fac mere,
Nu le coace cum le face,
Dop-de-Mare mi le strică;
Dop-de-Mare saltă-afară,
Saltă-n vârf de merișor.
Nu mănâncă cât îmi strică,
Numai frunza le-o despică.
..........................................

     În fiecare colind, sare câte un voinic să salveze mărul, amenințându-l cu arcul pe tâlharul de mare.

     Denumirea delfinului a fost înțeleasă, în vechime, și ca DABATO PEIOS ”Nouă Vlăstari; Nouă Feciori”; cf. slav. devet ”nouă”; pai; foaie ”frunză”; pui; fiu. De aceea, în colindul brăilean, Dulful-de-Mare se roagă astfel:

..................
- D-alei, Ioane, frate-al nostru,
Strânge arcu-n mila ta,
Nu da de mă săgeta:
Că noi am fost nouă frați,
Nouă frați,
Nouă surori,
Toți au murit împușcați,
Împușcați
Și săgeatați;
Numai eu că am scăpat,
Numai eu și-o soră mai mică!
................................................

     Tot așa strigă la arcaș și Dopul-de-Mare, din colindul ialomițean:

......................................
- Stăi, N., nu mă săgeta,
Că noi am fost nouă frați,
Nouă frați, nouă surori,
Câteși nouă mi-au pierit.
Tot de săgeată-au murit,
Numai eu am mai rămas,
Numai eu și-o soră mică
Fie-ți ție dăruită!
......................................

     În alt colind, cules din fostul județ Râmnicu-Sărat, cei nouă frați au avut doar o soră mai mică:

............................................
- Nu mă, doamne-nsăgeta,
Căci noi am fost nouă frați,
Nouă frați și-o sor' mai mică,
N-are-n lume potrivire.
Toți îs morți însăgetați,
Numai eu că am scăpat,
Numai eu și-o sor' mai mică
Fie-ți ție ibovnică!
.............................................

     Totuși, în unele colinde, cei nouă frați supraviețuiesc, neputând fi uciși nici măcar de o săgeată ”sicreată”:

........................................
- Niță, nu mă săgeta,
Că degeaba te silești,
Pe noi să ne prăpădești,
Căci suntem vreo nouă frați,
Ce au fost toți săgetați,
Dar niciunul n-am murit,
Căci în mare ne-am dosit!
.........................................

     De la forța mitică a acestor Dulfi-de-Marea Neagră va fi venind și denumirea de sânge-de-nouă-frați a unei plante care e pomenită în descântecele de zburător. I se mai spune și plămânarică, plămânăriță, mierea-ursului sau cuscrișor, fiind întrebuințată și în medicina tradițională.
     Astfel, mitologia românească a prefăcut delfinul într-o vietate de nerecunoscut, transferându-l și în etnobotanica magică, el rămânând în realitate cel mai admirat mamifer marin, bucurându-i pe oameni și astăzi. De altminteri, Geții îl considerau animal sacru, numindu-l și DEL-BES ”Peste Apă; Plin de Apă”; cf. rom. deal; alban. i dale ”proeminent”; vese ”rouă”; vesoj ”a cădea roua; a (se) stropi”; rom. jilav. Dar ”Plin de Apă” înseamnă și ”Spălat; Curat; Strălucitor; Minunat”. Din DELBES vine și vechea denumire de dulf, dar din același termen provine și adjectivul  dalb. Tot din DELBES au moștenit și colindele noastre cel mai des refren, Florile dalbe.

     Cum este și firesc, delfinii apar pe vechea stemă a tărâmului nostru de la țărmul Mării, Dobrogea, fiind preluați și de actuala stemă a României.


                                                                                                             Adrian Bucurescu