Nichita Stănescu în Evul Astral

          Primele volume


     Când în 1960 apărea ”Sensul iubirii”, nu bănuiau totuși prea mulți ce va însemna poezia lui Nichita Stănescu pentru literatura noastră, iar unii au întâmpinat cartea cu neîncredere. Primenirea poeziei se făcea poate prea brusc sau poate neîncrederea față de ”modernisme”, cultivată intens după război nu fusese încă înlăturată. Amintirea lui Labiș intrase deja în legendă, și mulți nu credeau în cei de după el. Totuși mulți dintre criticii tineri încep să vadă de pe atunci în Nichita Stănescu un poet de excepție și-și mențin părerea chiar și după apariția celorlalți colegi de generație, ei înșiși poeți de o puternică origininalitate (Ioan Alexandru, Ana Blandiana, Cezar Baltag ș.a.).
     În ”Sensul iubirii” poezia viitoare se anunță totuși, deși se simte o oarecare nehotărâre a autorului. Poetul are amintiri comune cu cei din generația lui, și temele sociale, obsedante până atunci în literatura noastră, îl încearcă și pe el. Riscăm printr-un exemplu o vagă apropiere de unele poezii ale lui Labiș:
   
     Nu mă gândeam la nimic.
     Mama s-a dus la oraș și-o să aducă pâine.
     Peste tot e numai zăpadă... caii.. și altceva nimic.
     ... patru, cinci, șase, șapte și altceva nimic.
     De-ar veni odată cu pâine!
          (Pe câmpul de piatră)


     Copilăria, adolescența sunt încă aproape:

     Cum săreai sub arțar, copilărie,
     cu genunchii lângă bărbie și gleznele.
     Iată lassoul, mâna atentă,
     ochește bizonul de aer.
          (Mister de băieți)

     Orgoliul poetului care știe că are de spus lucruri nespuse se manifestă într-o poză focoasă de tânăr prinț, ca la Eminescu, căruia de altfel îi și închină poezia:

     Soarele saltă din lucruri strigând
     clatină urechile surde și grave.
     Sufletul meu îl întâmpină, ave!
     Calul meu saltă pe două potcoave.
     Coama mea blondă arde în vânt.
          (O călărire în zori)

     De altfel, îl recunoaștem chiar din primele volume pe Nichita Stănescu de mai târziu. Imagini specifice poeziei sale apar de pe acum:

     Și nu trece nimeni
     doar sorii albi se rotesc liniștit, idolatru
     și gândul crește-n cercuri
     sonorizând copacii
     câte doi,
     câte patru.
          (Cântec de iarnă)

     Atitudini amintind de ”Mai am un singur dor” apar și în al doilea  volum, ”O viziune a sentimentelor” (1964):

     E iarnă, și eu stau întins, pe sub cetini,
     și miezul de lavă îl iau și îl pun
     sub creștet și tot nu adorm.
     Și întruna,
     din mine spre tine răsar și apun.
          (Visul unei nopți de iarnă)

     De altfel, e cazul să facem încă de pe acum o apropiere între acești doi mari poeți: Eminescu și Nichita Stănescu, mai ales că în repetate rânduri cel de-al doilea și-a manifestat iubirea față de genialul său înaintaș. Amândoi nutresc o iubire aparte față de limba românească, la care cu dragoste lucrează pentru modernizarea ei în vers. Pe ambii îi caracterizează adâncimea filosofică, chinul de a înveșmânta gândul profund în cadențe cu putere de lege cosmică, indiferent că primul pare a-l cultiva pe Schopenhauer, iar cel de-al doilea pe Hegel; dacă ne gândim bine, fiecare din ei își are filosofia sa proprie, mai degrabă izvorâtă din eresurile noastre vechi decât tributară unor filosofii de aiurea.
     Au comună iubirea față de istoria noastră (”Roșu vertical” și ”Un pământ numit România”), interpretarea ei profund originală și în același timp cu adevărat românească.
     Cultivarea poeziei erotice, prezentă din plin atât la Eminescu cât și la Nichita Stănescu (un volum antologic - ”Clar de inimă”), face din amândoi poeți ai dragostei.
     Atașamentul amândurora față de înaintașii ce au deschis ”zilele de aur a scripturilor române” este evidentă nu numai în ”Epigonii” și în ”Dulcele stil clasic”, dar și în nenumărate articole pe care le-au scris.
     Oricât ar părea de ciudat, nu putem să nu observăm că și Nichita Stănescu se apropie de folclorul nostru; numai că și el și Eminescu îl prelucrează, aducându-l la adâncimi nebănuite vreodată.
     Revenind la primele volume ale poetuluim, ce ne face onoarea de a ne fi contemporan, să ne referim și la cel de-al treilea: ”Dreptul la timp” (1965). Deja autorul e sigur pe sine. Antrenat în lungul și dramaticul drum al cunoașterii, el recreează lumea eroilor mitologici sau reali ce au înfrumusețat din vechime pământul nostru.
     Enghidu (prietenul lui Ghilgameș), Savonarola, zeița Artemis apar în chinuitoarele ceasuri de creație ale poetului în preajmă și-i vorbesc:

     Ea e Artemis! Vorbește când vrea.
     Tace când vrea, ca delfinii.
     Ea vede zigzaguri numai de stea
     și gândește ca iarba în linii.
          (Artemis)

     Mi se-arată Savonarola care-mi zice:
     Să ardem copacii pe rugul vanităților,
     să ardem iarba, grâul, porumbul,
     ca să fie totul mai simplu!
          (Savonarola)

     În dorința de a face cunoscut lumii noastre profane ce înseamnă creația, poetul încearcă să ne aducă până aproape de nașterea poeziei:

     Se zgâlțâie învelișul, se modifică întruna,
     râde și plânge în același timp,
     întipărește cerul și mai jos, copacii,
     se lasă privit până când el însuși
     devine privire,
     se preface mort numai ca să-și poată da duhul
     în liniște, deasupra lui, păsările lovite
     și sufletele bătrâne, sortite pieirii.
          (Geneza poemului)

     Vedenii amintind de tablourile lui Bălașa cu adolescenți (întâlnite de altfel în alte volume ale lui Nichita Stănescu) îi străbat poeziile:

     Eu stau pe plaja - întinsă tăiată-n unghi perfect
     și contemplu ca la o debarcare
     o flotă infinită de yole. Și-aștept
     un pas greșit să văd, sau o alunecare
     măcar pân' la genunchi în valul diafan
     sunând sub lenta lor înaintare.
     Dar ei sunt svelți și calmi și simultani
     au și deprins să meargă pe valuri, în picioare.
          (Adolescenți pe mare)

     Spuneam că adolescența, copilăria apar constant în mai toate volumele poetului. Probabil ni se sugerează astfel vârsta poeziei, spiritul ei incert, îndepărtat, infefabil. Sau ni se seugerează ”starea poeziei”.
     Nu e surprinzător faptul că Nichita Stănescu, într-un volum antologic intitualt chiar ”Starea poeziei”, renunță la multe din versurile care l-au consacrat. Iată cum definește mai bine Aurel Martin acest gest al poetului, în prefața volumului amintit:
     ”Nu e de mirare că în culegerile sale antologice Nichita Stănescu nu face caz de versurile care l-au lansat pe firmament, că (aidoma altora) le consideră ”de tinerețe”, adică simple promisiuni, digitații pe clapele imprevizibilului. Cum probabil își circumscria Eminescu producția anterioară lui ”Mortua est” și Arghezi ”Agatele negre”. Producție de ucenici. Având sugerată însă în formule variate unei personale ”viziuni a sentimentelor”. Afirmată curând. La ora când obsesia devine lege, tehnica prozodică nu mai are taină, iar eliberarea de sub tutele se impune ca o necesitate. Eliberare pe care autorul ”Elegiilor” a trăit-o la modul autorevelației”.


                      Adrian Bucurescu - Nichita Stănescu în Evul Astral, Ed. Macarie, 2000