Joia Mare sau Joimărița

          Tradiții daco-românești

    
      De multe ori, Tracii și așezările lor își luau numele de la hramurile templelor sau de la sărbătorile religioase. Printre acestea, este consemnat și DAIMYRIS, cu următoarele tălmăciri:

     DAIM YRIS ”Jumătatea Răstimpului (Săptămânii)”; cf. rom. doime; latin. duom, duum ”a(l) celor doi”; franc. demi ”jumătate”; rom. oară ”dată”; latin. aera, era ”eră; epocă; număr; cifră”; alban. ere ”eră; epocă; ev”. Aceasta era denumirea zilei de Joi, care este la jumătatea săptămânii.

     DAIM YRIS ”Năvala (Plecarea) Grașilor (Asupritorilor)”; cf. rom. cu duiumul; teamă; a se teme; alban. dhjame ”grăsime; untură; seu”; rom. iureș. A fost ziua când, trimiși de regele scyth PYTHA GORAS ”Vita Grasă”, doi slujitori de-ai săi au plecat în urmărirea lui Apollon-Zalmoxis pentru a-L ucide. 

     DAIM YRIS ”Năvala (Plecarea) Celor Doi”; cf. rom. doime; latin. duom, duum; rom. iureș.

     DA IMYRIS ”Doi Ucigași (Răi)”; cf. rom. doi; latin. duo, alban. dy ”doi”; rom. omor; a omorî; amar.  

     DAI MYRIS ”Ziua Prevestirii; Ziua care va veni”; cf. rom. ziuă; latin. dies, engl. day  ”ziuă”; rom. miraz ”minunăție; succesiune; testament”; mireasă; mers; engl. tomorrow ”mâine”.

     DAI MYRIS ”Minunata (Frumoasa; Buna) Mioară”; cf. rom. duios; alban. dua ”a iubi; a îndrăgi; a plăcea”; rom. mioară ”oaie tânără”; mior ”miel”. În balada ”Miorița”, oaia năzdrăvană îl previne pe păstor că va fi ucis de doi dușmani. MYRIS era un supranume al Zeiței Artemis, Sora Geamănă a lui Apollon.

     DAI MYRIS - ”Zâna Strălucitoare; Zeița Curată; Zâna Curățeniei; Zeița Aprigă; Zâna Fermecătoare”; cf. rom. zee (arh.) ”zeiță”; latin. Deus, grec. Theos ”Domn; Stăpân; Dumnezeu”; rom. mirază ”oglindă”; mireasă; mire; mir; a (se) mirui; a se mira; mreajă ”vrajă; farmec”; alban. i mire ”bun”;  miresi ”bunătate”; miro ”mir”; mirosje ”miruire”; mirre ”smirnă”; rus. moroz ”ger”.  

     Din DAI-MYRIS, prin etimologie populară, româna a moștenit Joia Mare și Joimărița sau Joimărica.

      

                                                                              *

                                                                           *    *

      În mitofolclorul nostru, Joimăriței i se mai spune și Joimariță și Joimarică. Uneori este descrisă ca o tânără frumoasă, dar veșnic încruntată. Are părul ca de cânepă toarsă, prin care ies niște ghimpi mari. Este foarte primejdioasă. Alteori, este descrisă ca o babă urâtă de mama focului, despletită și cu dinții rânjiți, care vine și toacă deștele sau frige unghiile acelor fete nebărbate, adică leneșe, la care ea, în noaptea de Joi-Mari, va mai găsi cânepa netoarsă. Pe vremuri, de frica ei, toți ai casei ședeau cu ușile încuiate și unse cu usturoi. Dar de ea tot nu scăpau. Venea la fereastră și striga:
- Câții,
Câții,
Tors-ai câlții?
Câlții dacă n-ai torcat,
Mâinile ți le-am tocat!
     Fetele răspundeau:
- Tors! Tors! Tors!
     Atât le-ar fi trebuit, să mintă, căci Joimărița intra prin ușile unse cu usturoi și îi ciopârțea mâinile mincinoasei.
     Unii spun că Joimărița este o femeie făcută necumpănit, lungă până-n podină, care umblă despletită și cu o procoviță de cânepă în cap. Zice-se că-i miroase de departe cânepa și caierele netoarse și n-ai cum le piti. Unde miroase, vine la fereastră și zice:
- Pute-a câlții!
Torsu-ai hâlții,
Câlții?
     Tot ce găsește nelucrat din cânepă dă jos, trage jarul și-l pune pe foc; apoi o ia pe leneșă, o pune cu mâinile în jar și i le-acoperă cu spuză, frigându-i-le. Așa pățesc și flăcăii sau gospodarii pe care îi apucă Joi-Mari cu gunoiul prin curte: Joimărița dă foc gunoiului și lor le bagă mâinile în spuză. Frige și mâinile celor care au gardurile nefăcută sau rupte în vreo parte.
     Femeile și fetele vrednice, ca și gospodarii harnici nu se tem de Joimăriță.
     Mitologia românească pomenește uneori de mai multe Joimărițe, incluse și de Dimitrie Cantemir, în ”Descrierea Moldovei”, printre cei ”câțiva zei necunoscuți, care se vede că se trag din idolii cei vechi ai Dacilor”: ”Joimărițele (...). Așa le numesc pe femeile despre care zic că umblă în Joia Verde, dis-de-dimineață, și dacă dau de o femeie dormind, fiindcă în Moldova se face de obicei în toate casele focul la vremea aceea, o pedepsesc să fie de atunci încolo trândavă la tot lucrul de peste an.”

                                                                            *
                                                                         *    *

     Se spune că, până în ultima zi de Joi, înainte de Paște, zisă Joia Mare sau Joia Verde, femeile și fetele trebuie să-și termine torsul cânepii și să aibă cămașa nouă, făcută pentru Paște. De Joia Mare se fac colaci și se dau de pomană. Prin unele locuri, se dau de pomană pentru morți straie și hrană. Se face Focul Morților, în curtea casei sau/și la cimitir. Se crede că sufletele morților vin în fiecare an, în această zi, la vechile lor locuințe, unde așteaptă până la Moșii de Vară, stând sub streașina casei. De aceea, este obiceiul ca să se facă foc dimineața, în curte, ca să se poată încălzi sufletele la foc. Fiecare femeie sau fată trebuie să care două donițe cu apă și să toarne peste iarba și mormintele familiei. Se înroșesc ouăle. Pentru a le face galbene, ”se împietresc”. Se duc ouă roșii într-un ștergar, la biserică, seara, la denie, și se lasă acolo până în ziua de Paște, apoi se îngroapă câte un ou din acelea la hotarele moșiei satului, ca să nu vină piatră. De Joia Mare, nu se spală rufe.

                                                                                                         Adrian Bucurescu