Сергей Есенин / Serghei Esenin

          Coрокоуст / Sărindar

Sună, sună cornul a chinuri!
Ce-o fi, ce-o să ne fie acum
Pe născocitele pulpe din drumuri?

Voi, amatori de purici din cânturi,
N-aţi vrea oare să sugeţi de la juncan?

Destul cu blândeţea boticului lenei,
Îţi place, nu-ţi place - să ştii să rămâi tare!
Bine-i când amurgul se oţărăşte
Şi grăsanele funduri ne otânjeşte
Cu sângeriul măturoi din zare.

În curând de îngheţ se vor spoi cu var
Aceste lunci şi acel târguşor.
Nicicând nu vă veţi ascunde de pieire,
De duşman nu veţi scăpa niciodată.
Iată-l, iată-l, cu burta de fier,
Vârând o halcă de câmp în beregată.

Apleacă bătrâna moară urechea
Ciulind-o la straşnicul măcinat.
Iar în obor taurul tăcut,
Care toată măduva în viţel şi-a vărsat,
Îşi şterge limba de uluci,
Adulmecând măcelul din lunci.

2
Ah, nu de aceea prin sat
Jeleşte armonica a comând:
A-lea-lei, a leo-leo,
Pe albul pervaz atârnând?
Şi galbenul vânt al toamnei
Nu de aceea, zărind seninul, îl scarmănă
Precum o ţesală pe cai
Şi de frunze pe arţari îi piaptănă?
Vine, vine cumplitul crainic,
În călcâile greoaie ale codrilor năvăleşte,
Şi, sub orăcăitul broaştelor din paie,
Toată vigoarea din cânturi tânjeşte.
O, răsărit electric,
Ţinut cu japca în curele şi în tuburi,
Rostul acestor izbe bătrâne
E zgâlţâit de-ale oţelului friguri!

3
Aţi văzut oare, voi,
Cum goneşte prin stepă,
Cu pâclă lacurile tăind,
Din nări de fier pufăind,
Trenul cu labe de fontă?

Iar după el,
Prin iarba înaltă,
Cum, ca la praznic, în goană înverşunat,
Picioarele subţiri şi le saltă,
Sărind, un mânz cu coama roşcată?

Micul, micuţul nătăfleţ caraghios,
Încotro, înspre ce-o fi gonind el?
Oare să nu ştie că pe caii vii
I-a învins cavaleria de oţel?
Oare să nu ştie că, pe câmp, acele vremi
Goana lui nu le va mai întoarce,
Când pe un cal de stepă pecenegul
Dădea două frumoase rusoaice?

Altul e mersul negoţului azi,
Al nostru e umflat de scrâşnet şi fum.
Cu o mie de puduri de piei şi carne de cal
Cumperi o locomotivă acum.

4.
Dracul să te ia, musafir spurcat!
Cântecul nostru cu tine nu se deprinde.
Ce păcat că de copil nu te-au aruncat,
Ca pe o găleată în fântână, să te fi înecat!
Lor le convine să stea şi să se uite,
Cu vopsitele guri tablă să sărute, -
Doar eu, ca psalmistul, să cânt aleluia
Deasupra ţării mele abătute.
De aceea, în cripta lui Septembrie,
Pe lutul secat şi rece plânge
Scoruşul, şi cu capul zdrelit în gard
Stropeşte cu boabe de sânge.
De aceea e atâta tristeţe
În glasul armonicii înăbuşit
Şi în paie mujicul plugar
Soarbe un trăscău nenorocit.

                                  August 1920

     Переводчик: Адриан Букуреску
     Traducere din limba rusă: Adrian Bucurescu

Sorbul Mărilor

                                                                    Colecție particulară

Povestea vorbei

          A-şi ieşi din pepeni

     Zicători sinonime cu a-şi ieşi din pepeni sau a scoate pe cineva din pepeni sunt a scoate din sărite, precum şi a-şi ieşi sau a scoate pe cineva din ţâţâni ori din balamale. Dintre toate, cea mai explicită este ultima, chiar dacă şi aceasta presupune figuratul. Dar cum adică să-ţi ieşi din pepeni? Înseamnă că eşti învelit cu pepeni sau că locuieşti într-o bostană şi, din când în când, pierzându-ţi cumpătul, ieşi de-acolo?
     Chiar dacă se spune că nu e o plantă autohtonă, pepenele a intrat demult în etnobotanica românească, apărând şi în alte zicători, cum ar fi pepene de gras ori a scoate pe cineva la pepeni, ultima însemnând a-l sărăci, a-l ruina.
      Ca să descâlcim povestea despre pepene, trebuie să ne gândim la un sinonim de-al său, anume bostan, care, la figurat şi ironic, înseamnă cap al omului. La rândul lui, în unele contexte, cap înseamnă şi "minte; cuget; judecată" şi e posibil ca mai întâi să se fi zis a-şi ieşi din bostani, adică din minţi. Tot aşa, s-ar mai fi putut împământeni expresia a-şi ieşi din dovleci, fiindcă tot capului de om i se mai spune şi dovleac, care în unele ţinuturi înseamnă pepene.
     În româneşte, pepenelui i se mai spune: boşar, curcubete, die, dulete, harbuz, himanic, lubă, lubeniţă, şiarchin, trăgulă, zămos, tigvă din tină, bolbotină, popone, cantaloş, cantalup, caune, gălboi, himunic, ieură, vleg, zămos etc.
     Ca un amănunt pitoresc, tot în spiritul acestei rubrici, în Muntenia şi Oltenia, părţii centrale a miezului pepenelui verde, mai dulce şi lipsită de sâmburi, i se spune... cocoş.

                                                                                                          Adrian Bucurescu

Ceteraşi. Foto: Florin Eşanu

Moment zgubilitic

          Năsturica

Are ochii ca cafeaua
Şi gura ca carameaua
Şi pielea ca catifeaua,
Da' cântă ca cucuveaua.

Ba că banii nu ne-ajung,
Ba că am nasul cam lung,
Ba c-amoru-i foc de paie,
Ba că-i laie, ba-i bălaie.

Năsturico, draga mea,
Ascultă, fă, la mandea,
Că eu sunt un om de bine,
Da' m-am săturat de tine.

Fă, doamnă de Ferentari,
Du-te după bişniţari,
Să-ţi scoată banii pe nas,
Că tot chioambă ai rămas.

Vedea-te-aş colo-n azil,
Tare cum e un fitil,
Să umbli-n chiloţi de tablă
Şi să zdrăngăni ca o rablă,

Să-ţi dârdâie deştele,
Să miroşi ca peştele,
Să miorlăi ca mâţele
Şi să-ţi înnozi ţâţele,

Să n-ai parte de-ajutoare,
Să te usuci de-a-n picioare
Şi să intri în spital
Din motiv sentimental,

Să te ducă popi la Bellu
C-ai fugit cu ăla chelu'!
Plesni-ţi-ar varicele,
Hali-te-ar furnicile!

                   Adrian Bucurescu

Adrian Bucurescu - SOLSTIŢIUL DE VARĂ. Colecţie particulară

Mitologie românească

          Nălucile

     În mitofolclorul românesc, Năluca este o fiinţă fantastică, imaginară, o arătare. Alteori, o imagine fugară şi înşelătoare, o închipuire deşartă, iluzie sau himeră. Năluci li se mai spune strigoilor, moroilor şi stafiilor. Năluca tulbură somnul copiilor, provocându-le vise urâte, înspăimântându-i, atunci fiind confudată cu Muma Pădurii. Pentru a o alunga, o descântătoare ia copilul, îl atinge uşor cu capul de pereţii în pieziş, adică în peretele de la Apus, apoi în cel de Răsărit, apoi în cel de Miazănoapte, apoi în cel de Miazăzi, şi zice:
- Fugi, părete de părete,
De la N., să nu-l înspăimântezi,
Să nu-l dăşteptezi!
     La Miazăzi:
- Fugi, părete de părete,
De la N., să nu se sperie,
Să nu se mai dăştepte!
     Apoi în peretele de Răsărit:
- Fugi, Lucă de Nălucă,
De la N., să nu te-arăţi,
Să nu-l sperii,
Să nu-l dăşteptezi,
Ca să nu ţipe!
     Tot aşa şi la Apus.
     O Nălucă este Bâja, fiinţă rea, care se ascunde în foc. Bau-Baul are înfăţişare de lup, al cărui urlet îl imită. Băbâcul, Băbălucul sau Bălăuca, Babalâca este o fiinţă urâtă şi rea, având darul de a se face mică de tot şi de a se vârî în toate lucrurile, chiar şi în copiii răi. Bâca dă brânci copiilor să cadă jos din pat, de pe trepte şi chiar de pe loc neted. Bodaia este dracul care sperie şi ia copiii. Bolea e un soi de spiriduş, care gâdilă copiii.
     - Merge Bolea pe-aici, pe ici
Şi face hap-hap de ici, spun mamele, gâdilând copiii şi apucându-i de nas sau de urechi.
     Borza este descrisă în descântece astfel:
Borză îmbrozată,
Borză blestemată,
Cu dinţii rânjiţi,
Cu ochii beliţi,
Cu ureche dăbălată,
Cu gura căscată,
Cu mâini crăpăcioase,
Cu mâini flocotoase.
     Caul sau Caua are înfăţişarea stranie a unui animal, care-şi poate schimba glasul şi faţa, ca să sperie copiii. El poate să-şi lungească trupul şi atunci copiii văd o arătare lungă, fără început şi fără sfârşit, şi care, întinzând o mână de negură, îi poate smulge de lângă uşă şi să-i ducă în ţara lui, unde-i chinuie sau îi pune la îngrăşat, ca să-i mănânce. Caua are şi un descântec:
Merge Caua pe perete
Şi mănâncă şapte fete.
     Didiul este un moşneag ceţos, care îngheaţă totul în calea lui. Cu el se sperie copiii, ca să nu iasă în gerul de afară. Altă Nălucă este Goaţa, Goţa, Gaga sau Goga, o babă cu dinţii de lână, care trăieşte de când lumea şi strânge copiii care plâng, în sacul ei mare. Copiii mai sunt speriaţi cu Bătrânul, Gagul, Ţiganul, Moşul, Turcul şi cu mulţi alţii.
     O Nălucă este şi Moima, pe care mamele o alungă cu acest descântec:
Moimă moimată,
Cată de-ndăraptă,
Că de nu-i îndărăpta
Din vârv până-n rădăcină, 
Tot ti fac ţară şi fărină;
Cu bani de argint încungiura-te-oi
Şi napoi îndărăpta-te-oi.  
     În arta românească modernă, cel care a imaginat cele mai impresionante Năluci - "Himere" - a fost marele sculptor Dimitrie Paciurea.

                                                                                             Adrian Bucurescu