Mitologie românească
Stele, logostele și soartă
Denumirile constelaţiilor, după astronomia populară românească, sunt următoarele: Fecioara, Calul, Văcarul, Şarpele, Hora, Omul, Scorpia, Ciobanul cu Oile, Crucea Mare, Fata Mare cu Cobiliţa, Vulturul, Crucea Mică, Jilţul lui Dumnezeu, Coasa, Jgheabul, Puţul, Peştii, Berbecul, Barda, Vierii, Porcarul, Cloşca cu Pui, Rariţa, Secera, Spiţelnicul, Trisfetitele, Vizitiul, Gemenii, Căţelul, Racul, Carul Mare şi Carul Mic. Fiecare constelaţie are legenda ei.
În credinţele noastre arhaice, stelele sunt luminiţe din Rai, ce se întrezăresc prin crăpăturile acoperişului lumii; stropi de lumină care picură de pe ramurile marelui Arbore Ceresc; făclii pe care îngerii le aprind în amurg şi le sting în zori; străluciri ale sufletelor omeneşti care au ajuns în Rai; ursitele oamenilor; ochii lui Dumnezeu. Unele stele sunt candele ce se aprind la naşterea fiecărui copil şi reprezintă durata vieţii acestuia. Când omul moare, se stinge şi steaua lui sau se desprinde din cer şi cade. Aceste stele au mărimi şi străluciri diferite, după cum sunt şi rangurile pământeşti ale oamenilor. Împăraţii au cele mai mari stele.
Pe cer mai trec şi
Stele Călătoare sau
Stele cu Coadă, cum li se spune cometelor, despre care se crede că sunt zmei şi balauri pe care Dumnezeu i-a pedepsit să meargă pe sus. Când trec prin apropierea Pământului, căutând să-i vrăjească pe oameni, aceşti demoni se ciocnesc între ei sau crapă de necaz că nu le-a izbutit vraja. Atunci se aude o pocnitură şi cine se duce într-acel loc găseşte bucăţi din trupul ori sângele lor, sub formă de pietre negre, bune de leac şi de vrăji.
Stelele destinului sunt deseori invocate la scrisă ori în descântecele de dragoste:
Stea, steluţa mea,
Toate stelele să stea,
Numai tu să nu stai,
Să unbli pe sus ca gândul,
Jos ca vântul,
Să umbli din casă-n casă,
Din masă-n masă,
Pân' la ursitul N. acasă!
La masă să-l găseşti,
Cu coada să-l izbeşti,
De masă să-l plesneşti,
La mine să-l porneşti!
Să vie cu gura căscată,
Cu limba băşicată,
Să nu-i vie a sta,
Să nu-i vie a mânca,
Pân' ce la mine n-o da!
În vis să-l visez,
Aievea să-l văz,
Mâine-n zori să-l cunosc
Şi cu el să vorbesc!
Prin părţile Aradului, fata merge în grădină, îngenunchează cu faţa către steaua pe care şi-a ales-o, şi spune:
Stea, stea, draga mea,
Du-te, adu data mea!
D-o fi în sat cu mine,
Să-l aduci până mâne;
D-o fi în alt sat,
Să-l aduci pe-nserat;
D-o fi în altă ţară,
Să-l aduci mâne seară;
D-o fi peste apă,
Să-i dai o luntriţă să treacă!
Numele românesc al galaxiei noastre este Calea Laptelui, pentru că a fost albită de găleţile Ciobanului ceresc, când s-a luptat cu balaurii.
În magia populară, şapte stele deţin un rol aparte. Ele au fiecare câte o culoare a Curcubeului, se numesc
Logostele sau
Gogostele, şi reprezintă
Stelele Zilelelor. Aceste astre magice apar şi deasupra Crucii lui Orfeu, pe o gemă tracică precreştină, ceea ce înseamnă că tradiţia lor este extrem de veche.
Iată şi un descântec de îmblânzire a destinului:
O stea, logostea,
Tu, ursita mea,
Îndură-te de mine
Şi fă-mă să înţeleg
Drumul meu întreg:
De mă înalţ sau cad
Murdar ca un vier,
Curat ca raza ta din cer!
Ca stea a norocului,
Logosteaua sau
Gogosteaua apare şi în ghicitori:
Ce străbate
De departe
Şi de ea
Unii au parte?
Adrian Bucurescu
