vineri, 8 iulie 2016
Folclor nou
La moară la Hârţa-Pârţa
La moară la Hârţa-Pârţa,
Un' se macină tărâţa,
Mi-au furat hoţii căruţa.
Nu-i bai. Dac-aveam Merţan
Sau o Dacie Logan
Ori un gip
Ultimul tip?
Dar aşa, căruţa mea
Nici gipies nu avea,
Nici ierbeguri, nici pistoane,
Nici portbagaj, nici butoane,
Nici oglinzi retrovizoare,
Nici blondă însoţitoare.
joi, 7 iulie 2016
Сергей Есенин / Serghei Esenin
О родина / O, patrie
O, patrie, tu iară
În aur te îmbracă,
Hai, trâmbiţează, zbiară
Ca spre viţel o vacă!
În zarea albăstrie
Cătune-n har te cheamă.
În rău, în bucurie,
Al tău de tot sunt, mamă.
Şi trup şi minte-mi seci în
Desfrâuri, fum şi zgomot.
Vuieşte prin mesteceni
Al primăverii clocot.
Beţiile-ţi şi greaţa
Îmi plac, şi tot ce-ai rău,
Ca steaua dimineaţa
M-aş pierde-n cerul tău.
Te-aş lua, cum ştiu eu, tare,
Să te boţesc aş vrea,
Şi-s plin de supărare
Că tu eşti mama mea.
1917
Переводчик: Адриан Букуреску
Traducere din limba rusă: Adrian Bucurescu
miercuri, 6 iulie 2016
Focul
Mitologie românească
În legendele româneşti, se spune că Dracul, spre a stăpâni lumea, a creat Focul. Văzând cum pâlpâie, lui Dumnezeu I-a plăcut şi, profitând de absenţa Diavolului, care meşterea ceva pe Pământ, a furat Focul şi l-a ascuns într-o piatră. Dracul, care lăsase Focul neacoperit, când a văzut că s-a stins, s-a dus îndată la Dumnezeu.
- Nu mi l-ai furat, Doamne?
- Eu pot să scot Foc şi din piatră.
Şi Dumnezeu a izbit două pietre şi a ieşit Focul. Astfel, Focul stăpânit de Diavol a devenit sfânt.
Focul stârnit de iubire a dus la crearea descântecelor de dragoste, cum este şi acesta din Tătăruşi, ţinutul Sucevei:
Foc, focuşor,
Eu m-oi culca şi-oi dormi,
Tu să nu te culci
Şi să nu dormi!
Să te faci laur-balaur,
Cu solzii de aur,
Cu 99 de aripi,
Cu 99 de limbi,
Cu 99 de ghiare râcâitoare!
Să te duci cât pe lume,
Cât pe sub lume,
La ursita lui di-anume!
Şi de-a fi-n tabără tăbărât,
De-a fi-n munţi rătăcit,
De-a fi undi-a fi,
Să-l plesniţi cu lemn de alun,
Să vie ca un nebun!
Să-l plesniţi cu lemn de soc,
Să vie prin foc,
Să nu-şi afle alt loc!
Să-l plesniţi cu lemn de arţar,
Să vie cât un armăsar!
Să-l puneţi prin cioarici,
Să-i puneţi prin opinci furnici,
Să vie la mine aici!
Focul fiind sfânt, oamenii trebuie să se poarte faţă de el cu cea mai mare grijă. Nu trebuie să scuipe în el, fiindcă acela ce-l necinsteşte e pedepsit, făcându-i-se bube la gură. De asemenea, să nu bată cineva tăciunii, ca să-i sfărâme, că e mare păcat. Şi nici să blesteme cineva Focul. El trebuie învelit, spre a nu se stinge. Femeii căreia i s-a stins Focul îi vin toate nenorocirile.
Focul fiind sfânt, curăţeşte şi apără pe oameni de duhurile necurate. Astfel, obiceiul cere ca, atunci când oamenii se întorc de la vreun mort, să sară peste Foc, spre a scăpa de duhurile rele şi de stafii.
În unele locuri, când se naşte un copil, el este spălat cu apă neîncepută, pusă într-o oală, şi amestecată cu busuioc, deasupra Focului de pe vatră, ca pruncul să fie curat şi sănătos ca Focul.
La fel, când se scot puii, femeile îi iau şi îi pun într-o sită sau într-un ciur, cu tot atâtea surcele. Apoi sita se cerne pe vatră, deasupra Focului şi se zice:
- Puii mei să aibă parte de cuţit, de oală şi de Foc!
Gospodina îi mai cerne şi deasupra pragului şi zice aceleaşi cuvinte. Apoi ia un cuţit şi taie cu el aşchiile, una câte una, de parcă ar tăia puii. Iar la fiecare "pui tăiat" spune "puiul meu". La urmă încheie astfel:
- Cum nu văd eu puii, aşa să nu-i vadă nici uliul!.
Apoi răstoarnă ciurul cu puii afară.
Focul e bun de descântat, mai ales la deochi. Cu cărbuni de la un Foc împrumutat în noaptea de Mănicătoare poţi să iei mana aceleia care ţi-a împrumutat Focul.
Nenumărate alte credinţe sunt legate de Foc. Astfel, dacă mama cu copil mic dă Foc din casă, îi plânge copilul. Dacă dai cuiva Foc din casă, după amurg, îţi mănâncă lupii vitele de pe câmp. Dacă ţiuie cărbunii sau lemnele aprinse în sobă, înseamnă că te vorbeşte cineva de rău. Când sar scântei din Foc, e semn că vei avea musafiri, care vor veni din partea unde sar scânteile. Nu e bine să se pună Foc peste Foc, adică să se ia Foc de la o vatră şi să se pună peste alt Foc de la altă vatră, căci ar putea să se aprindă casa.
Cu Focul piere teama de locurile blestemate, pe unde se caută leacurile, ca în acest descântec de aplecate, din Grojdibodu, sat din fostul judeţ Romanaţi:
Mă dusei la coadele mărilor;
Acolo, cum ajunsăi,
Făclii frumoase aprinsăi,
Mese mândre întinsăi,
De aplecatele descântai
Şi fetii leacul îi găsii.
Focul e semn al luminii şi, de aceea, muribunzilor li se ţine o lumânare aprinsă, până ce îşi dau sufletul, ca să nu orbecăie pe drumul spre Rai. Focul este duşmanul duhurilor necurate; în casa unde arde Focul, ele nu pot pătrunde.
Adrian Bucurescu
Abonați-vă la:
Postări (Atom)