Misterele Daciei. Simboluri sacre

 

          Svastica

     Svastica este atestată în toate culturile care s-au succedat pe actualul teritoriu al României, începând chiar din Paleolitic. I se mai spune şi Crucea Fulgerelor. Acest simbol sacru se afirmă îndeosebi în vremea Dacilor, pe stânci, în ceramică, pe monede, pe vârfuri de lance etc. Svastica este o cruce echilibrată cu braţele îndoite la jumătatea acestora în unghi drept, în sens invers faţă de mersul acelor ceasornicului, dar uneori şi în sens orar. De obicei, este orientată astfel încât toate liniile principale să fie orizontale, dar se găsesc şi variante în care aceasta este rotită cu 45 de grade. Sacralitatea Svasticii, cu o istorie atât de îndelungată, face ca şi astăzi să apară în arta populară românească, pe scoarţe, pe stâlpi de casă, pe costume, în ceramică etc., deşi, desigur, adevăratul sens al simbolului s-a pierdut demult. Acest semn străvechi nu e atestat doar în ţara noastră, ci aproape în toată lumea, din Europa până în Asia, din Africa până în America. În sanscrită, i se spunea SUASTIKA.

     Toponimia tracică îngăduie aflarea uneia dintre denumirile Svasticii, asemănătoare celei sanscrite, anume SEGESTICA, pronunţată SEGHESTICA şi atestată ca oraş illyric. În limba Tracilor, deci şi a Dacilor şi a Illyrilor, SE apare şi ca prepoziţie, şi ca articol hotărât şi ca pronume relativ, aşa că toponimul poate fi înţeles ca SE GHESTICA şi tradus astfel: "Cel Norocos; Cel Favorabil; Cu Forţă; Care învinge"; cf. rom. să; se; găzdac "avut; bogat; înstărit; situat; chiabur"; a se găzdăci "a se îmbogăţi; a se pricopsi"; câştig; a câştiga. Din tracicul SEGHESTICA, devenit la un moment dat SEHESTICA, româna a moştenit cuvinte, apropiate de germ. Swastika: sfeştoc "mănunchi de busuioc, folosit la stropirea cu apă sfinţită" şi expresia bătaie la săvastoc "bătaie straşnică, zdravănă". Sfeştoc trimite la sacralitatea vechiului semn, iar bătaie la săvastoc sugerează victoriile în lupte de altădată.
     Svastica este încrustată pe două vârfuri de lănci dacice, una descoperită în Germania, iar alta, în Italia. Pe reversul vârfurilor, se află inscripţia ZOLMXES, o variantă a teonimului ZALMOXIS, ceea ce confirmă şi naţionalitatea luptătorilor care erau înarmaţi cu aceste lănci, dar şi legătura cu Misterele Zalmoxiene. În celebrul lexicon antic "Suidas", scrie: "Zalmoxis; nume de Zeiţă". Aşadar, Amândoi Gemenii Divini, născuţi la Netin-dava, în Dacia, Apollon şi Diana, aveau supranumele Zalmoxis. În acest sens, Svastica apare ca împletirea a doi de Z, ca o dublă iniţială a teonimului Zalmoxis, explicaţie pentru sacralitatea absolută a semnului la strămoşii noştri.

     Dar simbolul se referea şi la alte divinităţi, Astfel, în panteonul dacic, după Zeii Supremi, cei mai slăviţi erau Patru Arhangheli - Orfeos, Dionysos, Oeagru şi Keramos, fiecare dintre ei patronând câte un anotimp, un punct cardinal şi câte un sfert dintr-o zi întreagă, cum ar veni astăzi, câte şase ore. Alături de aceşti Semizei, tot cu rang superior, erau slăviţi cei patru fii ai lui Keramos, Cabirii, invocaţi mai ales în timpul furtunilor de pe mări. Aşadar, aceste divinităţi cu puteri suprafireşti erau în număr de opt, câţi sunt şi Dacii de pe Arcul de Triumf, de la Roma, al lui Constantin cel Mare; se ştie că împăratul era de origine getică, născut în oraşul Naissus, din Moesia. Opt segmente, fiecare simbolizând câte unul dintre aceşti Semizei, are şi Svastica!
     Cu siguranţă, în cetatea dacică atestată cu denumirea OPTATIANA, din Transilvania, se va fi aflat un templu închinat Celor Opt Divini, căci toponimul se rostea OPT A TIANA şi se traducea prin "Cei Opt care se cântă; Opt care se slăvesc; Cei Opt din Slavă; Opt cu Har"; cf. rom. opt; a; doină; a doini; taină "mister; secret; minune; miracol; poveste minunată; meşteşug"; Sfintele Taine sau Cele Şapte Taine - cele şapte ritualuri sau acte de cult din religia creştină (botezul, căsătoria, spovedania, mirul, împărtăşania, hirotonia şi maslul), prin care credincioşii consideră că li se transmite harul divin.
     Cultul dacic a supravieţuit multe veacuri, alături de creştinism. Numele autentic al voievodului cunoscut ca  Menumorut, era de fapt MENUMOROVT, cum apare în originalul Cronicii Notarului Anonim al regelui Bela. Cu siguranţă, straniul nume se rostea, în româneşte, ME NUMĂR OPT, însemnând clar "Cu (de; la; în) Numărul Opt". Până astăzi, două localităţi din judeţul Olt, Optaşi şi Optăşani, amintesc de semnul sacru, Svastica, şi de numărul Celor Opt Divini, la care se închinau strămoşii noştri.

     Svastica este şi astăzi un simbol fundamental în Hinduism, Jainism şi Budism, des întâlnit în temple, pe statui, pe porţi şi pe case, în Orientul  Îndepărtat. Am văzut cu ochii mei, în China! Din păcate, în Europa semnul a fost pângărit de ororile naziştilor, care, în cele din urmă, au dat socoteală în faţa istoriei. Dovadă că Semnul Divin pedepseşte Răul şi răsplăteşte Binele.

                                                                                                      Adrian Bucurescu
      

Rețete de odinioară

                    Miel fript haiduceşte

               În scrisoarea intitulată "Şcoala acum 50 de ani", evocându-l pe Nicolae Filimon, prietenul său, Ion Ghica scrie şi despre plăcerea acestuia pentru bucate alese:

                                                                  Nicolae Filimon

     "Lui Filimon îi plăcea traiul bun; amicii săi îl poreclise mălai mare, fiindcă mânca bine. Când vorbea de bucate, i se umplea gura; şi defectul ce avea la vorbă dispărea când pronunţa:
               Icre proaspete cu lămâie de Mesina,
               Măsline dulci de Tesalia,
               Icre de chefal,
               Marinată de stacoji.
     Îi plăcea cu deosebire ciorba de ştiucă fiartă în zeamă de varză acră, cu hrean, iacniile şi plachiile, crap umplut cu stafide, curcan cu varză umplut cu castane şi purcel fript, dacă era întreg.
     Când era la cale un ziafet, îşi sufleca mânecile şi iată cum frigea mielul: îl înjunghia, îl spinteca, îi scotea pântecele, îl cosea la loc şi-l acoperea cu pielea, după aceea îl băga într-o groapă plină de jeratec cu curpeni de viţă sălbatecă, unde-l lăsa până când pocnea ca un tun; atunci îl scotea, îl învălea într-o pânză şi-l ungea c-un fel de salţă inventată de dânsul, făcută cu vin amestecat cu usturoi pisat şi cu băcănii, cu lămâie şi cu sare, şi te poftea la masă fără cuţit şi fără furculiţă, şi-apoi să nu-ţi fi lins degetele! Nici repausatul Homer, bucătarul bucătarilor, nu ştia să dea o friptură mai bună". 

          Glosar:
 
     chefal - peşte de mare cu capul gros, de culoare cenuşie.
     stacoj - rac de mare.
     curpen - mlădiţă, curmei de viţă sălbatică.
     salţă - sos.
     băcănii - mirodenii.

Сергей Есенин / Serghei Esenin

               "Заиграй, сыграй, тальяночка, малиновы меха..." / "Cântă, armonică, burduf zmeuriu, dănţuieşte!.."

Cântă, armonică, burduf zmeuriu, dănţuieşte!
Ieşi, mândro, la gard, şi voinicul îţi întâlneşte!

Cicori în inimă îmi lucesc, ard în ea turcoaze-n văpăi.
Cânt din armonică pentru ochii albaştri ai tăi.

Dar nu privi-n oglinda lacului care se scutură
La şalul tău brodat cu arnici cum flutură!

Cântă, armonică, burduf zmeuriu, dănţuieşte,
Să asculte mândruţa tot ce flăcău-i grăieşte!

                                                             1912

               Переводчик: Адриан Букуреску
               Traducere din limba rusă: Adrian Bucurescu

Povestea vorbei

          Tufă de Veneția

     Ca şi alte ziceri româneşti, şi tufă de Veneţia stârneşte nedumerire. Ce-ar avea, la o adică, tufele din acel oraş, de-au dat în româneşte sensurile de ignoranţă? Ba, dimpotrivă, s-ar zice că, fiind rare în acel loc de pe apă, tufele de Veneţia ar trebui foarte apreciate!
     Zicala este foarte veche, şi, de aceea, aproape că i s-a pierdut povestea. Astfel, la 17 Octombrie 1797, "Municipalitatea Veneţiei" a încetat să mai existe, fiind cedată Austriei. Austriecii au intrat în oraş pe 18 Ianuarie 1798 şi l-au stăpânit până în 1866, când a intrat în componenţa Italiei. Câtă vreme au stăpânit-o austriecii, românii ardeleni, plecaţi în cătănie până la graniţa de Sud a Imperiului Habsburgic, i-au zis Veneţiei mai întâi Veneaţa, iar mai târziu, sub influenţa pronunţiei germane, care preferă f în loc de v, aceleaşi cătane i-au zis oraşului... Fâneaţa.
     Acum, să ne închipuim ţăranul, care, grăbit să-şi cosească fânul, întâlneşte în cale vreo tufă, adică "un arbust cu ramuri dese care pornesc drect de la rădăcină; creangă; bâtă"; cf. alban. duf  "mânie; acces; criză".  Să nu uităm că, în româneşte, tâmpitului absolut i se mai spune şi  prost bâtă! Pentru cosaş, tufa de fâneaţă constituie un obstacol, ceva ce-l face să piardă vremea, un lucru rău, o prostie care ameninţă a-i ştirbi coasa. În timp, această tufă proastă a devenit de... Veneţia.
     Că întocmai aşa au stat lucrurile,ne-o dovedeşte şi satul Veneţia de Jos, comuna Părău, din judeţul Braşov, cu denumirea germană de Untervenitze, pe unde curge şi râul Venicioara, căruia saşii îi spuneau Kleinevenitze.
     Documentele arată că, în anul 1733, Veneţia de Jos era sediul unui protopopiat greco-catolic, în latină - Archidiaconatus Venecziensis, şi că de pe fâneţele parohiei se strângeau patru care de fân - "Foeneta carrum: 4".
     Fie că provine de la ţăranii de peste munţi, fie de la intelectualii Şcolii Ardelene, expresia tufă de Veneţia s-a extins în toată România. Vor fi fiind, desigur, astfel de tufe şi în oraşul italian, dar la noi acest soi e foarte adaptat, prosperând de la vlădică până la opincă.

                                                                                                             Adrian Bucurescu

Moment zgubilitic

      Videoclip cu detergenţi

Nea Alecu, pe balcon,
Tunde oaia cu breton.
Şi berbecul ce zicea?
- Cam profiţi de oaia mea.
Cu plete-i stătea mai bine.
Acum, zici că-i oarecine,
Nu poate să-şi lase coade,
Nici fundiţe să-şi înnoade.
Cum s-o iau la discotecă?
D-apoi, la cinematecă?
Aşa, cum e coafată,
Zici că e prostituată!
Şi berbecul, supărat,
Foarfeca a înhăţat
Şi l-a tuns pe-Alecu zero,
Apoi l-a spălat cu DERO.

     Reclamă:
          De-l spăla cu ARIEL,
          Ţi-era şi mai drag de el,
          Și nici Streinu-Cercel
          Nu s-ar fi dat tinerel
          La șaișpatru de ani.
          Tranca-fleanca de doi bani!


                                        Adrian Bucurescu

Cât de ”național” e Imnul României?

                                                  Motto:
                     
                                           Sunt Dac, nu sunt Roman.
                                           Pe Romani îi dispreţuiesc.

                                                                            B. P. Hasdeu

     Imnul Republicii Populare Române, cu o melodie de îngropăciune, conţinea şi aceste versuri:
          Înfrăţit fi-va veşnic al nostru popor
          Cu poporul sovietic eliberator.
     Apoi, Imnul Republicii Socialiste România a devenit celebrul marş patriotic, compus de Ciprian Porumbescu, "Trei culori", dar cu versurile mârşăvite de comunişti; unii spuneau că erau mâzgălite chiar de Nicolae Ceauşescu, ceea ce, fiind atât de şchioape şi pline de inepţii, ar putea fi adevărat.
     Actualmente, textul Imnului de Stat al României este poezia "Un răsunet" de Andrei Mureşanu. Melodia, compusă de Anton Pann, este frumoasă, nu-i vorbă, dar tristeţea ei profundă a făcut ca, pe la sfârşitul secolului XIX şi începutul celui de-al XX-lea, să se cânte la înmormântări. Informaţia am primit-o de la profesorul Vasile Oltean, din Scheii Braşovului, directorul Muzeului Primei Şcoli Româneşti.
     Astăzi, nu se mai slăveşte poporul sovietic "eliberator", din Imnul R. P. R. , ci alţi "eliberatori", romanii!!! Slova cu pricina este de-a dreptul ofensatoare pentru adevăraţii noştri strămoşi, dacii:
          Acum ori niciodată, să dăm dovezi la lume
          Că-n aste mâini mai curge un sânge de roman,
          Şi că-n a noastre pepturi păstrăm cu fală-un nume,
          Triumfători în lupte, un nume de Traian.

     O mai fi vreun popor pe lumea asta, care să-şi cânte cuceritorii? Nu cred. Cum se ştie, Traian şi romanii lui au trecut Dacia prin foc şi sânge, au ucis copii şi au violat femei, au jefuit odoarele sacre şi bogăţiile naturale ale ţării, i-au făcut sclavi pe bărbaţii prinşi etc. Iar pentru aceste "glorioase" fapte, Traian are nenumărate busturi prin România, nume de străzi, de parcuri, şi chiar de instituţii. Până şi o hală din Bucureşti îi poartă numele! Pe chiar treptele Muzeului Naţional de Istorie a României, slujbaşii Primăriei Muncipiului Bucureşti, la ordinul penalului primar Sorin Oprescu, au înfipt o monstruoasă statuie, reprezentându-l pe numitul Traian în pielea goală, ţinând în mâini o căţea costelivă, din care se desprinde steagul-dragon al dacilor. Un kitsch mai monstruos decât toate kitsch-urile care urâţesc multe oraşe ale ţării, dar şi o blasfemie asupra istoriei noastre! Bicisnice vremuri, ticăloasă clasă politică! Pe de altă parte, chiar începutul actualului imn, "Deşteaptă-te, române", pune la îndoială inteligenţa poporului nostru!
     Dar să vedem şi ce a mai scris "martirul" Andrei Mureşanu, autorul actualului imn! La intrarea guvernatorului Transilvaniei, Carol de Schwarzenberg, în Sibiu (1851), deci după momentul 1848, poetul scrie că românul:
          În Austria unită zăreşte-a sa scăpare
          Prin casa domnitoare, supt vultur duplicat;
          Că-având românul astăzi un bine mic au mare, 
          Acela îl va scrie augustul împărat.
     În anul 1852, îi închină împăratului, venit în Ardeal, un "Omagiu de fidelitate":
          Fiţi sigur, Maiestate, că astă naţiune,
          Rămasă în cultură, supt blândul vostru scut
          Va zice: "Francis Iosef ne dete început!!
     Aici nu ne-au mai dat romanii "început", ci Francis Iosef! Şi-apoi, unde mai sunt "barbarii de tirani"?
     În anul 1854, cu prilejul nunţii aceluiaşi împărat, "martirul" Mureşanu scrie "Un vot sincer" şi un jalnic "Imn populare", paralelă a imnului oficial:
          Doamne, ţine şi protege
          Patria şi pre-mpărat!
          Ca umbrit de sfânta lege,
          Să ne reagă luminat!
          Strămoşeasca lui cunună
          De duşmani s-o apărăm,
          Şi cu tronu-i dempreună,
          Soarta Austrii s-o săltăm...
          Austria să înflorească
          Sub augustul împărat!
    Halal! Ce păcat că nu s-a găsit până astăzi un compozitor care să pună pe muzică poezia "Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie" de Mihai Eminescu sau creaţii patriotice ale altor mari poeţi ai noştri, de pildă George Coşbuc sau Octavian Goga!

                                                                                                        Adrian Bucurescu

    

Lăsatul Secului

                    Tradiții daco-române

 
     Venind primăvara, Geto-Dacii se pregăteau de războaie, umblând la arme. Obiceiul se numea SICA-BOI, care însemna ”Curățirea (Lustruirea) Săbiilor”; cf. sica ”sabia dacică”; rom. baie; a (se) îmbăia; boia ”vopsea”; a (se) boi; alban. boje ”vopsea; culoare”. Dar, cum traca avea tonuri, cuvintele puteau avea mai multe sensuri, așa că SICA BOI se tălmăcea și prin ”Tăierea (Oprirea) Poftelor”; cf. sica; rom. sec; a seca; latin. sicco ”a seca; a secătui”; rom. voie; a voi; a îmbia. Așa a apărut sintagma românească Lăsatul Secului. Prescurtat, obiceiul se numea SAECUS, care se tălmăcea prin ”Purificare; Curățire; Abstinență; Oprire”; cf. rom. sec; a seca; latin. sicco; rom. sacâz; zăgaz; a zăgăzui. Dar, specific limbii trace, cu multe omonime, SAECUS mai însemna și ”Șase”; cf. latin. sex, germ. sechs, engl., fr. six ”șase. De aici, s-a moștenit și măsura Postului Mare, care ține șase săptămâni, fără cea a Patimilor. SAECUS putea fi înțeles și ca ”Iertare”; cf. latin. excuso ”a scuza; a justifica; a disculpa”; it. scusa ”scuză”. Așa a apărut și tradiția iertăciunii, când începe Postul Paștelui.
     La Români, începutului Postului Mare i se spune Lăsata Secului, Lăsatul Secului sau Zăpostitul. Postul ţine până la Paşte. De Lăsatul Secului, toţi mănâncă, seara, la masă, câte un ou fiert, căci "cu un ou se astupă şi cu un ou se destupă gura la Paşte", şi ca să li se pară postul mai uşor şi mai scurt. Se fac iertăciunile: rudele şi vecinii îşi cer iertare unii de la alţii, ca să intre curaţi în post.
     După ce s-a mâncat, seara, masa nu se ridică, şi se pune, pe o farfurie, din fiecare mâncare câte puţin, împreună cu solniţa cu sare, o felie de pâine şi un pahar cu vin, şi se lasă până dimineaţa, ca să mănânce şi morţii.
     De Lăsata Secului, se face şi plăcintă cu brânză şi se petrece în lege, cu lăutari, căci şapte săptămâni nu mai sunt îngăduite petrecerile. În unele locuri, se bate alviţa. După ce s-a mâncat, se aşează toate oalele cu gura în jos, ca familia să fie ferită de pagubă.
     La Lăsatul Secului, se strigă flăcăii care au rămas neînsuraţi, dar mai ales fetele care au rămas nemăritate. Duminica seara, când începe Săptămâna Albă şi în cea următoare, când începe postul propriu-zis, copiii de la 12 ani în sus şi flăcăii, după ce s-a înserat, ies cu hodăiţele pe câte un deal sau o altă înălţime, deasupra satului. Hodăiţele se fac din nuiele cu câte două ramuri, între care se îndeasă bine paie şi tuleie de porumb, pe care le aprind în deal, purtându-le din mână în mână şi făcând cu ele tot felul de mişcări, încât din sat par focuri de artificii. În alte locuri, se agaţă tivgi sau cutii de tablă, pline cu păcură şi cărbuni, care ard în vârful unei prăjini.

  
     După ce hodăiţele au ars, băieţii şi flăcăii se înşiră în rând, în frunte cu un vătaf, şi încep a striga, batjocorind mai cu seamă fetele rămase nemăritate sau feciorii rămaşi neînsuraţi în Câşlegi. Strigările sunt de felul acesta:
Olelie,
Olelie, 
Fata lui nenea Ilie
S-a uitat în iaz
Şi de ciudă şi de necaz
Că nu s-a măritat,
I-a ieşit pe piele vărsat.

                 *

Alo, more, more, 
Silito, silito, more, 
Uiuiu, pe deal în sus, 
Prind fetele mâţe-n jug;
Şi anume cin' le mână?
Fata lui N. N. cea bătrână.
Bate-o, Doamne, şi-o trăsneşte,
Că ea cum le mai plesneşte!
Bate-o, Doamne, şi-o detună,
Că ea tare le mai mână. 

                  *

Alo, more, more, 
Silito, silito, more, ,
Asta-i fata popii nost: 
Ţese pânză făr' de rost;
Printre iţe, printre spată,
Paşte-o iapă-mpiedicată,
Iar pe sulul dinapoi -
Şaptezeci de lăturoi,
Iar pe sulul dinainte,
Dracul le mai ţine minte.
     În Muntenia, acest obicei se numeşte Dihorniţa, Olelia sau Uralia.
     Începutul Postului Mare este a doua zi după Lăsatul Secului. Se face Spălăcania sau Spolocania, adică se spală toate vasele în care s-a gătit în ele de dulce înainte de post. În această zi se iau câinii în tărbacă sau se dau în jujău, ca să se facă (mai) răi.  
     Gâştele sunt îngrijite foarte bine, ca să nu le lipsească nimic. Tot în această zi se serbează şi Ciricul Păsărilor, ca să nu mănânce păsările sămânţa de cânepă.

                                                                                            Adrian Bucurescu