de Nichita Stănescu
sâmbătă, 31 iulie 2021
vineri, 30 iulie 2021
Jupânesele Iadului
Universul magic
În mitofolclorul românesc se spune că fiii întunericului sunt împărțiți și ei, ca și oamenii, după sexe: în draci și drăcoaice. Acestea din urmă sunt numite îndeosebi Jupânesele Iadului. Stăpâna lor este Talpa Iadului. Despre ele se spune că au obiceiul de a ademeni flăcăii și bărbații. Această credință e mai veche și nu le este specifică doar Românilor. Astfel, se spune că în Sicilia, pe vremea domniei regelui Robert, un bărbat, care se scălda la lumina Lunii laolaltă cu mai multă lume, a crezut că o persoană este gata să se înece. Alergând îndată s-o salveze, a scos din apă o fată foarte frumoasă, de care s-a și îndrăgostit. În scurt timp, a luat-o de nevastă și au avut împreună un copil. După ce a născut, femeia a dispărut cu acel copil și nu s-a mai auzit niciodată nimic de ea. Tot cam pe atunci, un ostaș, după ce s-a culcat cu o femeie foarte frumoasă, s-a trezit în brațe cu un hoit de animal! Sfântul Ieronim povestește și el de o diavoliță ce l-a ispitit pe un tânăr solitar din Tebaida. După ce a trezit în el plăcerea sexuală, pe când acel tânăr intenționa să-și cheltuiască averea, fiica infernului i-a zburat din brațe ca un fum negru și gros, râzându-i în nas.
În legendele și descântecele românești, Jupânesele Iadului se mai numesc și astfel: Avestițele, Buhadeicele, Ciumoaicele, Codroanele, Curvoaicele, Despletitele, Diavoloaicele, Diochioaiele, Drăcoaicele, Fermecătoresele, Fetele lui Șandru, Încordătoarele, Legătoarele, Lipiturile, Mamuloaicele, Mătricele, Mirătoarele, Pocitoarele, Preotesele, Rahnele, Râmnitoarele, Samcele, Săgetătoarele, Spurcoaicele, Șoimanele, Vântoasele, Vavilele, Zâmbatele, Zburătoarele, Zmeoaicele etc. Acestea, sub înfățișări de fete sau femei foarte frumoase, îi ademenesc pe călugări sau se drăgostesc, mai ales noaptea, cu văduvi și chiar cu bărbați căsătoriți. Împotriva acestor focoase drăcoaice există multe descântece, printre care și acesta:
La răchita răsădită,
Este o fată logodită,
Cu un ochi de foc
Și cu unu de apă.
Cu cel de apă potoale,
Cu cel de foc aprinde.
Cum se sparge târgul,
Așa să se spargă faptul și lipitura!
Cum se sparg oalele,
Așa să se spargă farmecele și Lipitura!
Cum se răspândesc răspânteiele,
Așa să se risipească vrajele
Și Lipitura
Și Zburătoarea!
Două dintre cele mai minunate povestiri în privința făpturilor diavolești sunt ”Vii” de N. V. Gogol și ”La Hanul lui Mânjoală” de I. L. Caragiale.
Adrian Bucurescu
duminică, 25 iulie 2021
joi, 22 iulie 2021
Zodia Leului la Atlanți și la Români
Zodia Leului este orânduită între 23 Iulie și 22 August. La Atlanți, această perioadă de miez de vară era numită LAEVIUS ”Coacere; Căldură; Ardență; Strălucire; Valoare; Superioritate”; cf. rom. lipie; leu ”moneda națională românească; mamifer”; leafă; a se lăfăi; latin. leo, slav. lev ”leu”; ital. lava, franc. lave ”lavă”. Se pare că luna Iulie, când începe Zodia Leului, avea aceleași caracteristici ca astăzi. Din sensul de ”Coacere”, româna a păstrat numele popular al lunii Iulie, Cuptor.
Se vede că, încă de pe vremea Atlanților, care cuceriseră și America, semnul zodiei era o felină, căci în civilizația Inca această zodie se numea Puma, iar în cultura Maya, Ocelotul.
Astrul care guvernează Zodia Leului este Soarele, iar elementul definitoriu este Focul.
Principalele trăsături ale nativilor din Zodia Leului sunt: calitatea de conducător, siguranța de sine, generozitatea, creativitatea, cea mai puternică dorință a lor fiind să strălucească, să fie în prim plan, ceea ce generează și metehne caracteristice ale nativilor, precum aroganța și vanitatea.
O sumedenie de pietre prețioase le poartă noroc nativilor din Zodia Leului: acvamarin, agat de foc, agat de copac, ametist, calcit, calcedonie, cornalină, citrin, chihlimbar, cuarț/cristal de stâncă, cuarț roz, cuarț rutilat, fluorit curcubeu, granat, jad, jasp, jasp peisaj, jasp breciat, kunzit, labradorit, moldavit, ochi de pisică, onix, peridot, rodocrozit, rubin, sardonix, smarald, turcoază, safir, piatra Soarelui.
Adrian Bucurescu
marți, 20 iulie 2021
Farmece cu păpuși
Universul magic
Toate semințiile pământului au avut, iar unele încă mai au procedee asemănătoare ori chiar identice în ce privește răul sau chiar moartea dușmanului de la distanță. Totuși, pentru că aceste acte fac parte din magia neagră, puțini sunt aceia care se încumetă să le întrebuințeze. Unul din cele mai răspândite mijloace de a-ți îmbolnăvi sau suprima dușmanul de la distanță este confecționarea unei păpuși de ceară, de cârpe, din fire de ață etc., care să-l reprezinte. Acest procedeu este consemnat încă de la Vergilius, Ovidius și alți autori antici.
Cel ce vrea să trimită răul face o imagine din ceară a dușmanului ori, dacă nu se pricepe, apelează la un vrăjitor sau la o vrăjitoare. În ceară se pun fire de păr, unghii de la cel vizat și se descântă după treapta de rău care se urmărește. Dacă păpușa e înțepată, dușmanul simte dureri; dacă e îngropată, dușmanul este destinat morții.
Păpușile se confecționează și pentru farmecul de ursită. Astfel, fata care vrea să se mărite cu un tânăr pe care a pus ochii ia pe furiș de la el o șuviță de păr, tăieturi de unghii și un fir din veșmintele acestuia, pe care le amestecă în chipul lui de ceară, după care bate păpușa cu un bici miniatural, descântând:
Ursite, ursite al meu,
Numai pe tine te doresc eu!
Unde-i fi, cu bici de foc te plesnesc,
La pământ te trântesc,
La mine te pornesc.
Te plesnesc cu lemn de soc,
Să vii prin foc,
Să nu-ți afli loc.
Te plesnesc cu lemn de arțar,
Să vii ca un călușar,
Tare ca vântul,
Iute ca gândul,
Peste codri, văi și munți,
Peste ape fără punți,
Te plesnesc cu lemn de alun,
Să vii ca un nebun,
C-așa poftesc eu:
Să arzi de dorul meu.
Când o vrăjitoare vrea să-l salveze pe cel căruia i s-au făcut farmece, îl aduce în fața unui vas cu apă neîncepută, ca să privească înăuntru până ce apare chipul celui (celei) ce i-a trimis răul. Atunci vrăjitoarea aruncă un cuțit asupra imaginii și farmecele se destramă.
Adrian Bucurescu
luni, 19 iulie 2021
sâmbătă, 17 iulie 2021
Misterele Mărilor
Universul magic
Corespondentele românești ale Sirenelor sunt Știmele Mării sau Faraoancele. Ele stau toată săptămâna, cât se frământă marea, ascunse în adâncuri, iar Duminica ies la suprafață. În locul acela se fac o dungă roșie, una galbenă și una albastră. Ele se țin de mâini și cântă foarte frumos, fermecându-l pe cel ce le aude. Faraoancele ies pe țărmul mării numai primăvara și vara.
Ele nu doresc să fie văzute de ochi de pământean, și de aceea, când simt că se apropie pas de muritor, se aruncă în valuri, uitând adesea pe mal scoici, ghiocuri și pietre scumpe. Se spune că în apele mai adânci Știmele au palate de cleștar, unde se drăgostesc cu flăcăii înecați pe care îi iubesc. Unii rămân mai multă vreme acolo, dar alții, care au sufletul curat, reușesc, prin rugăciunile rudelor și prietenilor, să fugă și să ajungă în cer.
Cei rămași în ape, Faraonii sau Cei-din-Mare, își fac locuințe frumoase acolo, în adâncuri, unde gătesc la foc, pentru că apa nu poate stinge focul lor. Au mulți slujitori, dar nimeni nu îi poate cunoaște, fiindcă au forme pe care ochiul omenesc încă nu le-a văzut. Ei îi pândesc pe oameni și bărcile lor și încearcă să le facă rău, ba chiar să îi omoare. Tot ei dau cârcei înotătorilor și găuresc fundul corăbiilor, scufundându-le.
S-ar spune că acestea sunt doar legende. Numai că, pe lângă insula Noua Guinee, situată la N-E de Australia, au fost semnalați Oameni de Mare, ființe cu chipuri umane, brațe și mâini, dar cu partea inferioară a corpului în formă de coadă de pește. Femeile au sâni proeminenți. Respiră ca alte mamifere, iar principala lor hrană constă din pește.
În luna Iunie a anului 1983, o expediție compusă din patru cercetători amerciani s-a deplasat în Noua Guinee, ajungând la Nokon Bay, un golf aparținând tribului Susurunga. În ziua de 5 Iulie, zoologul expediției, Richard Greenwell, a văzut o ființă cu trupul zvelt, lucios, care a apărut din apele limpezi ale golfului.
Antropologul echipajului, Roy Wagner, a aflat de la pescarii indigeni că ei omorau acele stranii ființe acvatice, prinse în plasele de pescuit, temându-se că vor împuțina speciile de pește ce le servesc ca hrană. Exemplarele ucise sunt vândute la un preț foarte mare, grație cărnii lor foarte gustoase! În acest timp, Gale Raymond, geograful expediției, văzuse și el enigmatica făptură, observând-o aproximativ 20 de minute. Marea viteză de înaintare a acesteia în urmărirea peștilor care zvâcneau speriați din apă, mișcările extrem de iuți și foarte agile nu i-au permis lui Raymond decât să zărească trupul lucios și mlădiu, de culoare cafeniu-deschis, fără înotătoare dorsală. Până la urmă, expediția a fost nevoită să se mulțumească doar cu aceste observații, realizate la distanțe de 30 și 300 m, la care s-au adăugat doua fotografii: una înfățișând un corp zvelt, ieșit la suprafața apei, iar cealaltă, o coadă de pește sufundându-se în mare...
Enigma Oamenilor de Mare încă nu a fost dezlegată, cu toate expedițiile ulterioare. Pe de altă parte, tot mai mulți martori au confirmat, pe la sfârșitul secolului trecut, existența unei Doamne a Delfinilor, jumătate femeie, jumătate delfin, în Marea Neagră și a unor Faraoance în dreptul epavei din Costinești!
Adrian Bucurescu
vineri, 16 iulie 2021
Musafirii Nopții de Sabat
Universul magic
Între participanții la Noaptea de Sabat se numără draci, strigoi, moroi și vrăjitoare. Strigoii se fac din copiii uciși de mamele lor, din oamenii care s-au vândut diavolului sau din sinucigași. Pot fi văzuți și recunoscuți numai de cei născuți Sâmbăta. Ei provin și din morții lăsați singuri noaptea, pe sub care au trecut o pisică, un șoarece sau un câine. Interesantă, în privința lor, este credința în reîncarnare, de obârșie geto-dacică, după care sufletele celor prefăcuți în strigoi, după un anumit timp de la moarte, se vor întrupa iar în oameni, dar vor trăi în alte locuri decât cele în care au trăit în viața precedentă. Dacă însă strigoiul întâlnește acolo pe cineva cunoscut, om sau animal, moare imediat și pentru totdeauna. Alți strigoi se prefac în fluturele cap-de-mort. Strigoii trăiesc pe pământ și chiar fac copii, prin conviețuire cu strigoaicele. Ei vin pe pământ mai ales în nopțile cu Lună, până la primul cântat al cocoșilor.
Mai rele sunt strigoaicele sau vidmele. În Noaptea de Sabat, ele merg de se bat cu dracii la hotar. Acolo fac un foc mare și dănțuiesc. Diavolii vin în jurul lor și nu le dau pace, însă ele îi împung cu furci și le dau cu lopata în cap. Această hârjoană este plină de larmă și se aude până departe. În acea noapte, câinii și lupii, care aud această hărmălaie, urlă prelung și se ascund pe unde pot. Locurile de petrecere se află mai ales prin cimitire, biserici ruinate sau răspântii, unde strigoii se întâlnesc cu moroii și încing o horă mare în văzduh. Strigoaicele, despletite și despuiate, chiuie și se învârtesc amețitor, în vreme ce vântul șuieră iar huhurezii și cucuvelele cântă.
Moroii sunt cunoscuți în lumea modernă sub numele de vampiri. Ei se nasc cu o căiță pe cap și cu o cămașă pe trup. Un astfel de copil e născut de o femeie care, pe când era însărcinată, a băut apă spurcată, unde un drac și-a lăsat balele. Diavolul vine la acest prunc și îi pune pe cap o tichie roșie ca a lui, iar copilul când se naște are pe cap o tichie de moroi. Sufletele celor născuți moroi își părăsesc trupul și umblă prin lume, făcând numai rău. Ei deoache, mai ales cei cu sprâncenele îmbinate. Ca să supraviețuiască, sug sângele oamenilor și iau mana de la vite și de la holde.
Vrăjitoarele care dansează la balurile de Sabat sunt despletite, complet dezbrăcate ori numai într-o cămașă, având agățat pe spate un motan negru. Unele își împodobesc părul cu lilieci vii. La dans, dracii și le aleg pe cele mai frumoase. Când se împerechează cu ele, diavolii își iau chipuri de țapi sau de alte animale, iar ochii le sunt roșii, fosforescenți. Uneori, dansatorii se prind roată sau țopăie spate în spate, și numai cei ce nu și-au găsit perechea dănțuiesc singuri. Dansul este acompaniat de ritmul unei dairele, de un flaut sau fluier, de o vioară și o tobă.
Această petrecere drăcească durează numai până la primul cântat al cocoșilor, când se deschide cerul, și îngerii, înarmați cu lăncii, săbii, arcuri și săgeți, zboară spre pământ, alungându-i pe cei necurați și omorându-i pe cei ce nu au apucat să se ascundă sau să fugă.
P.S. Toate imaginile acestei postări sunt preluate după opere ale pictorului Francisco de Goya.
Adrian Bucurescu
miercuri, 14 iulie 2021
Nașterea
Tradiții daco-române
Venirea pe lume a omului a fost privită întotdeauna ca un miracol, iar acest eveniment a fost înconjurat cu obiceiuri magice, unele supraviețuind până astăzi. La strămoșii noștri geto-daci, evenimentul se numea AN'TIANAE, AN'TINOUS, NETIN etc. Iată ce frumuseți de tâlcuri aveau termenii legați de naștere: AN'TIA NAE, AN'TI NOUS ”Înflorire Minunată; Floare (Mlădiță) Nouă; Înnoirea (Împrospătarea) Neamului”; cf. rom. untul-vacii și untișor - plante; alban. end ”polen”; grec. anthos ”floare”; rom. naos; noi ”cenușă, cărbuni, bucăți de frunză etc. care intră, de obicei în număr de nouă, în compoziția unor leacuri”; a lua noi ”a aduna apă neîncepută pentru a o folosi în descântece și leacuri”; nou; a (se) înnoi; grec. naos ”templu”; rom. antonică - plantă cu flori albe și fructe aromate; noatin; arom. ntânu ”întâi”; latin. natio, nationis ”naștere; neam; rasă; speță; clasă; soi; popor”; annotinus ”noatin”. De aici venea și denumirea de NETIN-DAVA ”Cetatea Nașterii” a locului unde Se născuseră Gemenii Divini, Fiii Mariei-Leto, Zeița Supremă.
Până la jumătatea veacului trecut, Românii țineau să aibă copii cât mai mulți. Femeia stearpă era văzută rău de bărbat, care-și vedea neamul stingându-se, și de lume, ce o bănuia că a greșit în fața lui Dumnezeu, care Și-a întors fața de la ea. Nimeni până atunci nu se gândea că și bărbații pot fi sterili!
În primul rând, femeia care nu-și vedea căsătoria rodnică se ruga fierbinte la Dumnezeu, dădea liturghii, acatiste și lumânări la biserică ori dădea să i se citească anumite rugăciuni. Se mai spunea că, dacă femeia ținea Vinerea și nu lucra, Sfânta Vineri îi asculta rugăciunile. Dacă toate acestea nu aveau niciun efect, femeia recurgea la farmecele și descântece străvechi. Se credea că mai ales cele bolnave de matrice nu pot avea copii, și atunci ele mergeau la babele mai pricepute, care să le descânte. Se descânta în fiecare Luni, din zori, până nu răsărea Soarele, căci doar Lunea se încep toate lucrurile importante. Descântecul de matrice se rostea deasupra unui pahar de rachiu, de vin sau de borș, din care n-a gustat nimeni, de trei ori consecutiv. Apoi femeii i se da să bea de trei ori din rachiul acela, pe nemâncate. Dacă nici descântecul n-a fost cu leac, se recurgea la diferite băuturi, preparate din anumite flori sau ierburi, ca trandafirul alb, liliacul alb, ruja, usturoiul, hameiul, crăpușnicul, romanița etc. Acestea se fierbeau în vin sau miere, excepție făcând usturoiul, care se punea în rachiu, nouă fire într-o jumătate de litru, și se lăsa nouă zile pe horn, după care se bea în nouă zile consecutive.
O altă metodă era scalda în apa în care s-au fiert hamei, crăpușnic și floare de romaniță. După ce se îmbăia, femeia își cumpăra o cordeluță de mătase roșie, lungă atât cât să se poată încinge cu ea, o ducea la biserică și o da țârcovnicului ca să o pună sub cămașa mesei celei sfinte din altar. O lăsa acolo până se împlineau 12 liturghii și, de fiecare dată, plătea câte o liturghie, ca să fie amintită în timpul slujbei divine. Apoi femeia își lua cordeluța acasă și se încingea cu ea pe dedesubt, purtând-o nouă zile sau nouă săptămâni.
Dacă toate acestea au avut leac și femeia își dădea seama că a rămas însărcinată, se încingea imediat. Cât era gravidă, ea trebuia să se ferească a face unele lucruri socotite ca dăunătoare fătului și nașterii lui. Dacă i se făcea rău înainte de soroc, cei de acasă o afumau întâi cu bot de vulpe, iar dacă nu-i trecea, se aducea degrabă moașa sau o babă pricepută, care lua repede opt-nouă sâmburi de pepene sau de castravete și vreo două crenguțe de cimbru, le pisa bine pe amândouă și, punându-le într-un păhărel de rachiu, le dădea femeii să bea. După ce femeia bea, moașa punea câteva coji de ceapă într-un hârb cu cărbuni și o afuma cu fumul care ieșea din coji.
În general, se credea că anumite duhuri rele, ca Zburătorul, Samca ori Muma Pădurii veneau să chinuie femeile însărcinate, ca să lepede. Împotriva tuturor acestor duhuri există nenumărate descântece. Pentru ca nașterea să se desfășoare bine, mama femeii sau moașa o descântau de pază, de izdat și mai ales de dezlegat urma. Dacă femeia năștea greu, îngenunchea și se ruga la Dumnezeu să o ajute.
Când femeia se chinuia și nașterea părea a fi grea, i se da apă turnată peste icoana Maicii Preacurate, iar bărbatul trăgea cu pușca peste casă, în vreme ce moașa da cu piciorul de trei ori în ușă. Așa se alungau duhurile rele, care dădea târcoale casei și nu lăsau femeia să nască. Tot pentru asta se mai împlântau două topoare cruciș în stâlpii acoperișului, se întorceau toate lucrurile cu gura în jos, se aprindea tămâie de la Paște, Crăciun sau Bobotează, afumându-se casa și femeia ce se ruga mereu Maicii Preciste. Dacă nici atunci nu năștea, i se descânta de ursită, bănuindu-se că vreo fată sau vreo vădană a ursit-o să moară. Descântătoarea lua repede un topor, mergea mai întâi în colțul casei dinspre Răsărit și, făcând acolo cruce cu toporul, descânta. Apoi împlânta toporul în colțul casei, după care mergea la celelalte colțuri și făcea la fel. În sfârșit, se ducea la meșter-grindă, dacă era, și împlânta toporul în el și îl lăsa acolo toată noaptea. În felul acesta se credea că a legat-o pe femeia dușmancă și a dezlegat-o pe cea îngreunată, care scăpa. Tot atunci i se mai descânta de deochi, stingându-i-se cărbuni, căci poate o deochease cineva.
Dacă însă nașterea decurge firesc și copilul a venit pe lume, moașa, care de obicei era o rudă mai bătrână, după ce îi tăia buricul, zicea, dacă era băiat:
Acest băiat
Ce l-am ridicat
Să fie norocos
Și mintos
Și voios
Și drăgăstos
Și sănătos
Și-nvățat
Și bogat,
Om de treabă
Și luat în seamă!
Dacă se năștea o fată, moașa spunea:
Această copilă
Să fie frumoasă
Și voioasă,
Drăgăstoasă,
Sănătoasă
Și-nvățată
Și femeie de treabă
Și luată în seamă!
Adrian Bucurescu
marți, 13 iulie 2021
Numerele la Geto-Daci și la Români
O enigmatică tăbliță de plumb de la Sinaia înfățișează în primele trei rânduri de sus și încă două semne pe al patrulea rând 33 de numere în grafie dacică. Ar putea fi numărul anilor ce I-a avut Apollon-Zalmoxis când a fost ucis de Scyți, tradiție trecută asupra anilor pe care I-ar fi trăit Iisus pe pământ. În unele inscripții tracice se precizează că Zeul a petrecut în lumea noastră 42 de ani. E posibil ca 33 să fie vârsta la care Apollon a fost ales regele Geților. Mai ciudat e că semnele de pe tăbliță seamănă mult cu cele aztece. Și unele imagini de pe alte tăblițe sunt în stilul Aztecilor! Deocamdată, unele Mistere Zalmoxiene persistă...
Alte taine au fost dezvăluite. Astfel, din ce se știe, trecuseră mai mai mult de șase veacuri de la nașterea Gemenilor Divini, supranumiți Amândoi și ZALMOXIS, dar unii Traci continuau să respecte religia anterioară, inclusiv calendarul străvechi, care număra anii de pe vremea Amazoanelor. Reforma religioasă a marelui rege Buerebuistas, care ținea să (re-)impună Cultul Zalmoxian, a avut loc la 666 de ani de la Nașterea Fiilor Cerului. De aceea, Zalmoxienii socoteau acest număr sacru, spre deosebire de fundamentalișii orfici, care-l considerau diavolesc și scriau împotriva lui ”apocalipse”.
Într-o inscripție zalmoxiană, de pe un opaiț descoperit la Drobeta, citim, de la dreapta spre stânga: E NAMOR SSS ”Cu Numărul 666”.
Un alt număr sacru la Geto-Daci era OPT, care reprezenta numărul segmentelor Svasticii, la rândul ei simbol al celor Doi Zalmoxis, cu doi de Z, din inițiala dublului teonim. Numărul OPT era și cel al tonurilor din Limba Sacră, vorbită de rege și de preoți, care avea opt tonuri, după cum arată și denumirea unei cetăți dacice, OPTA-TIANA ”Cu Opt Tonuri”. Așa se explică și numele unui voievod, ME-NUMOR-OVT ”Cu Numărul Opt”, căci Menumorovt este scris în Gesta Hungarorum ”Faptele Ungurilor”, singurul document unde este consemnat. Este limpede că pe vremea acestui voievod, Românii din Vestul Daciei încă mai practicau Cultul Zalmoxian.
Din aceleași motive, un voievod din Banat purta numele de Ahtum sau Ohtum ”Cu (din) Opt”; cf. germ. acht ”opt”. O amintire a acestor credințe străvechi este și denumirea localității Optași, din județul Olt.
Pe aversul unei lăncii dacice, scrie ZOLMXES, variantă la ZALMOXIS, iar pe revers apare o svastică precum și un semn din trei de C, adică trei de S, în alfabetul așa-zis ”chirilic”, adică SSS ”666”, atât Zeii cât și Svastica și Numărul fiind chezășii ale victoriei împotriva oricăror dușmani.
Dacă nu majoritatea Geto-Dacilor, atunci măcar regii, preoții și nobilii lor cunoșteau perfect matematica vremii, pe care o întrebuințau și la calcularea sărbătorilor religioase sau în arhitectură. În acest sens stau mărturie cele două calendare de la Sarmizegetusa, cele mai exacte din Antichitate. Elevii Daciei memorau exercițiile matematice în versuri, după cum se vede și dintr-o inscripție descoperită la Jupa, județul Caraș-Severin:
BAN-AG NA INO
OPTO PE TEB MO
Traducerea: ”Din Cinci iau Unu; Opt supra Doi am”.
La Romula citim o dedicație pe o amforă, adresată Suratelor Zeiței Artemis: SEX CORLA ”Celor Șase Fecioare”. Pe mai multe țigle dacice, descoperite în Ardeal, scrie: VIN CENT I ANA ”Ține (duce) 100 de Ani”.
O inscripție getică, de pe un stâlp din naosul templului B4, de la Murfatlar, județul Constanța, ne arată că ziua era împărțită în ”străji”: VO-N'OTH NIONDOY LOCHIS OYNO I KEPH MESI. Tălmăcire: ”Noaptea, la (ora) Nouă, în Lăcașul Sacru să înceapă Rugăciunea!”.
Și în mitofolclorul românesc există numere sacre, numai că semnificația lor nu este întotdeauna clară. Astfel, se spune că sunt 7, dar și 9 Vămi ale Văzduhului, și că sunt 9 Ceruri. Numărul Ielelor, Zânelor și al altor semizeități diferă după zone. În basme, cea mai mare distanță este ”peste nouă mări și nouă țări”.
Număratul are uneori însușiri magice, după cum se vede și din acest descântec de aruncătură din Sâlha, Banat:
Cine-a făcut c-o mână,
Io desfac cu două.
Cine-a făcut cu două,
Io desfac cu trei.
Cine-a făcut cu trei,
Io desfac cu patru (...).
Cine-a făcut cu nouă,
Io desfac cu mâinile amândouă (...).
De șopârlaiță se descântă frecând gâlcile cu usturoi și cu unt, și zicând:
Nouă babe,
Nouă fete,
Nicio babă,
Nicio șopârlaiță (...). Se enumeră la fel cu toate numerele și se ajunge la:
Numai o babă,
Numai o fată,
Numai o șopârlaiță.
Nicio babă,
Nicio fată
Nicio șopârlaiță!
Un straniu poem cu numere a fost consemnat în Potlogi, județul Dâmbovița:
- Ce e una?
- Ce sunt două?
- Capul cu doi ochi
Bine vede.
- Ce sunt trei?
- Pirostria-n trei picioare
Bine șade.
- Ce sunt patru?
- Carul cu patru roate
Bine umblă.
- Ce sunt cinci?
- Palma cu cinci dește
Bine te izbește.
- Ce sunt șase?
- Fluierul cu șase găuri
Bine zice.
- Ce sunt șapte?
- Unde sunt șapte surori
Nici coji pe cârpitori,
Nici câlți pe-ncheietori.
- Ce sunt opt?
- Plugul cu opt boi
Bine ară.
- Ce sunt nouă?
- Unde sunt nouă frați
Coada să nu-ți bagi!
- Ce sunt zece?
- De zece
Nu mai trece.
- Tu ești, Doamne?
- Crăpi, drace!
Adrian Bucurescu
luni, 12 iulie 2021
Dropia
Mitologie daco-română
În copilăria mea, mergând cu căruța de la Sărățeni la Cocora, am avut privilegiul să văd un cârd de dropii. O amintire de neuitat.
Numele Dropiei vine din limba tracă, unde este atestat și regele DROPION, întregit din D'RO PION ”Multă Mândrie; Prea Măreț; Foarte Voinic”; cf. rom. o droaie; păun; a se împăuna; fain; vână. Din D'ROPION româna a mai format zdravăn, a se înzdrăveni, trupină ”tulpină”, toroipan ”bâtă; măciucă; ciomag”, cu toroipanul ”cu forța”, darabană, dorobanț ”infanterist”, Darabani (loc.), iar greaca și latina, tropaion, respectiv tropaeum ”trofeu”.
Până la dropii, e momentul să se mai precizeze o dată că vestitul monument de la Adamclisi a fost ridicat din inițiativa marelui rege Buerebuistas, în urma cuceririi Dobrogei, căci denumirea originală a fost D'ROPION O THRYO NEUS ”Izbânda (Bătaia) din Troia Nouă”; cf. rom. zdravăn; darabană; dorobanț; toroipan; cu toroipanul; a - art. hot. adj.; grec. Troas, latin. Troia ”Troia”; rom. nou. Am mai demonstrat în câteva documentare postate că Troia a fost în Dobrogea. De-ar fi numai faptul că eroul Grecilor, Ahile, a fost înmormântat în Insula Șerpilor, adică aproape de locul luptelor. Culmea nerușinării, Romanii au transformat D'ROPION O THRYO NEUS în... Tropaeum Traiani, și, din ignoranța ”istoricilor” români, așa a rămas până astăzi!
Ținând cont că în Bărăgan dropiile se mai numesc și mitropoliți, înseamnă că la Geți erau considerate sacre, și, cum în Marea Câmpie Se născuseră și Gemenii Divini, cu siguranță celebrul tezaur ”Cloșca cu Puii de Aur” Îi sugerează pe Ei și pe Mama Lor.
La aceste Păsări de Aur se referă un descântec de soare sec din Sărățeni, județul Ialomița:
Pe câmpul de aur,
Dropia de aur
A scos pui de aur,
Cu ciocul de aur,
Cu aripi de aur,
Cu ghiare de aur.
Puii piuia
Și se văicărea
Că n-are ce mânca
Și n-are ce bea.
Mă-sa cloncănea,
Penele-nfoia
Și se tot văita
Că n-are cu ce-i hrăni
Și cu ce-i adăpa.
Nimeni n-a văzut,
Nimeni n-a auzit,
Numai Prea Curata
Din poarta cerului,
Doar Ea a întrebat-o:
- Tu, cloșcă de aur,
Ce cloncănești,
Ce te văicărești?
- Cum n-oi cloncăni,
Cum nu m-oi văicări?
Puii n-are ce mânca,
Puii n-are ce bea.
- Lasă, nu mai cloncăni,
Nu te mai văicări!
Du-te la N. în fugă
Și din cap i-apucă
Soarele sec!
Cu ciocul soarbe-l,
Cu aripile strânge-l
Și la pui să-l duci,
Puii să-i hrănești
Și să-i adăpi,
Că aia le e masa,
Ăla le e băutul,
Ăla le e masul,
Ăla le e popasul.
N. să fie limpezit
Și curățit
Cum Prea Curata l-a menit!
În mitologia românească, povestirile getice despre dropii se regăsesc într-o legendă din Cocora, județul Ialomița. Astfel, se spune că o văduvă sărmană, ce-și avea casa la marginea satului, a auzit într-o zi clopotele de la biserică bătând a năvală de dușmani. Atunci, fiind vară, și-a strigat repede copiii și au alergat toți în lanul de grâu. Apropiindu-se dușmanii, văduva s-a rugat de Tatăl Ceresc să-i prefacă și pe ea și pe copii în păsări, ca să se facă nevăzuți în lan. Împăratul Ceresc i-a ascultat dorința și i-a prefăcut în dropii, cele mai frumoase păsări sălbatice din Bărăgan. Și așa a scăpat Românca și copiii ei de robie. Legenda nu mai spune ce s-a mai întâmplat după plecarea dușmanilor...
Dropia este o pasăre de stepă, bună alergătoare, una dintre cele mai mari păsări din România, având o lungime de 85-115 cm, cu penajul spatelui galben-ruginiu, pântecele și pieptul albe, capul și gâtul sur-deschis. Din păcate, această pasăre superbă a fost vânată fără cruțare, și așa a dispărut din fauna Bărăganului, mai rămânând doar câteva cârduri în Câmpia de Vest a României, aproape neobservate.
Încrederea în forța magică a dropiei este vădită și în acest descântec pe care-l rosteau copiii din Malu, județul Ialomița, când o vedeau pe câmp:
Dropia
Alungă Scorpia,
Iar Dropioiu
Alungă Strigoiu.
Doamnă Dropie,
Domnule Dropioi,
Feriți-ne și pe noi!
Prin mărimea ei, dropia sugerează belșugul, ca în acest colind de fată, din Rași, județul Ialomița:
Leroloi,
Vezi tu ori nu vezi?
Pe nouă câmpii,
Leroloi,
Cârduri de dropii.
Leroloi,
Dalbele câmpii,
Pline de dropii,
Leroloi,
Aia-i zestrea mea...
Dropia este amintită și într-un descântec de deochi, din Colelia, județul Ialomița:
Pasăre de dropie
Pe măgură suie.
În vârf s-a oprit,
Iarba a răscolit,
Din ghiare a plesnit.
Plesnească ochii la deochitori,
Plesnească ochii la uitători!
Cine a privit
A plesnit,
Cine s-a uitat
A crăpat,
Și a rămas N. curat,
Luminat,
Ca argintul strecurat.
Adrian Bucurescu
Abonați-vă la:
Postări (Atom)