Mărturii despre Geto-Daci

  

     (...) Este limpede că barbarii cinstesc cu deosebire pe legiuitorii și dascălii lor, numindu-i zei... Îmi pare că ei au simțit binefacerile mari ale bărbaților înțelepți și i-au cinstit. La rândul lor, acești bărbați au arătat că înțelepciunea lor este în folosul obștii (...).

                   Clemens din Alexandria, Covoarele

     (...) Dacii țineau la onoare și fidelitate, disciplina și cinstea o apreciau mai mult decât oricare alt popor din vremea aceea, (...) copiii își iubeau părinții și aceștia pe copii, îi ajutau pe prieteni stându-le alături în toate împrejurările, erau bucuroși de oaspeți, politicoși și generoși, se purtau cumsecade cu dușmanii învinși (...).

                   Die Geschicte von Siebenburgen in Abend Unterhaltungen..., Sibiu, Martin Hochmeister, 1781, p. 22. 

lui cornel nistorescu, zgârcitul care nu-și plătește colaboratorii

     Anton Pann

          Despre cumplitate sau zgârcenie

Omul nu trebuie să fie nici prea-prea, nici foarte-foarte.
Nici carnea să arză, nici frigarea.
     Adică:
Nici prea iconom, nici prea galantom.
     Că
Cine strânge nu mănâncă.
Banii strângătorului în mâna cheltuitorului.
Lopata grămădește și sapa răsipește.
Bogăția rămâne la nebun.
     Care
Nici pe sine nu să procopsește, nici pe altul nu folosește.
Nu știe cum să câștige paraua.
     Pentru că
Cine dumică știe, cine mănâncă nu știe.
     Dar și
Dac-o socoti cineva câte foi intră în plăcintă, niciodată nu mănâncă.
Omul cumplit de toți e clevetit.
     Și
Când  nu tace o gură, nu tace o lume întreagă.
     Zicându-i: frige-linte,
Își mănâncă de supt tălpi (de supt unghii).
Pentru o para își pune ștreangul de gât.
Pentru bani își vinde sufletul.
Îi tremură mâna de milostenie (care nu o face).
Ar da tămâie lui Dumnezeu și nu se-ndură să dea parale.
Punga-i e mare și gură n-are.
     Însă el zice:
A cui e punga mai mare? - A cui să vede.
Scumpului niciodată să nu-i zici ”dă-mi”, ci totdauna ”na”.
Zgârcitul numai stângă are (care ia), dreapta îi este uscată (care dă).
Scumpul cu înșălătorul lesne să-nvoiesc.
Îi făgăduiește marea cu sarea și-i dă ce nu curge pe apă.
Vulpea în pădure, și el îi vinde pielea în târg.
Îl face să umble după potcoave de cai morți.
Ș-a găsit icoană să se închine.
Scumpul cumpără stafide și cere să-i adaoge piper.
Pune brânză în strachină și întinge p-alăturea.
Umblă să scoată două piei după o oaie.
     Dar totdauna
Scumpul mai mult păgubește și leneșul mai mult aleargă.

                                                                       Povestea vorbii

Iarna

     Mitologie românească

     În mitologia noastră, Iarna este o zână foarte frumoasă, dar nespus de tristă. Este întotdeauna îmbrăcată în alb. Are pletele albe, iar inima ei este de gheață. I se mai spune și Alba. Pentru că are părul alb, poporul îi mai spune și Baba Iarna. În legende, această zână este Crăiasa Zăpezilor.
     Ea locuiește într-un imens palat de zăpadă viscolită, împodobit cu țurțuri de gheață și cu chiciură. În grădina acestui palat strălucesc flori de gheață. La porțile palatului străjuiește un moș voinic, îmbrăcat cu nouă cojoace, căruia i se spune Gerul, Gerilă, Crivățul sau Viscolul. El poartă întotdeauna cu sine un uriaș buzdugan de gheață.
     Când se plimbă prin țară, într-o sanie trasă de patru cerbi albi, Iarna are ca vizitii pe Andrea, Îndrea sau Undrea, pe Genar sau Gerar și pe Făurar. Aceștia conduc sania pe rând, după cum le sunt și lunile calendaristice omonime.
     Viteazul paznic al palatului Iernii este pomenit în mai multe basme, precum și într-o stranie baladă populară, intitulată ”Arcoș-pașa și Gerul”. Astfel, vrând să cucerească palatul iernii, despre care se zvonea că e plin de lăzi cu argint și diamante, pașa Arcoș îl provoacă la luptă pe teribilul moșneag. Acesta este descris astfel:
Ieșea Gerul din fântână,
C-un toiag de gheață-n mână,
Cu căciulă de zăpadă.
Cu mustăți de chidă albă,
Și din chică
Roua-i pică.
     În spirit cavaleresc, Gerul îl avertizează pe nesăbuitul pașă:
- Hai, Arcoș, pașă bătrân,
Cu barba băgată-n sân,
Că eu ție că ți-am spus
La mine să nu mai vii
Tot în luna lui Undrea,
Când sunt în puterea mea,
CI prin luna lui Cuptori,
Când sunt ofilit de sori
Și sunt tot bătut de ploi.
     Însă Arcoș e de neînduplecat, și lupta începe:
Dar Crivățul ce-mi făcea?
De cu seara roura,
Peste noapte că-mi ploua
Și la ziuă geruia.
     Pașa își trimit ostașii după întăriri și îi sfătuiește să ardă paturile armelor. Crivățul însă spulberă focul. Atunci, oștenii lui Arcoș se duc și taie stranele de la biserică, aprinzând un alt foc. Dar Crivățul îl stinge și pe acela. În această situație primejdioasă, pașa le poruncește voinicilor săi să taie caii, să le scoată mațele și să se adăpostească în coșurile lor. De data aceasta, riposta celui provocat este cumplită:
Dar Crivățul ce-mi făcea?
De cu seară roua,
Peste noapte că-mi ploua.
Dar ce fel de ploaie-mi da?
Lacuri la genunchi făcea;
De cu seară,
Ploaie caldă,
Peste noapte,
Cu zăpadă
Și spre ziuă, geruială
Peste geam de poleială.
Dar voinicii ce-mi făcea?
Cu toții că-mi îngheța,
Numai unu rămânea.
     În numele oastei jertfite, supraviețuitorul îl judecă pe Arcoș și-i taie capul cu paloșul.
     Ca mai toate ghicitorile românești, și cele legate de Iarnă sunt deosebit de expresive. Iată doar câteva:
M-a trimis doamna de sus
La cea de jos,
Să țes pânză fără rost.
                       (Gheața)
               *
Șase, drepte,
Două, strâmbe.
                      (Sania)
               *
Vin oile
De la munte,
Cu steluțele
În frunte.
                      (Zăpada)

                                                                                                                  Adrian Bucurescu
   

Elegie

Din norul greu al  fiordului
o nouă zăpadă cade pe sânge.
Ce-ar fi dacă peste sufletul meu
puiul de ren s-ar face că plânge?

Câinii albi s-au înhămat de aseară
la leagănul inimii mele
și-o tot plimbă sub cerul de ceară
și-o tot latră gingaș să adoarmă.

Un copil din geana Nordului
aruncă în Lună bulgări de zăpadă.
Lângă el, o amintire în alb
visează primăvara mestecenilor.

Aș vrea să mușc cu botul de gheață
din orice inimă care nu minte.
Înseamnă că iarna devenim mai lucizi,
dar nu ne mai aducem aminte.

                                  Adrian Bucurescu

Film: Adrian Bucurescu - ORDINUL SOLOMONARILOR

Cățelul Raymond, zis și Bobi

 

Era un cățeluș cu ochi catifelați,
cu cizmulițe albe, cu umerii țintați.
În treacăt, o stăpână l-a botezat Raymond.
Dar, rătăcit pe stradă, ajunse vagabond.

Cățelul se-ntristă. Ningea pe strada rea,
și-n noapte niciun os, și-n ceruri, nici o stea.
Avea cârpită blana, zgârieturi pe bot,
și-i rămăsese-o zgardă bătută-n perodot.

Îl alungau pe străzi cu pietrele de jos,
dar pietrele din zgardă-i luceau pe gât frumos.
Nici nu scâncea Raymond, doar abătut era.
Noaptea-n omăt visând prin cer cutreiera.

Iar când a vrut odată și gerul dinadins
să-i amorțească ochii lucind pe drumul nins,
Raymond fugi din noapte, și, către dimineață,
rotea doi ochi la geam prin florile de gheață.

Și l-am chemat 'năuntru și l-am pupat pe bot,
și frați cu toți hoinarii noi ne-am legat pe viață.

                                                      Adrian Bucurescu

Mărturii despre Geto-Daci

     Știți, fără îndoială, că noi folosim grâu importat mai mult decât toți oamenii. Cantitatea de grâu adusă din Pont este mai mare decât tot ceea ce ne vine din celelalte porturi comerciale. Și nu trebuie să ne mire. Lucrurile se petrec astfel nu numai pentru că acest ținut produce cea mai mare cantitate de grâu, dar și pentru că Leucon, domnitorul de acolo, a iertat de impozit pe cei ce transportă grâne la Atena și a poruncit ca oamenii ce plutesc spre voi să-și încarce primii corăbiile. Căci - în schimbul scutirii de contribuții pe care i-ați dat-o lui și copiilor săi - el v-a dat și vouă tuturor privilegiul acesta.

                 Demostene, Discursuri

     Despre podoabele de preț ale regilor (daci) istoricii nu se satură să povestească, iar bogăția lor în aur este dovedită prin faptul că Grecii au întreținut cu ei raporturi comerciale extrem de vii. Lucrul acesta ni-l confirmă marea cantitate de monede de aur și de argint grecești aflate în pământul Ardealului. S-au găsit aici pe lângă monedele brute ale căpeteniilor celtice, numeroase mici piese de argint ale orașelor ilirice de coastă Dyrrhachium și Apollonia, monedele de aur de la Cosea, bucățile de argint de mărimea unui taler din Thasos, monede de aur și de argint macedonene și în fine cele ale regelui Lisimah. Grecii, acei încercați și evoluați negustori ai Antichității, nu au întreținut desigur un astfel de trafic comercial activ cu Dacii, decât pentru că bogăția în aur a acestui popor barbar era extrem de ademenitoare pentru ei, alte interese e greu să-i fi legat de barbari.

                  Bergner, Rudolf, Siebenburgen, Leipzig, Hermann Bruckner, 1884, p. 217 - 218.