Facerea Lumii

          Mitologie română


     Ca orice mitologie, şi cea românească încearcă să explice toate tainele Lumii. Astfel, în popor se spune(a) că, la începutul începutului, înainte chiar de Dumnezeu, nu era decât întuneric beznă; nici Soare, nici Lună, nici stele, nici pământ, ci doar o mare de apă, ce se întindea în tot hăul nemărginit. Stătea această apă nemişcată, ca o oglindă. Cândva, nu se ştie când şi cum, căci nu era nimeni să vadă, apa a început să se mişte, încet-încet, ca şi cum ar fi suflat cineva pe suprafaţa ei. S-au ivit atunci cercuri mari, ca nişte unde pe lac. Izbindu-se cercurile acestea unele de altele, au făcut valuri pe luciul întunecat al acestei ape necuprinse. Valurile înspumate au purtat spuma de colo-colo, adunând-o în ostroave albe. Mişcându-se necontenit, valurile au fost împinse înspre mijlocul acestui noian de ape, unde s-au adunat şi s-a strâns toată spuma, ca o floare uriaşă de nufăr. În această spumă, s-au rătăcit un fluture şi un vierme, care se zice că ar fi venit din lumea de sub noi, de pe alte tărâmuri. De la o vreme, fluturele Şi-a lepădat aripile şi S-a întruchipat într-un fecior frumos, care lumina prin întunericul din jurul lui. Şi Acesta a fost Dumnezeu. La un timp după asta, s-a prefăcut şi viermele într-o făptură, în Diavolul. La început, a avut şi el înfăţişare de om, doar că nu lumina. Şi, pentru că se născuseră cam la fel şi erau atunci singurele fiinţe din acest nesfârşit hău de apă şi beznă, trăiau la început în bună înţelegere. Iar Dumnezeu S-a apucat să facă toate cele câte sunt în cer, pe pământ şi în ape...
     Cu privire la Facerea Lumii, marii preoţi ai Daciei erau mult mai lămuriţi, conducându-se încă din vremuri imemoriale după ceea ce astăzi ar fi celebra teorie a Big-Bang-ului. "Protocronism", se vor grăbi unii semidocţi să urle. Da, şi ce dacă? Adevărurile, veacuri de-a rândul ascunse, oricum vor ieşi la iveală, ca orice adevăr.
     La Jupa, judeţul Caraş-Severin, a fost descoperită o inscripţie pe o coloană de marmură, în limba dacă, scrisă cu litere latine. Şi, pentru că latina nu nota sunetul Ă, specific dacei, acesta nu e notat nici în textul de la Jupa, permiţând astfel mai multe lecturi. Iată inscripţia: MARTI.AVGIPR.SALVTE.IDIN. O lectură a textului este aceasta: MAR TIA V(Ă)G P(Ă)R(Ă) SALUT E IDIN. Traducerile: 1. Dumnezeu a făcut Universul, eliberând Focul din strânsoare. 2. Zeul a creat totul, eliberând (ridicând) Energia (Căldura) din încleştare. Lexic: MAR "Universul; Lumea; Tot; Întreg; Absolut"; cf. rom. mare; mereu; rus. mir "lume"; TIA "Zeu; Dumnezeu"; cf. grec. Theos, lat. Deus "Zeu; Dumnezeu; stăpân; domn"; V(Ă)G "a face; a crea"; cf. rom. a face; P(Ă)R(Ă) "Foc; Căldură; Energie; Forţă"; cf. rom. pară (de foc); vară; fier; lat. ferum "fier"; SALUT "a elibera; a slobozi; a ridica; a salva"; cf. rom. salt; a sălta; lat. salus, salutis "salvare; mântuire"; IDIN "Strânsoare; Adunare; Încleştare; Sforţare; Abţinere; Oprire"; cf. rom. a (se) aduna; idenie "încercare"; ajun; a ajuna; hodină; a se hodini.
     Frământat mereu de marile probleme ale Cosmosului, Mihai Eminescu ne-a lăsat o superbă imagine a Începutului Lumii, în "Scrisoarea I". Chiar dacă a pornit, prin intermediul limbii germane, de la imnurile indice, geniul său poetic depăşeşte cu mult originalul. Magia tărâmului natal l-a făcut să gândească precum marii preoţi ai Daciei. Cine, în literatura universală, a mai scris asemenea minunăţii de versuri? Iată-le:
     La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,
     Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,
     Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns...
     Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.
     Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?
     N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,
     Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,
     Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.
     Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,
     Şi în sine împăcată odihnea eterna pace!...
     Dar deodat-un punct se mişcă... cel întâi şi singur. Iată-l
     Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl...
     Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,
     E stăpânul fără margini peste marginile lumii...
     De-atunci negura eternă se desface în făşii,
     De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii...
     De atunci şi până astăzi colonii de lumi pierdute
     Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute
     Şi în roiuri luminoase izvorând din infinit
     Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit (...)
          Oare ce-o fi gândit Dumnezeu, când, cu Divinii Săi Ochi, va fi citit aceste stihuri româneşti?


                                                                                                             Adrian Bucurescu

Străjerii Sfântului Graal

Luceferii în Paradis tresaltă;
E ora nebuloaselor pribege
Şi meteorii-aşteaptă ca într-altă
Crăiască lume patimi să închege.

Potirul Sfânt clipeşte-n nori de aur -
E numai nestemate şi lumină.
În el se zbate sânge de balaur
Din care bem întru Secreta Cină.

În juru-i se rotesc oştiri de îngeri
Şi de utrenie toaca răsună,
Şi picături de bucurii şi plângeri
În Cupa Sfântă limpezi se adună.

Dar ca să se prefacă-n nemurire
Acest amestec mai aşteaptă încă
O lacrimă prea plină de iubire
În stare a mişca şi-o rece stâncă.

Şi-atunci, Regina Cerului, Maria,
Lasă o lacrimă-n Graal să cadă,
Încât şi Raiu-şi clatină tăria
Iar îngerii pun mâna toţi pe spadă.

De-acum, vitejii se îndreaptă-n cete
Să bea din Sfânta Cupă nemurire.
Ave Maria! Ne e dor, ni-i sete,
Primeşte-ne-n a Cerului Oştire!

Nu mai avem nici carne şi nici oase,
Suntem doar nişte amintiri frumoase.


                                                   Adrian Bucurescu

Despre Români

  Prinţesa Martha Bibescu:

     Va veni o vreme când se va acorda atenţie acestui popor, prea puţin luat în seamă. Cântece şi armonii se vor auzi venind de la această ţară despre care nu prea se vorbeşte. După mii de ani de vieţuire, acest neam se va ridica şi lumea se va uimi ca de o minune, aflând, în sfârşit, câte lucruri a ştiut neamul acesta despre conştiinţa universală. Bucuriile acestui popor au rămas ascunse, nefericirile lui n-au fost cunoscute. Nimeni nu i-a scris mitologia. Puţini i-au cunoscut istoria. Şi totuşi, oamenii aceştia au avut poate mai mult decât oricare alţii geniul mitului... 


     Rosa Del Conte:

     Eminescu nu e o floare rară, desfăcută aproape prin miracol dintr-o sămânţă adusă din întâmplare pe solul Daciei de suflarea vânturilor apusene: este un astru ţâşnit din adâncurile cerurilor din Răsărit, ca mărturie despre o civilizaţie tânără şi nouă, dar înrădăcinată într-un trecut de veche cultură, şi de severă tradiţie. Ca şi a Luceafărului său, şi lumina lui a străbătut, înainte să ajungă până la noi, o cale lungă.

Сергей Есенин / Serghei Esenin

               "Выткался на озере алый свет зари..." / "Zarea lucind sângeriu se ţese pe lac..."

Zarea lucind sângeriu se ţese pe lac.
În brădet jelesc gotcanii şi nu mai tac.

Undeva plânge un grangur ascuns în crâng.
Cu lumina în suflet - doar eu nu vreau să plâng.

Ştiu, vei veni în amurg după al drumului cot.
Ne-om aşeza în căpiţa cu fân proaspăt de tot.

Te-oi săruta cu foc, uimită, ca pe flori,
Fără nicio vorbă, ameţind de fiori.

Vei lepăda vălul tu însăţi, în alint,
Te-oi duce îmbătat în tufele de argint.

Şi deşi gotcanii jelesc în neştire,
În roşul zării e o veselă mâhnire.

                                     1910

                                             Переводчик: Адриан Букуреску
                                             Traducere din limba rusă: Adrian Bucurescu

                                                 

Darul beției

               Povestea vorbei

     Printre darurile pe care le pot avea unii oameni, românii enumeră şi darul beţiei, ce s-ar înţelege că ar fi  un talent care nu-i e hărăzit oricui. De obicei, se face distincţie între un băutor ocazional şi un beţiv înrăit. "Darul" beţiei este de fapt o veche meteahnă, ce-i drept, nu doar prin partea locului, ci şi prin cele străinătăţi, şi nu a putut fi stârpit niciodată. Măsura radicală, de a tăia toate viile din ţară, luată de marele rege Burebista, nu va fi fost respectată decât în timpul domniei sale, fiindcă, nu peste mult timp, poetul Ovidius, exilat la Tomis, susţinea că, din pricina gerului aspru de la Pontul Euxin, vinul îngheţa iar geţii îl tăiau în bucăţi! Într-un cântec de petrecere, însuşi Noe, primul om din lume care s-a îmbătat, este considerat autohton:
     Tata Noe cel bătrân
     Fost-a fost pui de român,
     El a sădit la noi via
     Şi ne-a adus veselia.

     Având o vechime impresionantă, năravul sau, cum i se mai spune, darul beţiei a pătruns adânc în zicalele şi proverbele noastre, învăluit uneori în uluitoare metafore. Astfel, a fi beat se mai zice şi a se afuma, a se chercheli, a da cu căciula în câini, a se face cocă, a fura luleaua neamţului, a lua ciocârlanul de coadă, a se machi, a se matofi, a se matosi, a mirosi a ceaţă, a se tămâia, a se aghesmui, a se trozni, a se trotila, a se tufli, a se turti, a umbla pe şapte cărări, a se vărui, a se vopsi etc. De la o modestă ameţeală se poate ajunge repede la stadiul suprem, adică la a fi beat cui, beat critţă, beat mangă sau chiar beat mort! Criţă era pe vremuri o denumire a oţelului, iar regional, mangă înseamnă "surpătură în mal; prăpastie; drum sub nivelul ogoarelor din jur", deci o coborâre, o decădere. Mangă mai înseamnă şi "mită; şperţ; om încăpăţânat". "A băut pisica oţet" se spune despre un ins care, îmbătându-se, începe să facă scandal.
     Omul beat e, cum se mai zice, abţiguit, pilit, candriu, turlac, vâjâit, amnărit, învinoşat, chermeleu, şumen, târnosit, turtit, achiu, afanisit, arămit, chilacciu, chiurluit, cleios, flecuit, împuşcat în aripă, într-o dungă, matrafoxat, mazgugur, trăscănit etc. În fine, cine intră în cârciumă nu intră să se închine. Vinu-i capătul minţii, îmbată şi sfinţii. Cu bărbatul băutor nu faci pită în cuptor. Îi cată mustăţile spre fundul oalei. Nu-i place băutura, ca la căţeluş untura. Ţara moare de tătari şi el bea cu lăutari. Şi-a băut căciula din cap. Omul, când e beat, se crede împărat. Mai mulţi se îneacă în băutură decât în apă.
     Nu beau doar bărbaţii, ci şi femeile. Astfel, dacă bărbatul bea, jumătate din casă arde; dacă femeia bea, toată casa arde. Iată şi un cântec:
     Cu muiere beutoare
     Nu-ţi mai vezi pânza la soare,
     Că mere la crâşmă-n vale
     Şi-o bea până ce-i fuioare.
     Lucru mai rar: mândra bea şi chefuieşte, mândrul tace şi plăteşte. Însă la o adică, au şi beţivii orgoliul lor: din beţie te trezeşti, dar din prostie, niciodată!

                                                                                                         Adrian Bucurescu

Puiul de mămăligă

         Moment zgubilitic

 
Cine piuie fierbinte
Şi nu-i nimeni să-l alinte?
Puiule, să fii cuminte!
Viaţa merge înainte.
Mama ta, Mămăliguţa,
Doar ea ne-a salvat, drăguţa,
Aşteptând ca Penelopa
Să se-ntoarcă Europa
La neamul de opincari
Cu catrinţe şi iţari.
Iaca, lelea Mămăligă
Se cam supără şi strigă:
- Europo, eşti fudulă
Şi te dai şi mare sculă,
Dar fără noi eşti beteagă.
Europo, nu fi bleagă!
Auzind acestea, nene,
Puiul se umfla în pene
Şi zbura la Reykjavik
Şi juca la loz în plic,
Iar cu banii câştigaţi
Se-nvârtea printre bogaţi,
Şi-nfruptându-se cu peşte,
N-a mai ştiut româneşte,
Ba, mai mult, îl durea-n freză
Şi-njura în islandeză
Fără pic de-accent natal.
Halal, puiule, halal!

     Morala:
          Mălăieş
          În călcăieş.

                    Adrian Bucurescu

Povestea vorbei

    
           Prea de oaie

     Oaia nu prea se remarcă prin inteligenţă, cel puţin în mitofolclorul românesc. "Prost ca o oaie" se spune despre cineva care calcă în străchini sau dă în gropi. "Deştept ca o oaie" se zice ironic despre un om naiv sau prost de-a binelea. Un grup care se adună haotic sau care merge într-o direcţie greşită, urmându-l fără rezerve pe cel din frunte, se comportă "ca oile". Oaia se duce la scai, nu scaiul la oaie.
     Aşadar, faptă de oaie înseamnă, de obicei, un lucru care se termină prost. Totuși, o zicală stârnește încă nedumerire, anume a o face de oaie, adică a proceda neîndemânatic, a face o mare prostie, o gafă. Expresia are și un superlativ, prea de oaie, ceea ce se spune despre vorbe sau acțiuni cu totul nepotrivite, lipsite de tact, de măsură, de noimă.
      Ca de obicei, în această privință ne lămurește limba strămoșilor noștri. Astfel, în cetatea getică Olbia este atestat numele BRAIADOI, care, rostit BRAIA DOI, se traduce prin ”Cel mai Bun; Foarte Frumos; Cel mai Valoros”; cf. rom. prea; bre; duios; alban. dua ”a iubi; a dori; a plăcea”; rom. brad; preot; breaz; preț; Breaza, Brezoi, Praid (loc.); arom. vrut(ă) ”iubit(ă)”; alban. bredh ”brad”; got. froths ”înțelept”. Până aici, toate bune și frumoase. Însă termenul getic putea fi înțeles și ca B-RAIADOI ”Cel Frumos; Cel Vesel; Care (se) râde; De Râs”; cf. rom. a râde; latin. radio ”a avea raze; a străluci; a scăpăra”; got. rauths, engl. red ”roșu”. De-a lungul timpului, s-a ajuns ca BRAIADOI să fie înțeles ca ”prea de oaie”, deși biata vietate nu avea absolut nicio legătură cu termenul getic. Așadar, prea de oaie a pornit de la sensul ”de râs”! Oricum, în folclorul românesc, oaia este și de râs și de plâns!
     Altă zicătoare, despre cel care s-a dus bou la Paris şi s-a întors vacă, are şi o variantă ovino-porcină: s-a dus oaie şi s-a întors porc sălbatic.

     Prin lipsa ei de apărare, oaia apare de multe ori ca o victimă. Astfel, a umbla să iei două piei de pe oaie înseamnă a urmări un câştig exagerat. Şchiopătura oilor, bucuria lupilor. De altminteri, oaia apare în foarte multe proverbe în context cu lupul. Ochii de oaie, dar inima de lup. Lupul, când îi flămând, şi din ochi îi fură oaia ciobanului. Şi cu oile toate, şi cu lupii prieteni nu se poate. Oaia care rămâne de turmă o mănâncă lupul. Nici oaie între lupi, nici lup între oi. Lupul plăteşte cu pielea lui oaia mâncată. Să mai fie şi un lup mâncat de oaie! Fereşte-te de lupi îmbrăcaţi în piei de oi! S-a băgat lupul paznic la oi.
     Cum, până nu demult, eram neam de ciobani, oaia mişună în mitofolclorul nostru. Iată şi o ghicitoare: Sus, copaie, jos, copaie, şi, la mijloc, carne de oaie. Răspuns: scoica!
     Totuşi, oaia are şi calităţile ei bune, fiind considerată cel mai curat animal. De aceea, dracul se poate preface în orice vietate, numai în oaie nu! Se spune că, înainte de a se culca, oaia îşi face cruce cu piciorul drept din faţă. Există şi oi cu darul profeţiei, cea mai cunoscută dintre ele fiind cea
năzdrăvană, din balada "Mioriţa", care răzbună toate oile lumii. Dar despre ea, cu alt prilej...


                                                                                                                  Adrian Bucurescu