Vis cu trandafir albastru

     

Iubito, nu mă-ntrece tu-n tristețe
căci foarte-mi pare rău că mă întreci
de-mi țipă dorul ca pe-un câmp pustiu.
N-aprinde tu în gene lacrimi! Nu!

Ci mi se pare-atunci că-n ceață treci
și trupul ți se pierde fumuriu
și ireal ți-e părul castaniu
și dintr-odată-n vis te primenești.

Și din tristețea ta-nflorește viu
un trandafir albastru-n spinii reci
pe care roua tremură frumos.

Și mă întreb mirat: în somn să fiu
când văd că-n spinii zorilor tu-ncerci
să-ți pieptăni părul lung și castaniu?

                                   Adrian Bucurescu

Dacia, Țara Sfântă. Datini Sacre

 

     Zâna Zorilor

                                                                  Crăiasa Dimineții

     În tradițiile religioase ale strămoșilor noștri antici, toate anotimpurile, momentele zilei și punctele cardinale erau fiecare sub autoritatea unei perechi divine, adică a unui Arhanghel și a unei Zâne. Domnul Zorilor era DIO-NYSOS ”Care începe Ziua; La Începutul Zilei”; cf. rom. ziuă; lat. dies ”zi; termen; vreme; climă”; alban. nis ”a (se) începe; a (se) declanșa; a (se) porni; a pleca”; nisje ”început; plecare; pornire; declanșare”. În basmele românești, el este Zorilă. Zâna Zorilor, soția lui, era A RIA D'NE ”La Începutul Zilei; Care începe (pornește) Zilele”; cf. rom. a - art. adj,; rai (reg.) ”răsadniță”; a roi; rui ”pui de căprioară”, rus. deni ”zi; ziuă”; dni ”zile”. Un supranume al acestei zâne era RO-RAMIS ”Plină de Strălucire; Lumină Deplină; Stăpâna Luminii; Crăiasa de Rouă; Doamna Împrospătării (Înnoirii); Forța Tinereții”; cf. rom. Rai; rouă; rui ”pui de căprioară; arămiu; roșcat; roșcovan; roșiatic”; latin. ros ”rouă”; alban. i ri ”nou; tânăr”; grec. rhame ”forță”. La Romani ea era Aurora, Zeița Dimineții.
     Ca toate divinitățile trace, Zâna Zorilor avea mai multe denumiri, printre care și D-ACHIA ”Cea Sfântă; Cea Curată; Cea Luminoasă; Cea Strălucitoare; Care (când se) luminează; Care (când) se vede”; cf. rom. de; ochi; iaca!; alban. ag ”zori”; grec. aghia ”sfântă”; rom. Dochia (mit.); ducă ”duce”; ducă, dugă ”veche monedă românească de argint”; sued. dag, germ. Tag ”zi, ziuă”. D-ACHIA mai însemna și ”Care (se) însuflețește; Care (se) înviorează”; cf. rom. de; a ogoi; alban. ag ”zori”; rom. duh.
    O denumire sinonimă cu  D-ACHIA ”Cea Sfântă; Cea Minunată; Cea Fermecătoare” era M-OESIA; cf. alban. me ”cu”; latin. aes ”aramă; bronz”; alban. joshje ”fascinație”; rom. moașă; a moși;  Mesia; latin. missa ”mesă; liturghie”; Musa ”Muză; (fig.) ”cântec; poezie; studiu”.

     Tinerele... Babe

     La Traci, prima lună a Primăverii se mai numea și M-ARTI ”Care (când) se încălzește; Care (se) însuflețește; Care insuflă; Care (se) inspiră”; cf. alban. me ”cu”; rom. a arde; latin. ars, artis ”artă; pricepere; abilitate; talent; meserie; profesiune; știință; învățătură sistematică; teorie; manual; tratat”. Parțial, denumirea est sinonimă cu DACHIA.
     Denumirile populare românești ale lunii Martie sunt: Mart, Marte, Marțiu, Mărțișor; Marta; Germănar; Încolțitorul; Făurel. MARTI era denumirea Zânei Zorilor, Aurora, dar și a ”Inspiratoarelor” ei, adică a Sfetnicelor. În română, substantivul zori este numai la plural. MARTI sau MOESIA erau cele nouă Muze, inspiratoare ale muzicii, ale dansului, ale poeziei și patroanele artelor în general. Atât Grecii cât și Romanii afirmau că ele se născuseră în Tracia, anume în Pieria, de unde și denumirea pe care o purtau, Pierides. Fiindcă erau nouă, Tracii le mai ziceau și NOARUS ”Cele Nouă; Înnoirea; Prospețimea; Înviorarea; Vrednicia; Strălucirea; Ardența; Încălzirea”; cf. rom. nouar ”nouă”; înnoire; nur; nour ”nor”; noră; grec. nearos ”nou”; nouri ”strălucire”; pers. nour ”lumină”. Zâne ale Luminării și Nemuritoare, ele Îl însoțeau și pe Apollon, Zeu al Luminii.

                                                 Apollon, dănțuind cu cele nouă Moesii

     Zânelor MOESIA le-au fost consacrate primele nouă zile ale lunii Martie, cărora Daco-Românii le spun Babele, iar Macedo-Românii, Moașili. Nu doar paronimia Moesia-Moașe le-a făcut...  babe, ci și o variantă, B-ABULE ”Când se încălzește; Care (se) însuflețește; Care (când) se îndreaptă; Care (se) instruiește; Care (se) inspiră; Care (se) știe”; cf. rom. pe; abur; oblu; a (se) afla; alban. avull ”abur; vapori”; rom. Biblia; Pepelea (mit.); latin. fabula ”poveste; legendă; piesă de teatru; fabulă”; papilio ”fluture”. De la BABULE. ca ”Inspirație; Știință”, a rămas în românește nu doar Biblia, ci și Cetatea Babariului, unde se spune că se afla Șolomanța, Școala Solomonarilor.
     Așadar, prin etimologie populară, BABULE au ajuns Babele, patroanele primelor nouă zile ale Primăverii. DACHIA însăși a ajuns și ea Baba Dochia, serbată la 1 Martie. Popular, sărbătoarea se mai numește și Baba Marta, Cap de Primăvară, Mărțișorul, Intrarea în Zilele Babei.
     Din toate aceste denumiri și tâlcuri au fost create și legenda Babei Dochii și Zilele Babelor. Iată denumirile populare ale acestor ”babe”: Dochia, Barbura, Sava, Ileana, Cosânzeana, Măriuța, Salomnie, Nie și Aftinie; sau: Dochia, Sofia, Sâia, Lina, Rebi, Lucia, Frăsina, Cătălina și Jofica.

     Mărțișorul, simbolul sacru al Tracilor

     În cultul strămoșilor noștri antici, firele Mărțișorului Îi simbolizau pe Gemenii Cerești, Cei Doi Zalmoxis, Apollon și Artemis. Iată și tălmăcirile acestor teonime: A POLLON ”Cel Alb”; cf rom. a - articol adjectival; bălan; franc. velin ”velin”; A R'TEMIS ”Cea Roșie”; cf. rom. a; rujan(ă) ”roșcat(ă)”; germ. roten ”roșu”.

                                                        În amintirea Gemenilor Divini

     De curând, Mărțișorul a fost înscris în Patrimoniul Mondial UNESCO.
     Că datina vine de la Geto-Daci ne-o confirmă o inscripție de pe o coloană votivă de marmură, descoperită la Jupa, județul Caraș-Severin: MARTI AVĂG I PĂR SALUTE I DIN. Traducerea: În Martie, se obișnuiește ca fire împletite să se dăruiască.
     Lexic:
MARTI - ”Martie”;
AVĂG - ”a se obișnui; datină”; cf rom. obicei; a apuca ”a primi ceva prin tradiție; a moșteni un obicei, o deprindere etc.”;
PĂR - ”fir”; cf. rom. fir; păr; alban. bar ”iarbă”;
SALUTE - ”împletit; țesut; cusut”; cf. rom. sulit ”însăilat; cusut; țesut”; saltea;
I DIN - ”a dărui”; cf. rom. danie; latin. dono ”a face daruri; a dărui”.
     Iată cum, prin datina Mărțișorului, Românii, Bulgarii și Macedonenii, tot neamuri ale Traciei, continuă să-I slăvească pe Apollon și Artemis, Divinii noștri Conducători, în milostea cărora ne-am aflat și ne-om afla de-a pururea!

                                                                                                           Adrian Bucurescu
     

De-a nu-mă-uita

Să nu mă uiți, să nu mă uiți nicicând,
s-adormi numai cu ochii mei în gând!
Să nu mă uiți în zori, în zi, în noapte,
să nu mă uiți, și să mă chemi în șoapte!
Și când pe cer vedea-vei curcubeu,
să-ți amintești mereu numele meu!
Să nu mă uiți sub Lună și sub Soare,
și nici în chiciură, nici în ninsoare!
Pe unde-ai fi și de-ți va merge bine,
să-ți amintești mereu numai de mine!
Să-ți amintești că eu tristețea ta
am vrut s-o izgonesc pe altă stea!

Și tot aș vrea să nu ne pară rău.

Eu merg pe drumul meu, tu, pe al tău.

Ce-a fost a fost... A fost povestea noastră,

Care s-a sublimat în floare-albastră -
Nu-mă-uita, să-ți fiu mereu în gând,
nu mă uita, să nu mă uiți nicicând!

                                                                                                     Adrian Bucurescu

Ghiocelul

  

          Mitologie daco-română

     În listele cu plantele medicinale dacice, consemnate de autorii antici, figura și KYKOLIS, denumire pronunțată K-IUK-OLIS, care, literal, înseamnă ”Care sună Frumos (Deosebit)”; cf. rom. ca; latin. echo ”ecou”; rom. ales; Iele (mit.); latin. alius ”diferit”. Alte sensuri se desprind din rostirea KIUK-OLIS ”Vestea Minunată; Prevestirea de Sus”; cf. rom. ghioc; a ghici; Iele (mit.); uliu; alban. yll ”stea; astru”; engl. holy ”sfânt”; Așadar, cu totul, KYKOLIS se tălmăcește prin ”Prevestirea; Vestitorul; Cântecul; Sunetul; Zgomotul; Clopoțelul”; cf. rom. huhurez; cocor; a chehăli ”a tuși”; ghiocel. Delicata floare de KYKOLIS, adică a ghiocelului nu doar că seamănă cu un clopoțel, dar, fiind prima, când iarna e pe sfârșite, este și vestitoarea primăverii.
     O variantă în dialectul traco-bithyn, pentru KYKOLIS, consemnată într-un dicționar antic, era GAGYLE ”Mierlă Aurie”, pasăre al cărei cântec este deosebit de frumos.
     Ghiocelul (Galanthus nivalis) este o plantă fragilă, din familia Amaryllidaceae, care înflorește îndată după topirea zăpezii, uneori chiar înainte, prin păduri și fânețe umede. Bulbul conține alcaloidul lycorin, iar florile, nivalină, o substanță cu acțiune în tratamentul paraliziei infantile. În medicina arhaică, ghiocelul se întrebuința la scăldători împotriva reumatismului. Ceaiul de ghiocel se lua pentru poală albă, iar cu decoctul se făceau spălături. Iată de ce medicii geto-daci, vestiți în Antichitate pentru știința lor, trecuseră și ghiocelul printre plantele de leac.
     La Braniștea, în  ținutul Covurluiului, copiii se întreceau în a săpa și aduce acasă cât mai mulți ghiocei mamelor lor, în credința că atâția pui de găină vor avea în vara următoare și tot atâtea clăi vor aduna de pe urma plugului. La rândul lor, copiii din Sărățeni, județul Ialomița, se duceau pe luncă sau în zăvoaie, își puneau mâinile pâlnie la gură și strigau:
     Ghiocel,
     Clopoțel,
     Sună tare,
     Fără-ncetare.
     Până te-aude
     Sfântul Soare,
     Și el s-o-ndura,
     Razele le-o îndrepta
     Din crucea nămiezii
     În puful zăpezii,
     Și ea s-o topi,
     Mult n-o mai bălti,
     Pământul s-o aburi,
     Tu vei muguri
     Și vei înflori,
     Primăvara va veni,
     Bine ne va fi!
     În doine, ghiocelul este legat de dragoste și de dor:
     Ghiocel din deal adus,
     Câte flori pe deal în sus,
     Toate cu mândra le-am pus.

     În etnobotanica românească, întâlnim și ghiocei-bogați (Leucojum aestivum și vernum), plante fragile, cu mai multe flori albe la vârful tulpinii, tot din familia Amaryllidaceae, Aceștia cresc prin fânețe umede, păduri umbroase și lunci. Se cultivă și prin grădini, ca plante decorative. Însă bulbii lor conțin alcaloizi toxici, care uneori pot provoca intoxicări la vite.
     Într-o legendă, se spune că un om numit Ghiocel avea opt copii, dar murindu-i soția, s-a recăsătorit. Însă mama vitregă i-a alungat pe copii din casa părintească. Aceștia, patru băieți și patru fete, s-au împrăștiat în lumea largă și, de prea multă mâhnire, s-au prefăcut în flori. Ghiocel s-a pornit în căutarea lor, dar nu i-a mai găsit și, de dorul lor, s-a prefăcut și el în floare.
     O legendă din Cocora, județul Ialomița, spune că Zâna Iernii a vrut odată să se întâlnească mai repede cu sora ei, Zâna Primăverii, având să-i spună ceva foarte important. Întru acestea, i-a poruncit lui Făurar, străjerul ei, să-i făurească mai mulți clopoței, pe care să-i împrăștie prin lunci și păduri, ca să fie auziți de sora ei. Făurar a îndeplinit porunca și i-a răspândit. Zâna Primăverii le-a auzit clinchetele și, în drum spre sora ei, i-a prefăcut în ghiocei, hărăzindu-le să fie primii care vor înflori.

     Într-o altă legendă din satul ialomițean Sărățeni, se povestește că, pe când Iarna se plimba cu sania trasă de cai năzdrăvani, zurgălăii acestora s-au pierdut la marginea unei păduri și s-au prefăcut în ghiocei.
     Într-un descântec de ursită, din satul Copuzu, din același județ Ialomița, se pomenește și de ghiocei:
     Sub o salcie pletoasă,
     Șade Zâna cea Frumoasă,
     În păr cu ghiocei
     Și-și cheamă drăguțul ei,
     Așa stă și N.,
     În păr cu ghiocei,
     Și-și cheamă ursitul ei.
     El o auzea,
     Nici că mai stătea,
     Pe cal negru-ncălica,
     Și calul gonea,
     Ursitul la N. ajungea
     Și amândoi se drăgostea.

                                                                                                           Adrian Bucurescu
  

Îngeri în ploaie

 

Pe străzile triste smogul greu cade
suflarea și râsul de ni le arde
De câteva nopți în taină noi
am declarat moralei război
Tot grupul de bărbați și femei
sfidând pudoarea și măștile ei
Muzica urlă și noi dansăm
și bem venin și otravă mâncăm
Goi și perverși ne veselim foarte
părând c-am uitat de viață și moarte
Dar la miezul nopții în prag
a răsărit un tânăr în frac
Părea obosit și foarte bolnav
și-abia ținându-se a rostit grav:
”Voi stați aici leoarcă de zoaie
și îngerii voștri vă așteaptă în ploaie”!

                                    Adrian Bucurescu

 
          Către Academia Română, Ministerul Educației Naționale, Ministerul Culturii și  Primăria Municipiului București:

          Cât timp va mai pângări această struțo-cămilă treptele Muzeului Național de Istorie a României?
       

   
          Unde este statuia regelui nostru erou, Decebal, în București? Dar a lui Ștefan cel Mare și Sfânt, voievodul care, acum câțiva ani, a fost ales drept Cel mai Mare Român?


                                                                                                         Haiducii Vlăsiei

Dragobetele

    

          Tradiții daco-românești

     Numele antic al râului Nistru era T-YRAS ”Cel Năvalnic; Care se zbuciumă; Care (se) împunge; Care (se) înțeapă; Care (se) coase; Care se țese; Care (se) înfiripă; Care (se) începe; Care (se) mișcă; Care (se) stârnește”; cf. rom. de; iureș; taur; tăuraș; tors; a toarce; teară, tiară ”război de țesut; totalitatea firelor urzite, întinse pe stative; urzeală”; a tira ”a pleca”.
     În mitofolclorul românesc, Năvalnicul este un alt nume al Dragobetelui. Urmând acest fir, se poate ajunge și la următoarea evoluție fonetică, firească în istoria limbii române: TYRAGAITAI > T'RAGAETE > TRAGĂETE > DRAGĂHETE > DRAGĂVETE > DRAGOBETE. Alte exemple în acest sens: DRAGAE > dragavei; TERGAISTE > Târgoviște.
     Cum se știe, TYRAGAITAI sau TYRAG(H)ETE erau Geții de pe Tyras, adică de pe Nistru, iar numele lor etnic se preta, conform specificului limbii trace, la mai multe rostiri. Astfel, TYR AGAITAI sau TYR AG(H)ETE înseamnă și ”Care pornește (începe) Dragostea (Zbuciumul); Care urzește Dragostea; Care stârnește Îndrăgostiții; Care stârnește Plăcerea (Poftele; Patimile)”; cf. rom. a tira; tors; teară, tiară; ogod ”plăcerea; gust”; agod, ogodă, ogoadă ”plac; plăcere; poftă”; a ogodi ”a fi plăcut; a plăcea”; ohotă ”curaj; plăcere; poftă”; acadea; agud(ă) ”dud(ă)”; latin. agito ”a agita; a frământa; a zbuciuma”; rom. drăguț(ă); taragot; tărhită (reg.) ”potârniche”; Dragotă, Tirichiță (n.).
     Se spune că ”Dragobetele sărută fetele”. Sărbătoarea lui are loc la 24 Făurar. Dragobetele este fiul Dochiei. În acestă zi se împerechează toate păsările. Cine nu ține Dragobetele va avea necazuri cu păsările din ogradă, care nu mai scot pui, sunt luate de ulii sau mor de boală.
     În ziua de Dragobete, flăcăii și fetele merg la câmp, unde fac horă și petrec cu mare veselie. Participanții trebuie să glumească între ei, pentru a fi îndrăgostiți tot anul. Dacă e vreme frumoasă, fetele și feciorii adunați în cete intră în pădure hăulind și chiuind pentru a culege primele flori de primăvară, ghioceii și brândușele. Din zăpada netopită în ziua de Dragobete, fetele și nevestele tinere strâng apă cu care se spală la anumite sărbători de peste an.
     De Dragobete, flăcăii se fac frați de cruce iar fetele se prind surate, jurându-și credință până la moarte. Tot în această zi, babele le fac fetelor farmece de dragoste.
     Pentru Românii din Evul Mediu, Năvalnicul, Dragobetele sau Zburătorul erau unul și același însuflețitor al Iubirii, dar și al suferințelor legate de acest simțământ, cum este și Dorul.

                                                Fermecătorul înaripat și o prea frumoasa fată

     Românii îi mai spun Dragobetelui și Cap de Primăvară. Prin unele locuri, el era sărbătorit nu numai la 24 ci și la 28 Făurar, și la 1 și 25 Mărțișor.
     La Traci, Arhanghelul care înviora vegetația era numit și SAL-DO-BYSSENOS ”Vestitorul Dezmorțirii (Înviorării); Care aduce Îndrăzneala; Care stârnește Admirație (Iubirea; Plăcerea); Care îmboldește Îndrăgostiții; Care stârnește Patimile (Chinuri; Suferință)”; cf. rom. sol; alban. zile ”clopoțel; talangă”; rom. de;  a foșni; fâșneț; a da buzna; poznă; poznaș; pășean ”cu capul sus; țanțoș; mândru”; vișin; rus. vesna ”primăvară”; pesnia ”cântec”; franc. poison ”otravă”. Unele din aceste atribute erau ale Arhanghelului Dionysos, devenit la Greci și la Romani, Zeu al Beției, Dezmățului și al Răutăților! Romanii îi ziceau Bacchus
     La Traci el era și BASS-AREVS ”Care își mișcă (fâlfâie) Aripile; Înaripatul”; cf  rom. pas; a păși; fus; aripă; pasăre; pajeră, pajură; latin. passer ”vrabie”; alban. bozhor ”pelican”; Basarab - nume voievodal și dinastic. Aceluiași Arhanghel i se mai spunea și S-BEL'THUR-DUS ”Care zboară (se ridică) repede”; cf. rom. să; a zbura; latin. volo ”a zbura”; rom. a flutura; fluture; vultur; vâltoare; Boldur (n.); zburător; latin. volatilis ”zburător; înaripat”; rom des; tuse; a tuși; Tisa (râu). Despre Sbelthurdus, marele orator Cicero afirma că are un sanctuar în Munții Haemus (Balcani). Și acum se destramă misterul de tot, fiindcă S-BEL-THURDUS mai însemna și ”Care Iubirea o urzește; Care pe Îndrăgostiți îi leagă (apropie)”; cf. rom. să; băl ”frumos; drăguț”; bălă ”iubită”; latin. bellus ”drăguț; plăcut”; rom. tort ”fir tors; țesătură”; toartă.

                                                                   Frumosul  Dionysos

     Așadar, la Traci, Arhanghelul Dionysos, patronul Primăverii, al Zorilor și al Răsăritului, era și Zburătorul care bântuia adolescenții și tinerii cu fiorii Dragostei. Se spunea că era de o frumusețe răpitoare.

   

      Identificarea Dragobetelui cu Zburătorul se limpezește în Podișul Mehedinți, în obiceiul din ziua de 24 Februarie, când la prânz tinerii coborau în goană spre sat, fiecare băiat alegându-și partenera preferată. Dacă o prindea din fugă, conform datinii, putea să o sărute în văzul tuturor. Când doi  tineri fugeau după aceeași fată, ea se lăsa prinsă de cel pe care-l prefera. Această coborâre în goană se numea  Zburătorire.

     În mitofolclorul românesc, Zburătorul apare ca un tânăr frumos, înaripat, care vine noaptea la fecioare sau văduve, chinuindu-le cu vise erotice. I se mai spune și Zmeu. Acest duh al Dragostei este mai degrabă malefic, simbolizând sexualitatea, de la cea puberală până la prostituție. El se poate transforma în șarpe sau balaur de foc. Câteodată apare cu solzi argintii, purtând aripi mari și strălucitoare. El dă vise de dragoste, frământări și neodihnă, și lasă uneori vânătăi pe trupul fetelor ce abia au ieșit la horă, nevestelor cu bărbatul plecat și văduvelor.

                                                       Noaptea când vine Zburătorul

     Tot în mitofolclorul nostru se vorbește și despre Zburătoroaică, căreia i se mai spune și Lipitură, Ea chinuie bărbații și flăcăii holtei. Acești zmei apar și în descântece:
Cât o sta Zburătorul și Zburătoroaica în Rai,
Atât să stea izdatul la N.!
     Zburătorul umblă noaptea până la primul cântat al cocoșilor, când pleacă
sub pământ,
unde cocoșul nu cântă,
unde securea nu  taie,
în păduri,

pe sub buturi.

     Deseori, Zburătorul se transformă chiar în iubitul celei ademenite, și petrece cu ea până în zori. Cei atinși de Zburător sau Zburătoroaică nu mai au chef de nimic și tânjesc toată ziua. Această tulburare a lor, zisă Zburător sau Lipitură, se vindecă astfel: marțea sau vinerea se iau nouă feluri de buruieni, se pun într-o oală cu apă neîncepută, și se descântă:
Avrămeasă,
Cârstineasă, 
Leuștean
și odolean,
Mătrăgună,
Sânge-de-nou-frați,
Iarba-ciută
Și muma-pădurii!
Cum se sparge târgul,
Așa să se spargă faptul
Și Lipitura
Și Zburătorul!
Cum se răspândesc răspântiile,
Așa să se răspândească
Și Lipitura
Și Zburătorul!
Cum se răspândesc răspântiile, 
Așa să se răspândească vrăjile
Și Lipitura
Și Zburătorul!
     După ce fierbe pe foc căldarea cu nouă feluri de buruieni, la spartul târgului, adică al oborului, bolnava se scaldă în acea apă, care apoi se azvârle cu o oală nouă, rostindu-se în trei zile consecutive descântecul de mai sus. Este cu desăvârșire interzis celei vizitate de Zburător să descrie cuiva visul ce l-a avut. E bine ca, atunci când simte că duhul coboară prin horn, pătimita să înfigă un cuțit în pământ. Atunci Zburătorul fuge și nu mai vine la acea casă
     Zburătorii pot fi zăriți trecând ca o dâră luminoasă, mai ales în nopțile senine de vară. Ziua, ei trăiesc în scorburile copacilor bătrâni din lunci sau poieni. Cine cunoaște scorbura în care se ascunde zmeul poate scăpa de el, dând foc copacului. Îndată ce i-a dat foc, trebuie să fugă, fără să se uite îndărăt, căci zmeul, văzând că arde, îl strigă pe nume. Dacă omul se întoarce, atunci zmeul îl pocește sau chiar îl ucide; dacă nu se întoarce, zmeul pleznește de necaz și moare, arzând cu scorbură cu tot. Din zmeul ars curge o grăsime, care, dacă se dă cailor, aceștia se fac iuți ca zmeii.
     G. Călinescu pomenește Zburătorul printre miturile fundamentale ale poporului român. Într-una din clipele sale de geniu, Ion Heliade Rădulescu a scris celebrul poem ”Sburătorul”, unde sublimează credințele populare într-un memorabil portret:
Balaur de lumină cu coada-nflăcărată,
Și pietri nestimate lucea pe el ca foc.
Spun, soro, c-ar fi june cu dragoste curată;
Dar lipsa de-a lui dragosti! departe de ast loc!
     În poemul ”Călin (File din poveste)”, Mihai Eminescu, căruia i se mai spune și ”poetul dragostei”, amintește Zburătorul doar în treacăt. Însă în alt poem al său, ”Peste codri sta cetatea”, Zburătorul este evocat din plin:
Au mai știu povestitorii
Ce sunt, oare, sburătorii?
Vin din rumenirea serii
Și din fundul sfânt al mării,
Vin din ploaia cea de Soare
Și din dor de fată mare.
Iară umbra norilor,
Calea sburătorilor, 
Căci îi vede
Cine-i crede,
Le năzare
La oricare
L-a chemat din noaptea mare.
De-ndrăgește vreo fată,
Ca luceafăr i s-arată,
Dar din nouri se repede
La pământ unde o vede,
Și-n cărare îi răsare
De la creștet la picioare; 
Ochii negri-ntunecoși
I se uită mângâioși,
În păr negru stele poartă.
Dară alba față-i moartă. 
Ori se face nor de ploaie
Care cade în șiroaie
Și burează-așa de lin
Prin perdelele de in;
Și-n fereastră ca-ntr-un prag
Se arată nalt și drag
Cu păr lung de aur moale
Și cu ochii plini de jale.
Trestia l-încununează.
Hainele îi scânteiază,
Haine lungi și străvezii.
Pare-un mort cu ochii vii.
Astfel este sburători
Și din umbră și din nori,
Și din lanuri și din luncă,
Și din stea ce se aruncă,
Și din tainicul izvor,
Care sună-ncetișor.
     Unde-or mai fi astăzi Zburătorii, pe unde s-or mai afla oare și visătorii? Au și tradițiile românești farmecul lor...

                                                                                                                   Adrian Bucurescu