Mitologie românească
În câteva texte de pe tăblițele de la Sinaia, viteazul rege Buerebuistas este poreclit VISICA ”Pisica”. Cuvântul vine de la VI SICA, având mai multe tâlcuri: ”Cu (în; la; pe) Vârf; Care înțeapă; Care taie; Care zgârie”; cf. rom.
va; dac. SICA ”sabie”;
șagă; alban.
suke ”colină; movilă”; rom.
pisică;
a pișca.
În limba tracă, pisica avea mai multe denumiri, printre care: KO TYOS ”Care zgârie”; cf. rom.
ca;
tăiș;
cotoi;
cotoșman; latin.
catta ”pisică”; MEDA și MEDON ”Alintare; Lingușire; Adulare”; cf. rom.
mâță;
mită;
a mitui;
mătanie;
motan; MARTIN ”Curățenie; Strălucire; Căldură”; cf. rom.
mărgean;
merdenea;
mârtan ”motan”.
Din toate aceste denumiri, mitologia românească are atitudini contradictorii privind pisica, considerând-o când binevoitoare, când răutăcioasă. E posibil ca unele rezerve față de ea să se datoreze și pisicii sălbatice, un animal de talie și greutate mai mare, cu coada scurtă, stufoasă la capăt, crud și temerar când își atacă prada - pui de ciută, veverițe și altele - sau când se apără de un câine, care, dacă e singur nu are nicio șansă de izbândă, sau chiar de un om, pe care îl rănește sau îl amenință. Ea seamănă cu un lynx sau cu un tigru mic. În credințele Geto-Dacilor, unele divinități se prefăceau în pisică, și Însăși Zeița Artemis, care era și Patroana Vânătorii, se prefăcea în pisică sălbatică, Uneori, Ea călătorea într-un car fermecat, tras de pisici. Suratele Zeiței o însoțeau călărind pe motani. De aceea, la strămoșii noștri, ca și la alte popoare antice, pisica era considerată animal sacru și era interzis să fie ucisă. Ea este foarte atașată de casă, și, grație frumuseții sale, mult îndrăgită de oameni.
Altminteri, vrăjitorii și vrăjitoarele din Evul Mediu preferau pisicile, mai ales cele negre, pentru a-i însoți în blestemății, inclusiv la sărbătorile lor conduse de diavoli. Zapisul cu dracul se încheia prin amprenta pusă de laba unei pisici pe trupul celui ce făcea jurământul. Martorul care supraveghea această ceremonie era adeseori o pisică neagră. Unele vrăjitoare pretindeau că, ungându-se cu o alifie extrasă din ierburi în noaptea Sfântului Ion Botezătorul sau la Înălțare, se prefac în pisici. De aceea, cei care credeau că sunt loviți de vrăji rele ardeau pisicile de vii!
Interesant este că există și o rasă de pisici românească. Astfel, Brehm, unul dintre întemeietorii zoologiei moderne, declara în anul 1869: ”
Pisica domestică decât un număr redus de rase și de varietăți, în total opt: pisica de Angora, pisica de Man, pisica chineză și alte varietăți: pisica cenușie, pisica Khorassan din Persia, pisica din România, pisica roșie din Tobolsk și pisica roșie și albastră de la Capul Verde”.
Apariția pisicii pe pământ este pusă de mitofolclorul românesc pe seama Potopului. Astfel, se spune că Dracul, în loc să fie fericit și să-L slăvească pe Dumnezeu că nu s-a înecat și că a scăpat de Potop, s-a apucat de făcut năzdrăvănii în corabia lui Noe. Pripit, cum este de multe ori, Necuratul vroia să-I facă în ciudă Împăratului Ceresc, și, fără să-i treacă prin cap că s-ar putea îneca și el, încerca să-i înece corabia lui Noe. Așa că s-a apucat de făcut șoareci, care s-au înmulțit destul de repede și au început să roadă lemnul corăbiei. Ar fi găurit lesne arca, dacă Noe n-ar fi descoperit isprava lor. Înfuriindu-se și neavând cu ce da după ei, și-a scos năframa și a aruncat-o asupra lor. Cum a căzut, năframa s-a și prefăcut în pisică și pentru că Noe o azvârlise cu gândul să scape de șoareci, mâța s-a repezit și a făcut măcel printre ei. De-abia a scăpat o pereche, ascunzându-se în fundul corăbiei, în fânul pentru vite. Și, de atunci, pisica, de cum vede un șoarece, îl și ucide. Din acest motiv, ea este considerată vietate benefică, aducătoare de noroc, năzdrăvană și chiar plăcută lui Dumnezeu.
Pe de altă parte, pentru că șoarecii au fost făcuți de Dracul, se credea că, mâncându-i, pisica se umple și ea de duh diavolesc. O legendă spune că Ucigă-l-Toaca iese din mâță din perii ei, în chip de scântei: ”Și, de atunci, mâța prinde șoareci și-i mănâncă, iar când o freci pe spate, lasă scântei. Din Satana, în mâță au rămas numai ochi și scântei; de-aia strălucesc ochii mâței noaptea, ca la Dracul”.
Dușmănia pisicii cu câinele este proverbială. Din pricina credințelor contradictorii, ea nu inspiră prea multă încredere. De aceea, femeile cu frica lui Dumnezeu evită s-o invoce direct, amintind-o în descântece cu totul întâmplător:
Atunci să te mai coci,
Când și-o pune mâța conci!
Atunci să te mai faci bătătură,
Când și-o pune mârtanul căciulă!
*
* *
Nu umfla ca ogarul,
Nu mușca ca șarpele,
Nu zgrăbăla ca mâțul,
Nu urla ca lupul!
*
* *
Să te duci,
Să te tot duci,
Unde popa nu toacă,
Unde fata nu joacă,
Unde cocoșii nu cântă,
Unde vaca nu zbeară,
Unde mâța nu mormăiește!
Poate că tot din pricina locului ei ambiguu în viața omului, pisica are un rol tragi-comic într-o parodie ialomițeană după
Plugușor:
S-a sculat Traian Bănică
Și-a-ncălecat pe pisică,
Și-o bătea cu făcălețul,
Ca să spuie Plugulețul.
Persistă încă misterul asupra expresiei
prins cu mâța în sac.
Pisica nu a fost trecută cu vederea de proverbele populare românești. Iată câteva din ele:
Pisica, cum o dai, tot în picioare cade.
Când ai pisică bătrână, șoarecii-n casă-și fac stână.
Unde sunt nouă fete, moare pisica de sete.
Cine se judecă adeseori pierde un bou și câștigă o pisică.
A poruncit câinelui, și câinele, pisicii, și pisica, șoarecelui, și șoarecele de coadă și-a atârnat porunca.
Pisica cu clopoței nu prinde șoareci.
Cu papucii în picioare nu prinde pisica șoarecele.
Pisica blândă zgârie rău.
Ce naște din pisică șoareci mănâncă.
De frică, îi pare cușma pisică.
Unde nu e pisică, șoarecii steag ridică.
Când pisica nu-i acasă, joacă șoarecii pe masă.
Pisica este destul de sugestiv descrisă în ghicitori:
Are blana mătăsoasă,
La căldură, toarce-n casă,
La lăbuțe-are gheruțe,
Stau ascunse în pernuțe.
*
* *
Toarce lelea-ncetișor,
Fără furcă și fuios.
Oare cine-i?
Poți ghici?
*
* *
Care-i mătăsosul
Ce păzește focul
Și-și spală cojocul?
Poți ghici?
Adrian Bucurescu
