luni, 7 mai 2018

Istoria Secretă





          Divina Europe, Divina Românie

     Frumoasa Războinică

     Sub titlul ”Armindeni sau Victoria Dacilor asupra Romanilor”, din serialul ”Istoria Secretă”, am pomenit-o pe BENDIS ”Cea care (se) bate”, Zâna Victoriei la Atlanți, apoi la Traci. Am văzut că această divinitate patrona Primăvara, Răsăritul și Zorile. Nu am epuizat nici pe departe povestea despre ea. Acum e vorba despre un alt supranume al Zânei, anume EU ROPE ”Cea care învinge; Cea care (se) bate; La Luptă”; cf. rom. aia; alban. ajo ”ea; acea; aceea”; rom. rabă ”câștig”; a răpăi; alban. rrufe ”fulger”.; rom. herb ”blazon; stemă”. În română, de la EUROPE, de la tâlcul de ”Care se zbate (flutură; fâlfâie)”, s-a format aripă, a se înaripa și înaripat. De altminteri, în toată iconografia antică, Zeița Victoriei este întotdeauna înaripată.


     Varianta sinonimă, cu sensul de ”Înaripata”, era un supranume de-al ei, ARIDELA.

     Crăiasa Zorilor

     În calitate de Patroană a Dimineții, deci a Luminării, divina împărăteasă mai era numită și DERI-MAKE: 1. ”Imboldul (Împungerea) Luminii”; cf. rom. zori; a (se) zări; zare; jar; a măhăi ”a mișca; a lovi; a lovi cu sabia; a pregăti”; moacă ”bâtă; ciomag”. 2. ”Sfânta Dimineții”; cf. rom. zori; latin. magus ”mag; vraci; preot persan”. 3. ”Care lovește cu Forță; Care împunge ca un Cornut; Peste Bour; Care înfruntă Taurul”; cf. rom. tare; tărie; a dura; a durea; alban. ter ”taur”; engl. deer ”cerb”; rom. a măhăi; moacă; grec. megas ”mare”; rom. turmac ”pui de bivol”; a se zdrumica. De la aceste tălmăciri, Grecii antici o reprezentau pe Europe călare pe un taur. Cât despre miturile create de aceștia despre ea, obsedați de aventurile amoroase ale divinităților lor, nici că mai merită pomenite.


     Denumirea DER se aplica de cei din vechime tuturor cornutelor, domestice sau sălbatice. De aici, în mai multe colinde românești de fată mare, un bour poartă o vrednică fecioară. Iată o variantă:
Cetioară, cetioară,
Vine Marea cât de mare,
Cât de mare, margini n-are.
Da Mare și-mi aducea
Doi brazi nalți
Și cetinați,
Cu molidvi alăturați.
Între brazi, între molidvi,
'Noată-noat-un bour sur,
'Noată-noată-n coarne poartă.
Dar în coarne ce-și mai poartă?
Poart-un leagăn de mătasă.
Dar în leagăn cine-mi șede?
Șede Ana, fată dalbă.
Că ea-i mică și-nțăleaptă.
Poartă-n brață
Iarbă-creață,
Și la brâu-i spic de grâu,
Și-n ceșcuță.
Tămâiță...
     Desigur, acest colind este o transfigurare dintr-un străvechi imn închinat Zânei Zorilor și a Victoriei...

     Forțele noastre de pe Cer

     Supranumele de DERI MAKE ”Care înfruntă Taurul”, atribuit ulterior Zânei Victoriei, vine încă din Neolitic, când a fost întemeiat Primul Imperiu Atlant, căci iată ce scrie Platon în dialogul ”Kritias”: ”După ce se dădea drumul unor tauri în țarcul sfânt al lui Poseidon, regii, rămânând singuri, înălțau rugi zeului ca acesta să primească victima ce îi va fi pe plac; după aceea, ei porneau la vânătoare, fără arme de fier, doar cu sulițe și arcane. Apoi, acela dintre tauri care fusese prins era dus lângă stelă și înjunghiat lângă partea ei de sus, în vreme ce ei jurau pe inscripție. Pe lângă legea lui Poseidon, stela mai cuprindea și formula unui jurământ care prevestea mari nenorociri celui ce l-ar fi trădat. Când, deci, după sacrificiul potrivit cu legile lor, ei închinau toate mădularele taurului al cărui sânge îl amestecau într-un crater, aruncau apoi un cheag de sânge asupra fiecărui mădular; după aceea îl azvârleau în foc, împlinind astfel curățirile stelei. Mai departe, scoțând cu căni de aur sânge din crater și, cu sângele scos astfel, făcând libațiuni pe flacără, ei jurau să hotărască potrivit cu legea gravată pe stelă, să pedepsească pe acela dintre ei care ar fi încălcat dinainte unele puncte, să nu încalce cu bună știință în viitor niciuna dintre poruncile inscripției, să nu poruncească vreodată nimic din ceea ce nu s-ar potrivi cu hotărârile Părintelui lor, mai mult, să nu se supună niciodată altor porunci decât ale lui. După ce făceau acest legământ, pentru dânșii, ca și pentru urmașii ce aveau să se nască din ei, fiecare bea ce mai rămăsese în cană, iar cana o așeza ca prinos în sanctuarul zeului; apoi fiecare se ducea la cina și la îndatoririle sale”.
     Devenit ofrandă a primului împărat atlant, Poseidon, care era divinizat încă din timpul viețuirii pe pământ, taurul a devenit el însuși sacru, după cum se vede și de la o machetă a unui templu, aparținând culturii Cucuteni, care, acum 6.000 de ani era cea mai avansată din lume. Deasupra celor două intrări, sfântul lăcaș are câte o pereche de coarne, simboluri de trofee împărătești.


     Divinul Bovideu este bine reprezentat în aria acestei superbe culturi, iar sacralitatea lui a dus și la legenda prefacerii  lui Zeus în taur, ca s-o fure pe prințesa Europe, precum și la colindul românesc cu bourul ce poartă leagănul cu fata mare. Desigur, nu degeaba a dat Taurul denumirea unei constelații, precum și a uneia dintre cele 12 zodii.


     Însuși Zeul Poseidon avea supranumele de ”Taur; Bour”, simbolizând Forța, în vechea limbă atlantă, BOYROI. BO YROI se tălmăcește prin ”Cel de Sus; Cel de Departe; Cel Minunat; Cu Farmec; Cel Grozav; Cu Forță; Care (se) impune; Care (se) hotărăște; Care conduce; Care duce”; cf. rom. boi ”chip”; aer; aiurea; aur; a ura; latin. erus ”domn; stăpân; suveran”; rom. boier; birău; vioară; viorea; baier ”talisman; amuletă”; fior; a (se) înfiora; a birui; a (se) înviora; faur; bour; boar ”văcar”; got. fair ”în față”; wair ”bărbat”. Fără îndoială, templul ce se va fi ctitorit după macheta cucuteniană îi era închinat divinului POSEIDON-BOYROI. Prin jertfele aduse de regii atlanți, se considera că zeul își păstrează puterea de taur.
     Nu este exclus ca prima EUROPE să fi fost soția lui, KLEITHO, Crăiasa Amazoanelor., zisă  și DERI-MAKE ”Cea care înfruntă Taurul”, căci nunta a avut loc după un crunt război între cei din dreapta și din stânga Dunării.


     Amintirea întâiului nostru împărat a rămas de-a pururi în constelația numită de Români Boarul. Zisă și Văcarul, această constelație pare a conține două perechi de coarne, una formată din Coroana Boreală, iar cealaltă din înșiruirea de stele ce merge spre Carul Mare. În anticul Babilon, ce făcuse și el parte din Primul Imperiu Atlant, stelele constelației Boarul erau cunoscute sub numele de SHU.PA. Ele au fost descrise ca aparținând unei constelații a zeului Enlil, care era liderul panteonului babilonian, patronul special al agricultorilor.

     Nădejdea rămâne cu Fiii Luminii!

                                                               - Fericirea țării de la noi așteaptă.
                                                               De deșarte vise să nu ne-nșelăm.
                                                               Moarte și sclavie la străini aflăm.
                                                               Viitor de aur țara noastră are,
                                                               Și prevăz prin secoli a ei înălțare.

                                                                      Dimitrie Bolintineanu - Mircea cel Mare și solii

     Țara noastră a fost cândva condusă de crăiese cu supranumele de EU-ROPE ”Care învinge”, și de BENDIS ”Izbânda”. Au domnit în țara noastră împărați ca BOYROI ”Biruitorul” și ROMAN ”Victoriosul”. ROMÂNIA însăși se tălmăcește prin ”Victorioasa”; cf. rom. a rămâne ”a întrece; a învinge”. ROMÂNIA înseamnă și ”Luminoasa; Strălucitoarea; Rumena”...


     Imperiul Atlant, cu întâia capitală pe tărâmul nostru, cuprindea toată Europa. Așadar, strămoșii noștri au întemeiat Prima Uniune Europeană. Ce vremuri!
     ”Străinii” din poezia lui Bolintineanu sunt și unii născuți în România, care batjocoresc întruna țara, poporul, plaiul mioritic, ne bagatelizează istoria, ne stâlcesc limba, ne fură, ne mint și ne trădează.
     Astăzi, forțele întunericului pun nu doar România la grea încercare, nu doar Europa, dar încearcă să strâmbe toate Legile Firii, toată Ordinea Divină a Lumii.


     Îmi amintesc însă niște versuri dintr-un vechi și minunat cântec de-al nostru, scris de Ciprian Porumbescu, care, conform ”corectitudinii politice”, nu se mai cântă:

Pân' pe cer și cât în lume
Vor fi aste trei culori,
Vom avea un falnic nume
Și un falnic viitor.

Iar când, fraților, m-oi duce
De la voi și-o fi să mor,
Pe mormântul meu să-mi puneți
Sfântul nostru tricolor!

     Așijderea, fraților, râvnesc și eu,
                                                              Adrian Bucurescu.
  

duminică, 6 mai 2018

Paparudele




          Tradiții daco-românești

     La milostea Apelor

     Componentă esențială a Vieții, Apa a fost divinizată din cele mai vechi timpuri în întreaga lume. Numeroase ritualuri legate de Apă ne-au fost transmise de strămoșii noștri antici, unele păstrându-se până astăzi. Așa se vădește la cetatea getică Piroboridava, situată puțin mai jos de confluența râurilor Trotuș și Siret, pa malul stâng la Siretului, la NV de actualul sat Poiana, din județul Galați.


     Cetatea se afla pe un pinten desprins din terasa înaltă a Siretului, apărată pe trei laturi de râpi abrupte și deosebit de înalte, iar pe cea de-a patra de un val cu șanțul corespunzător, care o separa de restul terasei. De aceea se și poate traduce PIROBORI-DAVA prin ”Cetatea de pe Pinten (Vârf; Povârniș)”; cf. rom. pripor ”coastă de deal; povârniș”; vârfar ”vârf de munte; țăpoi cu coada lungă”.
     Dar, cum am văzut și în documentarele precedente, legate de Atlanți și de Traci, denumirile din cultura lor sufereau mai multe traduceri. Astfel se întâmplă și cu PIRO BORID AVA, ce se tălmăcește și prin ”Datina Îmbunării (Vrăjirii) Apei; Obiceiul Apei Limpezi (Strălucitoare; Proaspete)”; cf. rom.  fire ”obicei; deprindere”; rom. verde; brad; a brodi ”a vorbi în vis; a ticlui”; breaz; latin. veritas ”adevăr; sinceritate; lealitate”; viride ”verde; proaspăt; tânăr; viguros”; alban. i bardhe ”alb”; rom. apă; burduf; feredeu ”baie publică”; a (se) feredui ”a (se) scălda; a (se) îmbăia”. Acest tâlc va fi fost în legătură cu hramul cetății, precum și cu un templu închinat Divinilor Patroni ai Apelor, Keramos și Ovilava.


     De altminteri, la Piroboridava s-a descoperit un cap de bronz reprezentându-l pe primul, cu un vas pe creștet, simbol al Apei Curate. La rândul ei, Ovilava, soția lui Keramos, a rămas în mitofolclorul nostru ca Zâna Apelor și Știma Apelor. Inițiați în ceremoniile de invocare a Apei erau și misterioșii Solomonari, care vor fi și ei prezentați într-un documentar viitor.

     Izgonirea secetei

     Nu doar obiceiul invocării Apei s-a păstrat în fostul teritoriu tracic, dar chiar și denumirea de odinioară, căci de la PIRO BORID AVA vin românescul Paparuda și bulgărescul Perperuda. De altfel, obiceiul este atestat doar la Români, Slavii de Sud și Maghiari, adică în miezul fostei Tracii.
     În ”Descrierea Moldovei”, învățatul voievod Dimitrie Cantemir, referindu-se la cei ”câțiva zei necunoscuți și care se vede că se trag din idolii cei vechi ai Dacilor”, pomenește și de Papaluga: ”În vremea verii, când semănăturile sunt primejduite de secetă, oamenii de la țară îmbracă o copilă mai mică de 10 ani cu o cămașă făcută din frunze de copaci și buruieni. Toate celelalte copile și copiii de aceeași vârstă o urmează și se duc jucând și cântând prin împrejurimi; iar oriunde sosesc, babele au obicei de le toarnă apă rece în cap. Cântecul pe care îl cântă este alcătuit cam așa: Papalugo, suie-te la cer, deschide-i porțile, trimite de acolo ploaia aici, ca să crească bine secara, grâul, meiul și altele”.


     Și Papaluga vine tot de la Traci, unde este atestat tribul BEBRYCI-lor, căci B-EB RYC însemna ”Care se roagă Apei; Care cheamă (strigă) Apa”; cf. rom. pe; apă; baboi; babă ”zglăvoacă; un soi de pește”; latin. bibo ”a bea; a absorbi; a se îmbiba”; rom. a (se) ruga; a rage.
     Un cântec de Papalugă este acesta:
Lugă, Lugă,
Papalugă, 
Ieși din a ta glugă,
Suie-n sus, la rugă
Seceta să fugă!
Ia cerului torțile
Și deschide porțile
Și revarsă ploile!
Cură ca șuvoaiele
Prin toate grădinile!
     Zilele hotărâte pentru dansul Paparudelor diferă după ținuturi și chiar după sate: marțea celei de-a treia săptămâni de după Paște, în ziua Sfinților Împărați Constantin și Elena, și, prin extensie, se continuă, în timp de secetă, și în Iunie și Iulie.
     Pe vremuri, fete între 10 și 14 ani, pe jumătate goale, își împleteau coronițe de bozii pe cap, își puneau o împletitură de frunze în jurul coapselor, se împodobeau și cu panglici roșii, iar la gât, cu salbe de aur sau de argint, și plecau să dănțuiască prin ogrăzile gospodarilor. Cea mai mare dintre ele cânta monoton, cu note scurte și cu tact repezit:
Paparudă-Rudă,
Vino de ne udă!
Paparudă-Rudă,
Vino de ne udă,
Ca să-nceapă ploaie,
Să curgă șiroaie
Cu găleata-leata,
Peste toată zloata!
Unde dă cu maiul,
Să crească mălaiul,
Unde dă cu sapa,
Să curgă ca apa!
Hai, Catrino, să sărim,
Paparudele,
Că știi iarna ce pățim!
Paparudele,
Ca pasărea prin copaci,
Ploaie multă ca să faci,
Paparudele.


     După ritmul cântecului, Paparudele dansau bătând din palme, plesnind din degete și repetând ”Ha-ha!”. În acest timp, gospodina lua o cană cu lapte sau o găleată cu apă și o arunca peste ele. Paparudele se prefăceau că fug, dar până la urmă tot se lăsau udate. Era credința că acelei case unde nu jucau Paparudele nu îi va merge bine în vara ce urma. De aceea, erau foarte bine primite în toate gospodăriile.
     În Gorj, Paparuda este jucată de flăcăi, nu de fete. Un vătaf al Paparudelor stabilește pe cel ce se îmbracă duminica, peste cămașă, cu tulpini de boz și se pornește prin sat, pe la casele gospodarilor, însoțit de ceata flăcăilor, care îi cheamă, în cântece, să ude Paparuda.

                                                                                                                  Adrian Bucurescu

sâmbătă, 5 mai 2018

De Văpaiță




Se stârni din senin
un  vârtej de raze în crucea amiezii.
Un nor jerpelit
își scutură praful deasupra câmpului.

Paparuda dansează
lângă puțul secat.

În preajma puțului,
sub văpaița Soarelui,
până și bălăriile
s-au vătămat,
chiar și salcâmii s-au întristat.

Doar Paparuda
palpită de verde
și pocnește din degete.
Sânii ei cruzi
înfruntă pravila
destrăbălatei secete.

Vino de ne udă,
Paparudă-rudă,
rudă cu norii
leoarcă de mană,
rudă cu iarba
de pus la rană!

Dezleagă ploaia
cu topor de aramă,
încuie lacăte
și descuie-le-n apă!

Sună din cheițe,
să vină ploițe,
și dă cu ulciorul,
să fulgere norul!

Suie-te în cer de jar,
deschide-i porți de cleștar,
să curgă, măre, în puhoaie
neprihănită ploaie!

De n-oi avea miloste,
du-te pe pustii,
și la seceta noastră
să nu mai vii!

Nu te înturna din nedragoste,
căci de-oi mai veni,
nu ne-oi mai găsi,
n-ai mai avea ce meni,
că tu n-ai văzut,
orbită de argintul pelinului,
cine așteaptă în trăsura
trasă pe dreapta Destinului.


                      Adrian Bucurescu

joi, 3 mai 2018

Stele și Logostele




          Mitologie românească

     În mitofolclorul românesc, stelele sunt: ochii lui Dumnezeu; luminițe din Rai, ce se întrezăresc prin crăpăturile Acoperișului Lumii; stropi de lumină, care picură de pe ramurile marelui Arbore Ceresc; făclii pe care îngerii le aprind în amurg și le sting în zori; străluciri ale sufletelor omenești, care au ajuns în Rai; ursitele oamenilor. Unele stele sunt candele ce se aprind la nașterea oricărui copil și reprezintă durata vieții fiecăruia. Când omul moare, se stinge și steaua lui sau se desprinde de pe cer și cade. Aceste stele ale destinului au mărimi și străluciri diferite, după cum sunt și rangurile pământești ale oamenilor. Împărații au cele mai mari stele.
     Geto-Dacii  numeau stelele STAI, care înseamnă și ”Strălucire” și ”Iluminare; Învățătură”; cf. rom. stea; a ști. În astronomia tracică se remarcau și cometele, cărora li se spunea LYNKE-STAI ”Stele Prelungi; Stele Mișcătoare; Stele Întețite”; cf. rom. lung; a (se) lungi; luncă; lance; leancă ”alergătoare; dispozitiv la războiul de țesut țărănesc”; langă ”flacără”; stea. Din LYNKESTAI româna a moștenit poetica Logostea. Ei i se mai zice și Gogostea.


     Aceste Stele Călătoare sau Stele cu Coadă sunt, în legendele românești, zmei și balauri pe care Dumnezeu i-a pedepsit să rătăcească pe sus. Când trec prin apropierea pământului, căutând să-i vrăjească pe oameni, acești demoni se ciocnesc între ei ori crapă de necaz că nu le-a izbutit vraja. Atunci se aude o pocnitură și cine se duce în acel loc găsește bucăți din trupul sau sângele lor, sub formă de pietre negre, bune de leac și de vrăji.
     Stelele Destinului erau deseori invocate în descântecele de ursit, de dată sau de scrisă:
Stea, steluța mea,
Toate stelele să stea,
Numai tu să nu stai,
Să umbli pe sus ca gândul,
Jos, ca vântul,
Să umbli din casă-n casă,
Din masă-n masă,
Pân' la ursitul N. acasă!
La masă să-l găsești,
Cu coada să-l izbești,
De masă să-l pleznești,
La mine să-l pornești!
Să vie cu gura căscată,
Cu limba bășicată,
Să nu-i vie a sta,
Să nu-i vie a mânca,
Pân' ce la mine n-o da!
În vis să-l visez,
Aievea să-l văz,
Mâine-n zori să-l cunosc
Și cu el să vorbesc!


     Prin satele din ținutul Aradului, fata mergea în grădină, îngenunchea cu fața către steaua pe care și-a alegea, descântând:
Stea, stea,
Draga mea,
Du-te, adu data mea!
De-o fi în sat cu mine,
Să-l aduci până mâne!
De-o fi în alt sat,
Să-l aduci pe-nserat!
De-o fi în altă țară,
Să-l aduci mâne seară!
De-o fi peste apă,
Să-i dai o luntriță să treacă!
     Astrele sunt invocate și pentru a dezvălui destinul celui încercat de întrebări existențiale:
O stea, logostea,
Tu, ursita mea, 
Îndură-te de mine
Și fă-mă să înțeleg
Drumul meu întreg:
De mă înalț sau cad,
Murdar ca un vier,
Curat ca raza ta din cer!
     Ca Stea a Norocului, Logosteaua stă ascunsă și în ghicitori:
Ce străbate
De departe
Și de ea
Unii au parte?

                                                                                                               Adrian Bucurescu

miercuri, 2 mai 2018

Mărturii despre Traci




     Și ori de câte ori priveam la ținutul Geților, nu-i vedeam pe Geți decât luptând. Ori de câte ori treceam la Scyți, mi-era dat să-i văd rătăcind în căruțe.

                        Lucian din Samosata, Icaromenippos

     Acum e locul să ne îndreptăm spre Tracia (...) spre cele mai destoinice neamuri ale Europei. Cei ce doresc să-i cerceteze cu grijă vor afla cu ușurință că barbarii traci au dispreț pentru viață dintr-un fel de exercițiu natural al înțelepciunii. Toți sunt gata pentru moarte de bunăvoie, deoarece unii dintre ei socotesc că sufletele morților se întorc, iar alții că ele nu mor, ci devin mai fericite. (...).
     În timpul prânzului soții înconjură vetrele, aruncă în foc semințe din buruienile pe care le au și, după ce sunt loviți de mirosul acestora, cu simțurile amorțite, simt o veselie asemănătoare cu beția.

                        Caius Iulius Solinus, Collectanea Rerum Memorabilium

Acolo unde Boreas, în ținuturile ripheice,
înțepenește fluviile cu ghețuri dese,
te vei dezgheța cu focul (credinței)
mințile înțepenite cu gheața de deasupra.
.................................................................
Aleargă și Geții și Dacii din cele două ținuturi;
cel care lucrează pământul în ținutul din mijloc sau
cel cu căciulă și boi mulți, locuitor al
țărmului îmbelșugat.

                        Paulinus din Nola, Poemul XVII (Despre întoarcerea lui Nicetas sau Despre Dacia)

marți, 1 mai 2018


          Visul




Parcă numai eu voi apune, trestiilor,
parcă numai tu, lebădă, ești plină de alb,
parcă doar eu mă scutur, macilor,
numai eu, îngere, am zâmbetul calp!

Tu, cel născut din noapte, ulmule,
ai să te usuci de blestem!
Chiar și tu, semețule, șoimule,
vei împietri în colinde - totem!

Și ce mult vă iubesc, trestiilor,
șoimule, lebădă, ulmule, îngere!
Paseri și îngeri, oameni și flori
mergem pe drumul fără întoarcere.

Stelele mai rămân câtva timp, dar eu curg
cu voi acolo, și mă dor picioarele.
E minunat să visezi în amurg
că-i frumos să mori odată cu Soarele...

                                    Adrian Bucurescu

duminică, 29 aprilie 2018

Arminden sau Victoria Dacilor asupra Romanilor




     Zâna Zorilor și a Primăverii

     După cum scriu izvoarele antice, Tracii serbau o divinitate, BENDIS, primăvara, la începutul lunii Mai. Sărbătoarea se numea BENDI-DEIA, adică ”Ziua lui Bendis”; cf. rom. zi, ziuă; tui ”steagul pe care-l purta un voievod la învestire”; latin. dies ”zi, ziuă”.
     Rămasă până acum misterioasă, BENDIS se dovedește a fi Zâna Victoriei, căci numele ei se tălmăcește astfel: ”Care (se) bate; Apărătoarea; Fortăreața; Forța; Întrecerea; Trecerea; Depășirea; Victoria; Mândra; Minunata; Fermecătoarea”; cf. rom. bontaș ”răscoaltă; răzmeriță; revoltă”; vânt; avânt; a se avânta; a pândi; bundă; a bântui; punte; izbândă; a izbândi; a se fandosi; Pintea - erou din Maramureș; grec. phantasia, latin. fantasia ”fantezie”.
     Astăzi, cel mai cunoscut nume al acestei zâne este ARIADNE, iar în jurul ei au rămas mai multe legende, create în general de Grecii antici, unde cu greu mai poate fi deosebit adevărul. Informațiile, unele de milenii ascunse, ies acum la iveală, limpezindu-ne istoria.
     Ariadne a fost slăvita soție a strălucitului împărat al Atlanților, Dionysos. Ei doi au reinstaurat ordinea în Imperiu, care decăzuse și se moleșise într-atât încât pierduse în scurtă vreme patru regate din Sud. Ca și soțul său, împărăteasa a rămas în cultul atlanto-tracic ca patroană a Zorilor, a Primăverii și a Răsăritului. ARI ADNE se traduce prin ”Cea care luminează (îndreaptă; întărește) Poporul”; cf. rom. a ara; a ura; alban. ar ”aur”; ari ”urs”; latin. ius, iuris ”drept; normă de drept; lege”; grec. ethnos ”popor; națiune”; rom. rodină (arh.) ”neam; familie”; latin. ordino ”a orândui; a dispune; a organiza”; rus. rodnoi ”baștină”.
     Un supranume mai puțin cunoscut al eroinei noastre este ARIDELA, suportând și acesta mai multe interpretări: 1. ARI DELA ”Cea care îndeamnă la Luptă (Vrednicie)”; cf. rom. a ura; a dăula ”a-i rupe cuiva oasele bătându-l”; deală ”lucru; treabă”; zoală ”trudă; osteneală; strădanie; frământare; caznă; ceartă; conflict; dispută; vrajbă”. 2. A RID ELA ”Căreia îi strălucesc Aripile”; cf. rom. rază; a râde; Rada, Radu (n.); Arad, Oradea (loc.); latin. radio ”a avea raze; a arunca (a împrăștia) raze; a încinge cu raze; a străluci; a scăpăra”; ala ”aripă”. Iată de ce, cunoscuta statuie ”Victoria din Samothrake” are aripi!


     Că insula fusese cândva teritoriu tracic o spune însăși denumirea ei, SAMO THRAKE, care înseamnă ”Ce aparține Thraciei”; cf. latin. sumo ”a lua; a-și asuma; a-și atribui”.
     În fine, cu totul, ARIDELA înseamnă ”Strălucire; Ardență; Impetuozitate; Vrednicie; Vitejie; Avântat; Înaripat”; cf. rom. ardoare; ordie, urdie ”oaste”; erodiu, irodiu ”bâtlan”; alban. rrezellues ”strălucitor”.
     Rangul împărătesei, de Mare Preoteasă a Soarelui și de Căpetenie a Amazoanelor, a dus, de la ARIDELA, în mitofolclorul românesc, la Irodia - Crăiasa Zânelor, Doamna Ielelor.

     Etnobotanica Magică

     Printre plantele medicinale dacice, consemnate de autorii antici, se numără și AURIMETTI, cu varianta AURUMETTI, care, conform limbilor atlantă și tracă, suportă mai multe traduceri: 1. AURI METTI ”Părul Crăiesei”; cf. latin. era ”regină; stăpână; doamnă”; rom. miță ”smoc de păr sau de lână”; miț ”lână de miel”; moț; grec. mythos ”fir”. Cu siguranță, planta respectivă este cea denumită de Români părul-fetei sau părul-Maicii-Domnului, iar științific Adiantum capillus-veneris.


     2. AURI METTI ”Părul de Aur”; cf. rom. aur; miță; miț; moț; grec. mythos. De la acest tâlc, în miturile elene, AURI METTI s-a transmis în legendele, distorsionate, ca Firul Ariadnei și ca Lâna de Aur, căutată de Argonauți.
     3. A URI MET-TI ”De-odată cu Zorile; În Timpul Dimineții”; cf. rom. oară ”dată”; lat. hora ”oră; ceas; moment; zi; anotimp; timp”;. Matuta - divinitate italică a Dimineții, identificată mai târziu cu Aurora. Tracii o mai numeau și RO-RAMIS ”Strălucitoare (Curată) ca Roua”; cf. rom. rouă; latin. ros ”rouă”; rom. aramă.
     4. AURIMETTI / AURUMETTI ”Strălucire; Slavă; Cinste; Vrednicie; Vitejie”; cf. rom. urmuz ”mărgea de sticlă imitând perla; mărgăritar (bot.)”; olmaz ”diamant trandafiriu”; grec, eremites, latin. eremita ”eremit; pustnic; sihastru”; ital. armata ”armată”.

     Crăiasa cu Părul de Aur

     Împărătesei Ariadne i se mai spunea și BER ENIKE ”Cu Părul Revărsat”; cf. rom. păr; fir; perie; alb. bar ”iarbă”; rom. înec; a se îneca. Același supranume era înțeles și ca BERE NIKE ”Stirpe Nobilă; Viță Puternică; Victoria Neamului”; cf. rom. văr; arom. fară ”neam; familie”; alban. fare ”sămânță; gen; soi; fel”; rom. nuc(ă); grec. Nike - Zeița Victoriei.  La un loc, BERENIKE însemna ”Forță; Hărnicie; Vitejie”; cf. rom. poruncă; barangă ”lup bătrân, care urlă primul într-o haită; taurul cel mi mare și mai puternic dintr-o cireadă; om care strigă tare”; vrenic (pop.) ”vrednic”; vornic; Parâng - masiv muntos.
     O legendă post-atlantă spunea că, după ce se trezea din somn, împărăteasa obișnuia să-și desfășoare părul de aur și să-l pieptăne, iar de la strălucirea părului său se lumina de ziuă. Altă legendă povestea că, plecând soțul său la război, probabil în campania de cucerire a Indiei, Ariadne le-a jurat Zeilor că, dacă acesta va învinge, își va tăia minunatul păr și-l va oferi râului sacru, care curgea prin apropierea palatului de la TERGAISTAI, Târgoviștea de astăzi. Întorcându-se împăratul Dionysos victorios, crăiasa și-a ținut jurământul. De atunci, râul s-a mai numit și AURU-METTI ”Părul (Fire) de Aur”, hidronim transformat odată cu trecerea vremii în Ialomița. De altminteri, râului i se mai spune popular Galbenu. Totodată, ca să asigure în continuare lumina din zori, Zeii au ridicat părul de aur din apă și l-au pus pe cer, creând astfel constelația Părul Berenicei.


     La Greci, cum am scris mai la deal, au apărut de la întâmplările de demult miturile cu Firul Ariadnei și cu Lâna de Aur căutată de Argonauți.

     De la Atlanți, la Daci

     Planta medicinală dacică, AURIMETTI sau AURUMETTI mai avea și alte sensuri, unele privind magia. Astfel, AU RIM ETTI sau AU RUM ETTI se mai tălmăcește și prin ”Care Răul (Stricăciunea) alungă (fugărește)”; cf. rom. aia; alban. ajo ”ea; acea; aceea”; rom. a râma; râmă; alban. rremuje ”neorânduială; dezordine; gălăgie; deranj”; rom. a hăitui; iute.
     Fie din pricina desfrâului în care se scălda, fie și că le era dușmancă, Roma era denumită de Daci RIM sau RUM ”Stricăciune; Urâțenie; Răutate”. De aici denumirea medievală românească a Romei, Râm. Cum se știe, celebra afirmație a cronicarului Grigore Ureche, ”de la Râm ne tragem”, a creat o adevărată isterie națională, ducând la tulburări psihice ca latinomania și latinopatia, care mai fac și astăzi victime. Noroc că soarta ne-a binecuvântat și cu învățați ca B. P. Hasdeu, Nicolae Densusianu, Vasile Pârvan și alții.
     Așadar, sărbătoarea Divinei Bendis de la începutul lunii Mai a fost înțeleasă și ca AU RIM ETTI ori AU RUM ETTI ”Care îi fugărește (alungă)  pe Romani”. Fie că în acele zile a început războiul decisiv împotriva Romei, fie că atunci au fost alungați Romanii peste Dunăre, sărbătoarea a rămas la Români sub denumirea de Arminden, Armindeni sau Armânder. Eufemistic, istoricii decrepiți numesc acest eveniment epocal ”retragerea aureliană”. Să nu uităm că Dacia a fost prima provincie cucerită de Romani care s-a eliberat din Imperiul acestora!


                                   Bendis-Nike, într-un basorelief de la Tomis-Constanța

     Lingvistica românească a avut și are nu doar latinopați ci și slavopați, așa că denumirea de Armindeni a fost considerată ca provenind din Ieremiinu-dini ”Ziua lui Ieremia”, deși acest sfânt abia dacă e pomenit în Biserica Ortodoxă Română, iar în popor personajul este cunoscut doar că a dat cu oiștea în gard!
     Arminden, cu forma veche Armânder, nu vine doar din AURIMETTI / AURUMETTI ci și din ROMAN-DIOLA ”Câștigătorul Războiului; Victoria în Lupte; Învingătorul Vrăjmașilor”; cf. rom. a rămâne ”a lăsa pe cineva în urmă, a-l întrece, a-l bate, a-l învinge”; a dăula ”a-i rupe cuiva oasele bătându-l”; zoală ”ceartă; conflict; dispută; ceartă”; alban. djall ”diavol, drac”.
     Așadar, etnonimul nostru, ROMÂN, înseamnă ”Învingător”. În acest sens, nu mai trebuie propusă, sub niciun motiv, schimbarea denumirii de România în Dacia, cu toată dragostea pe care le-o purtăm strămoșilor noștri antici.

     De la Daci, la Români

     ROMANDIOLA este denumirea Țării Românești, într-un memoriu înaintat de iezuitul maghiar Istvan Szanto Curiei Papale, în a doua jumătate a veacului al XVI-lea. Am văzut mai sus ce înseamnă. Dar, în același memoriu, mai sunt două variante ale denumirii Țării Românești, anume ROMANIOLA și ROMANIOLIA. Tălmăciri: ROMAN IOLA / ROMAN IOLIA ”România Strălucitoare; România Ardentă; România Înaripată; România Magică; Romanii de Sus; România Măreață”; cf. rom. Iulie; Iele, Ilioaie (mit.); uliu; latin. ala ”aripă”; alban. yll ”stea; astru”; jele ”coamă”. Foarte probabil, tâlcul de ”Romanii de Sus” are rolul de a-i fi deosebit de ”Romanii de Jos”, adică Italicii, aflați geografic la Sud. Din nefericire, confuzia între etnonimele Roman și Român a dus la blasfemia că ”de la Râm ne tragem”. În documentele românești medievale, Romanii apar ca Râmleni.
     De parcă n-ar fi destul, ticăloșii de Romani, cu Traian al lor, continuă să ne pângărească imnul național, unde Dacii și regele-erou Decebal nu sunt pomeniți! Sărmana noastră țară, ți-or fi de ajuns sute de ani de umilințe!
      În mai multe texte dacice, ignorate de istoricii conformiști, este pomenit și marele rege care a eliberat Dacia de Romani, cu numele de ROMAN, ROMANCH sau LOMAN ”Strălucitorul; Salvatorul”; cf. rom. rumen; lumină; a (se) lumina; liman. Așa este înscris și pe un opaiț descoperit în ruinele cetății de la Drobeta.


     În celebrul poem germanic ”Cântecul Nibelungilor” el este pomenit ca ”Ramunc, ducele din Țara Valahiei”. RA MUNC înseamnă ”Cel Vrednic; Care muncește”; cf. rom. muncă; a munci; alban. mung, germ. Monch ”călugăr; monah”. De la slăvitul nume limba noastră a moștenit Româncă, dar și rumân ”șerb; țăran legat de glie”.
     Tot în ”Cântecul Nibelungilor”, același erou este pomenit și sub numele de SIGEHER, de la S-IGHE HER ”Cel mai Mare Domn”; cf. rom. se; agă; oca; uică ”unchi; bade; nene”; chir ”domn; stăpân; jupân”; latin. herus ”domn; stăpân; suveran”. Ar mai fi o traducere, care a dus la legenda celebrei săbii Excalibur, în Europa Occidentală medievală: SIGHE HER ”Sabia Magică”; cf. sica - sabia dacică; rom. cegă; har; alban. hir ”farmec”. Dar despre toate acestea, altădată, când în ”Sfântul Graal” va veni iarăși vremea Daciei Libere...

                                                                                                     Adrian Bucurescu