marți, 13 septembrie 2016
E noapte în Madagascar
Moment zgubilitic
E noapte în Madagascar
Şi-ntreaga junglă face nani.
Îşi pierd laponii gologanii
La popa-prostu şi ţintar.
Aşa-i când n-ai noroc! Şi iar
Îi bâzâie muştele ţeţe.
Văzduhu-i plin de frumuseţe
Şi toţi laponii joacă-n bar.
Aşteaptă vasul legănat
De unda blândelor maree.
Laponii n-au nicio idee
Dacă-n Covasna a plouat.
Bronzaţi, laponii cântă-n van.
Termitele mereu îi pişcă.
Unde-s bătăile cu frişcă?
Mais ou sont les neiges d'antan?
Şi unde schiuri să găseşti,
Când leii survolează zona?
Unde-i prinţesa Navalona,
Ce-a studiat la Bucureşti?
Adrian Bucurescu
luni, 12 septembrie 2016
Ospiciu în flăcări
Peste glumele bolnave
stropi de foc au picurat
şi-n oglinzile concave
a privi sunt condamnat.
Cine mai mărturiseşte
singur c-a înnebunit?
Din oglinzi iar mă priveşte
chipul meu schimonosit.
Mi-ar trebui şi-o tichie
şi vreo şapte zurgălăi...
Unde eşti, copilărie
ce mă ciufuleai prin văi?
Scânteiază perle-n troacă,
minus cu minus fac plus.
Pompierii cu foc joacă
sârba-n discotecă sus.
Deci, trăiască balamucul,
unde moartea nu o simţi!
Ce frumos mai cântă cucul
din rotiţele cu zimţi!
Adrian Bucurescu
duminică, 11 septembrie 2016
Povestea vorbei
Răbdări prăjite
Cum, de obicei, românul face haz de necaz, aşa face şi în privinţa foamei, prin imagini care mai de care mai fistichii. De pildă, despre cel ce rabdă de foame spune că se hrăneşte cu răbdări prăjite, iar masa lui are trei feluri de mâncare: foame, poftă şi sare. Flămândul ar mânca şi cu ochii. Foamea nu are oprelişti şi-l goneşte şi pe lup din pădure. Mai tare şi mai vrăjmaşă jiganie decât foamea nu este. De foame, până şi arhimandritul fură, iar flămândului şi o bucată de mămăligă rece i se pare plăcintă. Numai un ticălos îi dă flămândului o scobitoare. Vorbele nu potolesc foamea. De foame, mănânci şi pere pădureţe. Foamea e cel mai bun bucătar. E mare necaz când foamea nu-ţi dă răgaz. Celui flămând, pe trezie i se lipeşte burta de spinare, iar în somn i se pare că mănâncă. El nu se mai împiedică de bunele maniere, căci cu ruşinea sau cu bunătatea mori de foame. În dreptul unui sărac sau al casei sale se spune: aici şi-a rupt foamea gâtul. Foamea nu te lasă, chiar dacă n-ai ce să mănânci. Când burta e plină, priveşti pe toată lumea ca pe ochii din cap; când burta e goală, îi vezi pe toţi ca pe sarea în ochi. Orezul nu caută burta, ci burta caută orez. Nimeni nu a venit pe lume ca să moară de foame. Cât trece cioara peste gard, copilul flămânzeşte. Muma cea bună nu-i întreabă pe copii dacă le este foame. Aproape firesc, sătulul nu-i crede celui flămând. Ţiganul cântă de foame. Tot aşa, ţiganul mănâncă atunci când are, românul - când îi e foame. Goliciunea înconjură, dar foamea dă de-a dreptul. Lenea te lasă muritor de foame.
În mitofolclorul românesc, divinitatea foamei este celebrul Flămânzilă, care, oricât ar mânca, nu se satură niciodată. Cum se ştie, acesta a fost descris cu mare artă de Ion Creangă, în "Povestea lui Harap Alb".
Adrian Bucurescu
vineri, 9 septembrie 2016
Abonați-vă la:
Postări (Atom)