joi, 28 februarie 2019


          Legături primejdioase




Al unsprezecelea inel
în trunchiul copacilor
este întotdeauna
mai conturat.
A unsprezecea zvâcnire
a inimii mele
sună ca un țipăt amortizat.


          Rug aprins




Sub frunte am un rug aprins,
pe care orișicât a nins,
deși sunt și eu un biet ins,
nu s-a mai stins, nu s-a mai stins.


                               Adrian Bucurescu

marți, 26 februarie 2019

Finiscul, Pasărea Măiastră





          Mitologie daco-română

     Aproape tot bestiarul mitologic al Geto-Dacilor a fost împrumutat și uneori prelucrat de lumea mediteraneană, pătrunzând profund în cultură, cu legende pomenite și astăzi. Așa s-a întâmplat și cu celebra Pasăre Phoenix. Claudius Claudianus o descrie astfel: ”Ochii ei scânteiază de o lumină tainică, în jurul gâtului penele îi strălucesc ca flacăra, deasupra capului are o creastă roșie, al cărei vârf lucește ca o stea și revarsă în întunericul nopții o lumină senină, picioarele ei sunt roșii ca purpura de Tyr, un cerc de azur trece peste aripile sale, iar partea superioară îi este împodobită cu pene aurii”.
     În ”Fiziologul”, carte populară foarte răspândită în Țările Române, din Evul Mediu până în perioada modernă, se spune despre Finisc că ”hrănit este de Duhul Sfânt”; ”După nouă ani, i se umplu aripile de mireasmă și, auzind toaca preotului din cetate, Finiscul intră cu el în biserică, se așează pe jertvelnic și îndată se aprinde și se face cenușă, pentru a a doua zi preotul să îl afle reînviat și întinerit”. Iată și descrierea Păsării Minunate: ”Acest Finiscu este pasărea prea frumoasă decât toate păsările și decât păunul. Că păunul are cap de aur și de argint; iar Finiscul are chip de împărat și de pietre scumpe și este cu cunună în cap și cu încălțăminte în picioare ca împăratul”.


     În ”Istoria ieroglifică”, Dimitrie Cantemir scrie: ”Ca finicii în focul lor murind și iarăși înviind”. Tot Cantemir mai scrie, referindu-se la Constelația Phoenix: ”Finicul în foc de aromate moare”. Antim Ivireanul întrebuințează forma Finix.
     Să vedem de unde a pornit totul!
     În dicționarele latine, este trecut și un supranume tracic al lui Dionysos, anume Bassareus. Dar tot așa i se spunea și lui Zalmoxis, BASSAR EUS însemnând ”Fiul Fermecat”; cf. rom. fecior, reg. fișor; Iași, Oaș (top.); alban. josh ”a atrage; a momi; a seduce; a fascina”; joshje ”atracție; seducție; ispitire; fascinație”. În dialectul aromân, pulu înseamnă și ”pui” și ”pasăre”, iar în albaneză, zog se traduce la fel: prin ”pui; pasăre”. Tot așa era și în limba tracă, unde BASSAR EUS se tălmăcea și ca  ”Puiul (Fiul) Fermecat”, dar și ca ”Pasărea Minunată (Vrăjită)”; cf. rom. pasăre; pajeră, pajură; latin. passer ”vrabie”; alban. josh, joshje.
     Dar limba tracă nu a avut multă vreme nici gen, nici număr, așa că BASSAR EUS avea mai multe sensuri: ”Feciorul Fermecat; Fecioara Vrăjită; Păsările Măiestre”. Așadar, în Cultul Zalmoxian, Mama Gemenilor Divini era Fecioara Maria, iar Fiii Ei erau tot Fecior și respectiv Fecioară. De aceea, spre a sublinia acestea, Tustrei Zeii erau înfățișați și ca Păsări Minunate, așa cum apar în celebrul Tezaur de la Pietroasele.


     Cum am văzut mai la deal, la Dimitrie Cantemir apare și forma de plural: ”Ca finicii...” Deci cine a botezat comoara de le Pietroasele ”Cloșca cu Puii de Aur” a nimerit-o!


     Așa se explică și superba reprezentare a Fecioarei Maria cu Aripi și Încoronată, în pridvorul Mânăstirii Govora.
     Bine, bine, dar de unde știm că formele românești și universale, Finisc, respectiv Phoenix, provin din Dacia? Întru acestea, ne lămurește o inscripție getică, în vechiul nostru alfabet, așa-zis ”chirilic”, pe un bloc de marmură descoperit la Tomis-Constanța: TORPIMAEPIFANISKE. Cum era obiceiul în graiurile geto-dacice, și această inscripție se putea înțelege în mai multe feluri:
     1. TOR PIM AEPI FAN I SKE. Traducerea: ”În Văpăi S-au înălțat Cei Curați la Cer”; În (pe) Lumină S-au ridicat Cei Frumoși în Tărie (Absolut)”; cf. rom. zori; zare; a zări; latin. torreo ”a arde; a pârjoli”; rom. fum; pom; aievea; a iubi; până; germ. von ”de”; alban. skaj ”extremă”; engl. sky ”cer”.
     2. TOR PIM AEPI FA NISKE ”Din Foc (Tăciuni; Cenușă) se înalță Cel Curat (Bun), ca din nou să se nasccă”; cf. rom. dor ”chin; foc”; a durea; latin. torreo ”a arde; a pârjoli”; torris ”tăciune”; rom. aievea; a iubi; latin. bis ”de două ori”.
     3. TOR PIM AEP I FA NISKE ”Doresc de Vămi să trec, pentru o Viitoare (Următoare) Naștere”; cf. rom. dor; a dori; vamă; latin. aevum ”ev; durată (nesfârșită a timpului); perioadă”; alban. jave ”săptămână”; rom. voi, vei, va - auxiliare verbale pentru viitor; alb. vijoj ”a continua; a urma”; rom. născu; latin. nascor ”a se naște; a lua naștere”.
     4. TOR PI MAE PIFA NISKE ”Dalba (Minunata; Puternica; Slăvita) Pasăre se înalță din (cu) Văpăi ca să se nască”; cf. rom. tărie ”cer; crugul cerului”; dar; a dărui; a dura; tare; odor; pui; piu!; a piui; a pui; latin. avis ”pasăre”; TOR PI > dropie; rom. mai (adv.); mie (nr.); alban. me ”mai; încă”; maje ”vârf; culme”; rom. văpaie; vipie; alban. vape ”caniculă; zăpușeală”; rom. născu; latin. nascor.
     Din toate aceste tâlcuri s-a plămădit mitul Păsării Phoenix în Dacia și mult peste hotarele ei, actualmente făcând parte din patrimoniul imaterial universal.
     Afară de consemnările lui Dimitrie Cantemir, Antim Ivireanul și din cărțile populare, în mitologia românească  Phoenixul mai este numit și Pasărea Măiastră, Pasărea Minunată, Pasărea Albă, Pasărea Cudalbă și Crăiasa Păsărilor. Cu rol apotropaic, ea apare, în gospodăriile țărănești, pe scoarțe, pe porți, chiar și pe linguri.


     Pasărea Măiastră poate fi stăpânită de om, dar cu anumite limite. Pusă în condiții inconvenabile, nu mai cântă. Este o pasăre justițiară și cu forțe magice inepuizabile. Are pene multicolore și strălucitoare. Pasărea Măiastră are rang împărătesc și e slujită, la nevoie, de toate celelalte păsări, care o apără și-i îndeplinesc poruncile. Cuibul ei se află în Tărâmul Celălalt. Cu funcție psihopompă, ea este sculptată și deasupra crucilor de mormânt sau pe stâlpi funerari, cu titlul de Pasărea Sufletului.


     Această Pasăre Magică este pomenită și în descântece, cum este și acesta de deochi:
Pasăre albă,
Cudalbă
Pe peatră a sărit,
Peatra s-a clintit
Și s-a răsturnat,
În patru-a crăpat...
Fugi, deochi,
Dintre ochi,
Că eu te-oi sufla
Și tu vei crăpa!
De-o fi de la bărbat;
Fie blestemat!
De va fi prea jos,
Stea neputincios;
De va fi călare,
Calul i-ar crăpare!
Fugi, deochi,
Dintre ochi,
Că eu te-oi sufla
Și tu vei crăpa!
De-i fi de la femei
Cu ochii mirei,
Crape-le țâțele,
Cură-le laptele!
Fugi, deochi,
Dintre ochi,
Că eu te-oi sufla
Și tu vei crăpa!
De-i fi de la fete,
Pice a lor plete,
Treacă-le junețea,
Vie-le bătrânețea!
Fugi, deochi,
Dintre ochi,
Că eu te-oi sufla
Și tu vei crăpa!


     Fascinat de Pasărea Măiastră, Constantin Brâncuși a întruchipat-o în bronz și în marmură, cum numai geniul său putea s-o întruchipeze așa de minunată.

                                                                                                             Adrian Bucurescu  



                                                           
                                                   Chemarea Ursitei

luni, 25 februarie 2019

Cu doamna Margareta Labiș




          La o serată literară. 
                                         Foto: Nicolae Popescu

Nicolae Labiș


  Poezia
 
                                                          Cititorului

Deși-i din implicații și rămurișuri pure
Ori din cristale limpezi ce scânteind se rup,
Intrând în ea, să tremuri ca-n iarnă-ntr-o pădure,
Căci te țintesc fierbinte, prin ghețuri, ochi de lup.

           1956


duminică, 24 februarie 2019




       Serghei Esenin, în Casa Bucureștilor, de la Sărățeni, Ialomița. Foto: Maria Karakis

Zâna Albă


          Mitologie daco-română




   
     În Dacia, este atestată și localitatea ALBOCA, precum și neamul ALBOCENSES, care o stăpânea. După context și după pronunție, AL BOCA se tălmăcește prin: ”Din Belșug; Cu Forță; Care (se) impune; Care (se) stârnește; Care (se) întețește; Care (se) perpelește; Care suferă; Care chinuie; Care arde; Strălucitoarea; Luminoasa”; cf. rom. al; el; ele; BECCOS ”pâine”, în dialectul traco-phrygian; boacă ”un colăcel de pomană”; fag; buhai ”taur”; puhoi; bugă ”instrument muzical, cu zgomote puternice, întrebuințat la obiceiul Plugușorului”; buhă ”bufniță”; Pâca (mit.); a se pocăi; foc; a se înfoca; Buga, Pâcă, Pucă (n.); Bâc, Bug (râuri); latin. baca, bacca ”fruct”; Bacchus - un nume al lui Dionysos, la Romani; alban. buke ”pâine; demnitate; funcție”; page ”salariu”; fik ”smochin”; bekoj ”a binecuvânta”; fuqi ”forță; putere; vigoare; vlagă; rezistență”; got. faihu ”avere; bani; vită”; ALBACUS - munte în Karia tracică; rom. Albac, Holboca (loc.); germ. Alpaka ”alpaca; aliaj inoxidabil de nichel, cupru și zinc”.
     Pe mai multe cupe de lux, descoperite în ruinele cetății getice Romula, astăzi Reșca-Dobrosloveni, județul Olt, scrie AL BUCI ”Din Belșug; Cu Plin”; cf. rom. puhoi; bucă ”obraz”; alban. buke; page; fik; bekoj; fuqi.
     Dar ALB OCA se înțelegea și ca ”Plin(ă) de Strălucire; Multă Lumină; Prea Curat(ă)”; cf. rom. alb; a (se) albi; latin. albus ”alb; luminos; senin; limpede; favorabil; oca; agă; alban. ag ”zori”; aga ”chiabur”. germ. Alpaka.


     Așa a apărut în mitofolclorul geto-dacic, preluat de cel românesc, Fata Albă sau Zâna Albă, care nu trebuie confundată cu Alba, cum i se mai spune Zânei Iernii.
     Această Fată Prea Curată este cea care poate curăța, poate tămădui, fiind invocată în descântece, cum este unul, cules din Preutești, județul Suceava:
- Unde te duci, fată albă?
- Mă duc la biserica albă.
- Ce să faci la biserica albă?
- Să mătur albeața,
Roșeața
Și săgetăturile,
Ca să rămâie N. curat
Și luminat
Ca aurul strecurat.


     Aceeași fecioară vindecă, împreună cu nouă frați, de cei răi, ca în acest descântec din satul Bogați, județul Dâmbovița:
Fata mare șade
În malu Dunărei
Cu nouă frați,
Cu nouă securi,
Cu nouă barde,
Cu nouă sfredele,
Și șade cu mese întinse,
Cu făclii aprinse,
Și așteaptă dureri de cei răi
De la N.
De nu vor merge,
Cu securile-i vor tăia,
Cu bardele-i vor ciopli,
Cu sfredelele-i vor găuri.
Și voi, d-ei răi,
Să vă duceți
Unde popa nu toacă,
Cocoși nu cântă,
Glas se voinic nu s-aude
Și nici tăieturi de topor.
Leac să fie!


     Prea Curata Fată vindecă și mâncătura la inimă, ca într-un descântec din Rășinari, județul Sibiu:
Fata mare prea curată,
Pe o bute înfundată,
Cu nouă chei aluățește
Și cu nouă plămădește.
Și cum să adună roadele câmpului,
Așa să să adune inima lui N.,
Și cum să adună aluatul de pe mână,
Așa să să adune inima lui N.!
     Ca zână bună și vindecătoare, este pomenită într-un descântec aromân din Crușova, Macedonia. Iată-l în transpunere daco-română:
Zână albă,
Zână curată,
Zână fără prihană,
Zână fără spurcăciune,
Iaca, venii la tine, Strălucito:
Sunt creștină curată
Ca argintul strecurat,
Dă-mi, Albo, sănătate,
Căci sunt fără păcate!
Vindecă-mă de lingoare,
Ca o împărăteasă mare!
Să aibi milă și mai mare,
Căci am fost și m-am înșelat,
Căci n-am băgat de seamă unde-am călcat,
N-am simțit unde am scuipat!


     Mai complicat de demonstrat este cum a ajuns AL'BOCA să dea și rom. lipcă ”alipit; brusture” și ucrain. lypkyj ”lipicios”. Se pare că evoluția sensurilor a fost aceasta: Vindecare; Dregere; Revigorare; Vopsire; Culoare; Ungere; Humuit; Lipit. Pe de altă parte, AL BOCA putea însemna și ”Care (se) lipește; Care se înghesuie; În Amestec; Care (se) tulbură; Care (se) zăpăcește”; cf. rom. al; el; ele; buhă; puhoi; a bâigui; pag ”cal negru sau roșcat cu pete albe”; Bâc, Bug (râuri). S-a ajuns astfel la lipitură ”o boală din medicina populară, care constă în zdruncinarea nervoasă produsă de o mare frică sau de dragoste”. Popular, această boală se mai numește și zburător.

 
     Zâna Albă poate aduce lipitura dar și s-o alunge. Iată un descânte de lipitură, din Vârfu Câmpului, fostul județ Dorohoi:
La răchita răsădită,
Este o fată logodită,
Cu un ochi de foc
Și unul de apă.
Cu cel de apă potoale,
Cu cel de foc aprinde.
Cum să împrăștie norodul de la biserică,
Așa să să împrăștie lipiturile!


     De obicei, ibovnicul Zânei Albe, respectiv al Lipiturii, este Zburătorul sau Dragobetele. Ei aduc dragostea curată, cu bucuriile ei, dar și pe cea nestăpânită, cu suferințele ei. Cum am văzut, ultima se poate vindeca prin magie. Printre alte vrăji, marțea sau vinerea se iau nouă feluri de buruieni și se pun într-o oală cu apă neîncepută, descântându-se astfel:
Avrămeasă,
Cârstineasă,
Leuștean
Și odolean.
Mătrăgună,
Sânge-de-nouă-frați,
Iarba-ciută
Și muma-pădurii!
Cum se sparge târgul,
Așa să se spargă faptul
Și Lipitura
Și Zburătorul!
Cum se răspândesc răspântiile,
Așa să se răspândească
Și Lipitura
Și Zburătorul!
Cum se răspândesc răspântiile,
Așa să se răspândească vrăjile
Și Lipitura
Și Zburătorul!
   
                                                                                                        Adrian Bucurescu

Amintire cu Oscar


                                                       



                                                         Hollywood

Pe Câmpul Preistoriei




       Cu arheologii, în miezul Culturii Gumelnița. Foto: Florin Eșanu

sâmbătă, 23 februarie 2019

Vasul cu Îndrăgostiți






                                        Cultura Gumelnița - 6.000 î.e.n.

vineri, 22 februarie 2019

Folclor românesc cu omăt


        



          Ghicitoare




Din argint, cernut din cer,
Face iarna lăicer
Și-l întinde, alb și mare,
Să-ți ia ochii până-n zare.


           Meteorologie




      Dacă Făurar este încărcat de zăpadă, o vară frumoasă se prevestește.

Frezii


     


Într-o zi de Făurar,
scrisă verde-n calendar
mi-am adus mănunchi plăpând,
florile le răsfirând,
     flori de frezii,
     prin ardezii,
     viorii și ghiurghiulii,
     albe, crem, portocalii,
     roșii, galbene, albastre,
     risipind parfum din glastre.

În oraș ninge domnește,
dar iubita nu grăbește,
nu grăbește, nu se-arată,
nu vine ca altădată.
S-o fi temând de zăpadă,
de nu vrea să mă mai vadă.
Mai bine-aș fi și eu floare
prea frumos mirositoare,
cu tulpina-ntr-un pahar,
și de dor să n-am habar!

               
                    Adrian Bucurescu

miercuri, 20 februarie 2019

Leul


          Mitologie și istorie românească




 

     În dialectele tracice, leul era numit astfel: LAEVIUS, LAIAI, LAO, LEIO, LEO, LEV, LEU, LIO, LII. Toate aceste variante însemnau ”Forță: Bogăție; Strălucire; Ardență; Coacere; Belșug; Bogăție; Valoare; Superioritate”; cf. rom. leafă; lipie; a se lăfăi; leu; latin. laus ”laudă; elogiu; cinste; stimă; renume; faimă; glorie; merit; calitate”; lavo ”a spăla; a scălda”; leo, leonis ”leu”; levo ”a ridica; a înălța; a înviora; a încuraja; a ajuta”; alban. leje ”legitimație; autoritate; permis; licență”; lejoj ”a susține; a permite”; celt. lai ”poezie medievală”; slav. lev ”leu”. ”Regelui animalelor” i se mai spunea și LAUN și LUAN ”Sălbaticul; Războinicul”; cf. rom. lăun - o plantă sălbatică; laune ”toane; capricii”; latin. leo, leonis, alban. luan ”leu”.
     În bună parte, aceste însușiri de leu sunt admirabile, așa că denumirea lui intra deseori în compusele din onomastica Tracilor: BUCOLION, KYBALION, LAODAMAS, LAODIKE, LAODOCOS, LAOGONOS, LAOFON, LAOMEDON, LAOTHOE, LEUKIPPE, LEUCOTHOE etc.
     Paleozoologii au constatat demult prezența leului pe teritoriul cuaternar al României, anume a leului de peșteră, reprezentat de Panthera spelaea și Felis leo spelaeus. Continuitatea lui în bestiarul nord-danubian se datorează și Tracilor de Sud, mai apropiați de Africa. De altfel, leul este cunoscut în  toate culturile vechilor popoare europene, inclusiv în Scandinavia.

 

     Pe monedele reprezentând-o pe Dacia Felix, care la Daci era divinitate, Zeița apare însoțită de un leu și un vultur, simboluri ale forței și gloriei.
     De altminteri, DAKIA era un supranume al Zeiței Supreme, la Geto-Daci, căreia i se mai spunea și LETO sau MARIA.


     Într-un grup statuar de bronz, descoperit la Năeni, județul Buzău, DAKIA este călare pe o leoaică, însoțită de o parte și de alta de Gemenii Divini, APOLLON și ARTEMIS. Fiul sau Fiica din stânga Mamei a fost desprins, dar I-au rămas urmele.
     În vechime, leul, animal sacru și împărătesc, era ocrotit de preoți și de voievozi, și nimeni nu avea voie a-l ucide. O veche amintire a interdicției de a-l omorî s-a păstrat într-un colind din Goleș, județul Hunedoara, unde împăratul cere să i se aducă leul ”legat și înveregat”:
Înălțatul de-mpărat,
Dac-așa că mi-o aflat,
Mare poruncă și-o dat,
Cam prin olate, prin toate
Cine-n lume s-a afla
Să-i aducă leu legat,
Leu legat
Și-nveregat,
Nici de pușcă nepușcat,
Nici de arme săgetat.
     Un voinic își încalecă murgul și pleacă să prindă leul, pe care-l găsește dormind în vârful unui munte. Dar leul se trezește și-l provoacă la luptă dreaptă:
Și la luptă să luară,
Zi de vară până sară.
Și când fu de cătă sară,
Adusă leul pă june,
Cum l-adusă,
Jos îl pusă.
Ș-adusă june pă leu,
Cum l-adusă,
Jos îl pusă
Și-l legă
Și-l verigă,
Sus pă murg îl aruncă,
Jos la țară mi-l tună.
Cine-n lume mi-l vedea
Tot pă june-l fericea,
Pă el și pă maica lui,
C-o scăldat, c-o înfășeat,
Ce mai june ș-o-apucat,
De duce leul legat,
Leu legat
Și-nverigat,
Nici dă pușcă nepușcat,
Nici dă arme săgetat,
La-nălțatul de-mpărat.
O-nchinăm cu sănătate.


     Nu peste tot și nu mereu era interzisă vânarea leului, El era vânat, fiind o ispravă de mare mândrie pentru învingătorul său. Așa se întâmplă și într-un colind din Nou Român, județul Sibiu, unde un voinic găsește un leu dormind:
Jos la țară
Se lăsară,
Găsi spinul de-nflorit.
Jos la umbra spinului,
Zace leu-ntr-adurmit.
Voinic sta ș-a socotit:
Săgeata-l va-ntr-adurmit:
Pân' voinic seama ș-o dat,
Leul mi s-o deșteptat,
Lupta cu voinic ș-o dat.
Când fu leul de-asudat,
Voinic seamă n-o băgat.
Când fu voinic de-asudat,
Sânge de leu revărsat,
Și pe el că mi l-o luat
P-ângă cal ca pe-un ogar
Și acasă l-o adus.
'N grajd de piatră l-o băgat,
Flori de fân i-o revărsat.
El bună veste ș-o dat
Pe la frați, pe la fârtați,
Pe la dalba ibomnică,
Că el leul l-o vânat;
Nu-l vânară-n viclenie,
Da-l vânară-n vitejie.
     Întru cele de mai la deal, nu e de mirare că un voievod din Oltenia, ajuns apoi mare împărat vlaho-bulgar, învingător al Bizantinilor, pe numele său de botez Ioan, a primit supranumele de CA LOIAN ”Precum Leul; Cel Sălbatic; Cel Războinic; Cel Viteaz; Cel Vrednic; Cel Superior; Cel de Sus; Cel Sfânt”; cf. rom. ca; lăun (bot.); laune; latin. leo, leonis, alban. luan ”leu”; rom. Călin Nebunul - basm popular; călin, călină (bot.); clean (iht.); colină; culion ”potcap specific călugărilor ortodocși”; Galan, Gulian (n.); Glina (loc.). În datinile românești, Ian Caloian este un idol-copil trimis pe ape într-o bărcuță, de unde este rugat să se ridice la cer, ca să deschidă porțile ploilor.


     Olteanul nostru, marele conducător al Țaratului Româno-Bulgar, este cunoscut în istorie ca Ioniță Caloian, dar și ca ”Omorâtorul de Romei”, adică de Bizantini.  Cum se întâmpla și la Geto-Daci, supranumele CALO IAN se tălmăcea și prin ”Prea Puternicul; Marele Apărător (Ocrotitor); Divinul Conducător; Prea Minunatul”; cf. rom. culă; chilie; Hală (mit.); latin. caelum ”cer; boltă; cupolă”; calla ”cală; o plantă ornamentală”; alban. guall ”cochilie; carapace”; i gjalle ”viu; vioi; ager”; gjel ”cocoș”; kule ”turlă; foișor”; grec. kallos ”frumos”; engl. holy ”sfânt”;rom. Ion - titlu al voievozilor români; uină ”mătușă”; Moș Ene (mit.); alban. hyjni ”zeu; divinitate”; ujane ”imensitate”.
     În Diploma Cavalerilor Ioaniți, emisă de regele ungar Bela al IX-lea, voievodatul lui Ioan este localizat în Oltenia de Miazăzi. Herbul lui, în chip de leu, a rămas sculptat pe un turn medieval de la Reșca-Dobrosloveni, județul Olt, unde s-a aflat și cetatea getică Romula.


      De la CA LOIAN ”Precum Leul” a rămas și stema istorică a Olteniei, înfățișând un leu cu coroană, sprijinit pe o altă coroană, semne ale rangului suprem al lui Ioniță Caloian.


     Făcând parte din același imperiu, pe vremea țarului Ioan, Banatul a moștenit și el același herb istoric. Însăși denumirea Banat vine din etnonimul illyro-traci VENETI ”Imperialii; Regalii; Ai Împărăției; Superiorii; Peste; Deasupra”; cf. rom. vineție ”cer”; pănat ”larg deschis”; slav. veniți ”coroană; cunună”. Acesta este simbolul podului de pe stemă, apărat de un leu, căci podul este ideograma pentru ”Deasupra; Superioritate; Măreție”; cf. rom. pod ”punte; trecere; etaj”; punte; latin. pons, pontis ”pod; acoperământ de corabie; etaj (la turnurile de asediu). Până azi au păstrat Bănățenii vechile semnificații, afirmând cu mândrie că ”Banatu-i fruncea!


     Leul din Oltenia strălucește și astăzi pe stema Bulgariei, moștenire de la marele țar Ioan Leoninul, pe care vecinii noștri de la Miazăzi îl pomenesc cu cea mai mare cinste, nerecunoscându-i însă în ruptul capului etnia românească, deși documentele contemporane cu el lămuresc toate că era Român.
     Uite, muică, ni-l furară pe-mpăratul de la Jii!

                                                                                                         Adrian Bucurescu
     

marți, 19 februarie 2019

Aritmetica dorului


       




Dac-ai scăzut din dor malinconia,
îți mai rămân doar jarul și mânia.
Din jar mai scazi trei puncte de iubire
și înmulțești c-un pic de amăgire.
Adaugi iar orgoliu cât se poate
și le împarți la-nșelăciune toate,
și ai să vezi că rezultatu-i focul
ce-ți pârjolește câțiva ani norocul.

        
                                      Adrian Bucurescu

”Civilizatorii” Daciei


                                          




                           Scenă de pe Columna lui Traian

duminică, 17 februarie 2019

O vietate sfântă: Veverița


          Mitologie românească



   
        
   
     Documentele antice pomenesc despre neamul BEBRYCES, care locuia în ținuturile tracice Bithynia și Mysia, din Asia Mică. BE B'RYCES se tălmăcește prin ”Pe Crengi; În Rămuriș; În Desiș; În Pădure”; cf. rom. pe; vargă; ferigă; berc ”dumbravă; pădurice”; frag; viroagă; alban. parak ”primitiv”. Din BEB'RYCES ”Desiș; Stufos; Păduratic; Sălbatic; Războinic” româna a moștenit pipirig, paprică ”ardei; boia roșie de ardei”, piparcă ”ardei, plantă și fruct; salvie; numele unui dans popular”, Paparuga ”Paparuda”, precum și veveriță. Bineînțeles că niciunul din aceste cuvinte nu figurează în odiosul DEX ca provenind din tracă.
     Veverița este un mamifer rozător de talie mică, cu blană roșcată sau neagră pe spate și albă pe piept, cu coada lungă și stufoasă, care trăiește pe arbori. Este deseori pomenită în poveștile și povestirile pentru copii.
     La Români, veverița este legată și de unele practici magice. Astfel, ea este invocată în descântece, cum este unul de șarpe, din Ieud, Maramureș:
Veveriță
Pestriță,
Nu umfla,
Nu burzuca!
Atunci umflă,
Atunci burzucă,
Când a face
Laur-Balaur
Cuib
În crucea bradului
Și în vârful molidului!
Atunci
Și nici atunci!
Pfui, pfui, pfui!
Descântecu-i al mieu,
Leacu-i la Dumnezeu.


     Într-o ghicitoare din Basarabia, veverița pare a fi fost cândva animal sacru:
Parc-ar fi călugăriță,
Când se roagă-n chiliuță,
Și hojma ea ține post,
Și cu rost
Și fără rost.
Are o coadă stufoasă
Și copacu-i este casă.
     Vocația sacră îi este îi este atribuită și de o legendă din Muntenia. Astfel, se spune că odinioară veverița era o fată de împărat, care, de mică având aplecare de călugărie, a fost totuși căsătorită cu forța cu un tânăr fiu de împărat dintr-o țară vecină. Apoi fata a început să-și iubească soțul, i-a făcut chiar și un copil, dar el, plecând la război, a fost ucis. Atunci, doamna a încredințat copilul împărătesc sfetnicilor și doicii, iar ea a plecat departe, în munți, fără să-și ia nimic cu sine și s-a călugărit într-un schit de maici. A ajuns chiar stareță și, fără să le impună și celorlalte, nu s-a mai atins de carne, ouă și lapte, rugându-se ziua și noaptea pentru sufletul tânărului ei soț și pentru toată omenirea.. Înduioșat, Dumnezeu a prefăcut-o în veveriță, dând poruncă vânătorilor s-o lase în pace. De aceea, a ucide o veveriță este un mare păcat și, pentru această fărădelege, plătește nu numai vânătorul, ci toată familia lui până la a noua spiță. Românii încă o mai consideră ocrotitoare a copiilor. ”Veveriță” i se spune și unei fete neastâmpărate, zglobii.


     Rolul aparte al veveriței în magia populară românească se vădește și într-un alt descântec de șarpe, cules din Verpolea, fostul județ Dorohoi:
Sus tună,
Jos fulgeră.
Vin nouri întunecați.
Cade o veveriță.
Veverița-i înfocată,
Cu os negru înarmată,
Cu os alb, de la Răsărit,
Cu os alb, de la Apus,
Cu os alb, de la Amiază,
Cu os alb, de la Miezul-Nopții.
Trei surori a Soarelui:
Una cântă,
Una joacă,
Una alege,
Alta culege,
La Bălaia veniți
Și veninul alegeți:
Din pulpă,
De sub pulpă,
Din uger,
De sub uger,
Din coarne,
De sub coarne,
Din ochi,
De sub ochi,
Din bot,
De sub bot.!
Să rămână curată,
Luminată,
Cu mana bogată!

                                                                                              Adrian Bucurescu

sâmbătă, 16 februarie 2019

Schitul de pe Naparis






Un sunet vânăt trece pe pământ.
Sub pirostrii flăcările au înghețat.
Frunzele plopului au încremenit.
Stelele zvâcnesc pe cerul parfumat.
Schitul părăginit s-a luminat iar,
căci prin ușile împărătești
un hulub de aur s-a strecurat
și s-a oprit pe masa din altar,
iar pe turle doi îngeri înarmați
veghează întinsul pământului,
ca nimeni să nu tulbure
odihna și tăcerea Cuvântului.
                                
                                   Adrian Bucurescu

joi, 14 februarie 2019

Geografia Daciei: Moldova și Neamț







     Cei Doi Zalmoxis

     Am demonstrat cândva că numele antic pentru Moldova, MOLEO-DAVO, așa cum apare scris pe unele texte de pe tăblițele de la Sinaia, se tălmăcește prin ”Grația Divină; Binecuvântarea Zeilor”; cf. rom. milă; a milui; latin. divum ”cerul liber”; divus ”zeu; divin”. Că acesta era tâlcul toponimului o dovedește un alt cuvânt moștenit în limba română din MOLEO-DAVO, molitvă ”rugăciune specială citită de preot pentru iertarea păcatelor; închinare; închinăciune”.
     Divina denumire a acestui mirific ținut al Daciei vine din întâmplările petrecute în vremea peregrinărilor Zeilor pe pământ, așa cum au rămas ele în amintirea strămoșilor. Astfel, la anul 714 î.e.n., în ținutul Geților Napai, S-au născut Gemenii Cerești, Apollon și Artemis, numiți Amândoi și ZALMOXIS, întrucât limba tracă nu avea gen. Că și Artemis se numea și ea precum Fratele Ei Geamăn o dovedește o însemnare din celebrul lexicon antic al lui Suidas: ”Zalmoxis. Nume de zeiță”. La strămoșii noștri, ideograma teonimului era svastica, alcătuită din doi Z, inițiale de la numele Zalmoxis.
     Pe vremea Nașterii și Tinereții Zeilor pe pământ, o parte din Dacia se afla sub stăpânirea Scyților, așa cum o demonstrează și arheologia. Temându-se de Zei, asupritorii au pus la cale o monstruoasă crimă și L-au ucis pe Apollon. Tânărul a fost înviat de Sora Sa, pricepută tămăduitoare cu ierburi de leac și cu apă neîncepută. Evenimentul s-a petrecut noaptea, când toți Geții veniți la priveghi adormiseră.
     În aceeași noapte, Cei Doi Zalmoxis au dispărut. Întâmplarea a fost povestită în fel și chip de autorii antici. Astfel, în ”Istorii”, Herodot scrie: ”În tot acest răstimp, cât își găzduia oaspeții, vorbindu-le astfel, el (Zalmoxis - n.n.) poruncise să i se facă o locuință subterană. Când locuința a fost gata, el a dispărut dintre Traci, coborând în adâncimea încăperilor subterane, unde a stat ascuns trei ani. Tracii l-au regretat și l-au bocit ca pe un mort. Dar în al patrulea an el a apărut iarăși dinaintea Tracilor, făcându-i astfel să creadă tot ce le spunea. Iată ce povestesc Helenii că ar fi făcut”.


     În realitate, Cei Doi Tineri Divini plecaseră spre Miazănoapte, căci fie că Moldova nu era cucerită în întregime de Scyți, fie că dușmanii nu îndrăzneau să calce prin munți și nu mai puteau să Le dea de urmă. De la rătăcirile Lor prin codrii Daciei, Artemis a fost considerată și Zeița Vânătorii, fiind deseori reprezentată alături de o căprioară sau un cerb.

     Gazdele Zeilor

     Aflați în pribegie, Gemenii Cerești au fost găzduiți cu cea mai mare dragoste de băștinașii din Nord-Estul Daciei, iar tot ținutul a căpătat de atunci denumirea de ”Grația Divină; Binecuvântarea Zeilor”, păstrând vechea denumire de Moldova, păstrată aproape la fel cu cea originală, aceea de MOLEO-DAVO.
     Într-unul din locurile de popas ale Oaspeților Divini, Moldovenii de atunci Le-au înălțat un palat, așa cum Li se cuvenea unor Fii ai Cerului, iar acel loc sfânt s-a numit AN NAM A TIA ”Cel Consacrat (Arondat; Atribuit) Zeilor”; cf. rom. unu; rus. on ”el”; rom. nume; a numi ”a desemna; a angaja; a întrona; a proclama”; numai ”doar; exclusiv; exact”; a năimi ”a angaja; a arenda; a închiria”; a se nămi ”a se tocmi”; a - auxiliar de genitiv; latin. Deus, grec. Theos ”Zeu; Domn; Dumnezeu”. De aici, Celții, la un moment dat vecini cu Dacii, au format nemed ”sanctuar”. De la tâlcurile de ”Sfânt; Minunat; Superb; Superior; Înălțime; Culme”, din AN NAM A TIA, româna a moștenit nămete, nămăt ”gard viu” și namiază, nămiezi.  Iarăși, tot din AN NAM A TIA, cu sensul de ”Minunat; Ciudat; Altfel”, Românii i-au numit pe străini, îndeosebi pe cei din Apus, Nemți, actualmente această denumire rămânând doar pentru Germani. În româna veche, ciudă însemna ”minune”.
     Din străvechiul toponim, devenit Neamț, au rămas mai multe amintiri, între care numele Cetății Neamț, un alt nume al râului Ozana, Neamț, cum se numește și actualul județ, precum și celebra  Mânăstire Neamț, apoi orașele Piatra-Neamț și Târgu-Neamț. Cu diminutivul de Nemțișor a fost botezat și un afluent al Ozanei, dar și o minunată plantă, căreia i se mai spune și albăstrioară, buruiană-de-făcut copii, pintenaș, toporaș-de-câmp etc.
     Pe locul mai multor cetăți și temple din Dacia s-au înălțat altele. Așa s-a întâmplat și cu Cetatea Neamț, cu ziduri medievale, dar cu temelia antică. Acolo au locuit o vreme Zeii noștri Slăviți.
     Străvechea cetate se află la marginea de Nord-Vest a orașului Târgu-Neamț, pe stânca Timuș de pe Culmea Pleșului, la o altitudine de 480 m, la o înălțime de 80 m față de nivelul apei râului Neamț sau Ozana.


     O imagine de neuitat despre aceste locuri minunate de lângă Humuleștiul lui natal, a lăsat Ion Creangă în ”Amintiri din copilărie”: ”Dragu-mi era satul nostru cu Ozana cea frumos curgătoare și limpede ca cristalul, în care se oglindește cu mâhnire Cetatea Neamțului de atâtea veacuri”. 
     Cu denumirea de ANNAMATIA este atestat și un castru din Vestul Daciei, căci, după șederea în Moldova, Zeii au plecat spre Apus, apoi au coborât spre Miazăzi, reîntorcându-Se, după trei ani, în locul natal.

     Misterul lui Kalypso

     Într-unul din episoadele serialului ”Istoria Secretă”, am relatat cum, din pricina cuceririi romane, slăvitul cap al Sfântului Ion-Orfeus a fost dus în Maramureșul tămas liber, locul popasului numindu-se mai apoi Cuhnea, de la KOG-A-ION ”Capul celui Măreț; Capul Magnific (Minunat)”. Plecând de la Cuhnea spre Moldova, Bogdan-Voievod a luat cu el și capul sfânt, pe care l-a adăpostit într-un templu aflat pe actualul loc al Mânăstirii Neamț. Hramul templului a fost chiar ION ORFEUS, tradus mai târziu de monahi în slavonește, zicându-i Ion Bogoslovul. La rândul său, Bogoslov este o tălmăcire din grec. Theologos ”Cuvântul lui Dumnezeu; Cuvânt Dumnezeiesc (Divin)”; cf. grec. Theos ”Zeu; Dumnezeu”; logos ”cuvânt; discurs”. Dar Bogoslov este traducerea exactă a atributului OR FEOS; cf. rom. a ura; latin. oro ”a vorbi”; os, oris ”vorbire”: pius ”sacru; sfânt; sfințit”; slav. Bozhe ”Doamne!”.
     Da, hramul era al lui Ion Orfeus, și, sub denumirea de Sfântul Ion Bogoslovul se păstrează și astăzi în complexul monahal de la Neamț, fiind hramul bisericii unde se află celebra gropniță, plină de țeste.


     Aici s-a aflat și capul pe care scria KALYPSO, de unde Costache Negruzzi a imaginat povestea unei călugărițe fără noroc. Am văzut cu ochii mei acest cap, care ulterior a fost furat!
     În graiul Geto-Dacilor, KALYP SO însemna ”Capul celui Înalt; Capul Magnificului”; cf. rom.glavă (arh.) ”cap; craniu; țeastă”; clop; rus. golova ”cap”; rom. a sui; șa. KALYP SO este o variantă la KOG A ION.
     Cum limba tracă permitea de obicei mai multe sensuri ale unui cuvânt, tot așa și KALYPSO avea și tâlcul de ”Al Caliopei”, de la CALLYOPE, mama lui Orfeus. De altminteri, multe nume de familie ale Moldovenilor vin de la cele feminine: Ailenei, Aioanei, Amarghioalei, Amariei, Azoiței etc. Acum înțelegem de ce, grație rezonanței feminine, capul din gropnița Mânăstirii Neamț a fost crezut al unei călugărițe!
     Așadar, venind mai întâi de la găzduirea Fiilor Cerului, denumirea de MOLEO DAVO ”Grația Divină” a fost întărită și de adăpostirea Capului Sfântului Ion Orfeos, ținutul păstrând până astăzi sfântul titlu de Moldova, foarte apropiat de cel străvechi. Tot așa, cum s-a văzut mai la deal, a fost moștenit și denumirea de Neamț, din AN NAM A TIA, nu doar pentru cetate, mânăstire, orașe, sate și ape, ci pentru tot acel minunat ținut al României.

                                                                                                           Adrian Bucurescu

miercuri, 13 februarie 2019


          Sezon la iepuri




Cu foarfeca urechilor
iepurele taie chiciura zorilor.
A scăpat de lupi și de vulpi,
dar nu și de alaiul vânătorilor.

Îi e cam foame, dar se aud câinii
și chiote și focuri de pușcă.
Inima lui e o pasăre prinsă,
gata să sară din cușcă.

Vai, și lăbuțele-i sunt prea moi,
zăpada e și ea moale.
Alicele-l aruncă peste cap,
iar țipătul și lacrimile sale

se prefac în boabe de gheață.
Se lasă ceață.

                    
                            Adrian Bucurescu

luni, 11 februarie 2019

Stejarul


   


          Datini daco-române

     O dovadă de netăgăduit că la Geto-Daci stejarul era copac sacru este celebra scenă de pe Columna lui Traian, unde mărețul rege Decebal se sinucide la poalele unui stejar, căruia i se văd limpede frunzele dantelate.


     În scrierile antice se spune că Zalmoxis a predicat și la Celți, explicându-se astfel faptul că și Druizii considerau stejarul arbore sfânt.De altminteri, în povestirile geto-dacice se spune că stejarul a fost copacul la poalele căruia Însuși Zalmoxis a fost iluminat, iar mai târziu a fost săgetat de Scyți tot la umbra acelui stejar, pe când dormea.
     De aceea, în graiurile tracice, stejarului i se mai spunea și STA GEIRA ”Cel Rotat; Care (se) împrejmuiește; Care (se) înconjoară; Care (se) îngrădește; Care (se) apără; Care (se) ocrotește; Cu (în) Grație; Cu Strălucire; Care (se) luminează; Care (se) iluminează”; cf. rus. șto ”ce”; rom. în giur ”(arh.) ”în jur”; ceair ”loc (înconjurat cu gard) de păscut caii; ocol îngrădit în care se țin vițeii”. Din STAGEIRA, româna a moștenit stejar.


     Geții îi mai spuneau stejarului și USTA DAEMA ”Frunze Dințate; Cu Frunza Dantelată; Cu Frunze Crestate (Împunse)”; cf. AMAL-USTA - o plantă medicinală dacică; got. asts ”ramură”; rom. teamă; a se teme; a geme; latin. dama, damma ”ciută; căprioară; căprior; cerb”; alban. dhemb ”dinte”; thumb ”ac de insectă”; tume ”necropolă”. USTADAEMA este atestat și ca nume masculin getic. Din USTADAEMA a derivat în română și studeniță - o plantă cu care se tratează durerile de dinți.
     În sfârșit, un alte nume al stejarului era și DA NUBIUS ”Cel (din) Înalt; De (în) Sus; Cel din Vârf; Cel Superior; Cu Forță; Cel Divin”; cf. rom. de; NAPAI - neam getic din actualul Bărăgan; rom. năboi ”puhoi de ape; ceată”; a năboi ”a se revărsa; a se năpusti”; hitit. nepiș, slav. nebo ”cer”; rom. Tâmpa - deal de lângă Brașov; alban. dhemb ”dinte”; thumb ”ac de insectă”. DANUBIUS era și numele Dunării, dar hidronimul a fost moștenit de Dâmbovița, al cărei curs este sinuos, adică dantelat, adică ”dințat”! În limba veche, Dâmbovița însemna ”Frunză de Stejar”.


     Ca și Geto-Dacii, Românii au venerat și încă venerează stejarul. Uneori doreau să fie înmormântați lângă acest divin copac, așa cum se vede și într-o variantă a ”Mioriței”, culeasă din Roșia, fostul județ Cernăuți:
S-aude, s-aude,
Departe, la munte,
Glas de fluieraș
Mândru ciobănaș.
- Ciobănaș cu lance,
Dă-ți oile-ncoace,
Nu le da la deal,
Că-i iarba șovar,
Dar le dă la vale,
Că ai câinii-n cale!
Dușmanii s-au sfătuit
Pentru al tău sfârșit.
- Voi să mă-ngropați
Lângă stejarii înalți,
Unde oile s-adapă
Și mielușeii se joacă,
Fluierul cu vrana-n vânt,
Și cu el eu am să cânt!


     Într-o altă variantă, culeasă din Coșnița, ținutul Dubăsari-Transnistria, ciobănașul dorește să fie îngropat tot la poalele unui stejar:
Oi muri
Ori n-oi muri,
Voi să știți să-mi puneți
La cap fluier mare.
Durați un mormânt
În târluța oilor,
În locuțul mieilor:
Cârligelul - săcrieș,
Fluieraș - căpătâieș!
Vântu-i aburi,
Fluierul l-a porni,
Oile s-or grămădi,
Pe mine m-or boci.
Când Soarele-a răsări,
Eu l-oi auzi.
La cap - stejărel,
Să vă umbriți sub el.


     Stejarul (Quercus robur) este un arbore viguros, din familia Fagaceae, și alcătuiește, cu alte foioase, pădurile și dumbrăvile din zonele joase și deluroase. Este prețuit pentru lemnul său trainic, rezistent, întrebuințat pentru construcții, confecționarea unor unelte, obiecte casnice etc. Scoarța lui conține tanin, ca și ”gogoșile” de pe frunze și ”colțanii” din fructele tinere, produse de înțepătura unor viespi. De aceea, se folosește și în tăbăcărie.
     Scoarța de stejar se întrebuințează și pentru vopsit în negru. Astfel, coaja de pe ramuri se fierbe în apă, apoi se strecoară în alt vas, se pune calaican și, după ce se dizolvă, se pun firele, se lasă o zi și o noapte, apoi se scot. Dacă nu se înnegresc bine, se mai face o ”fățuire” cu zeamă proaspătă. Se mai întrebuințează în amestec cu arin, băcan, arțar etc. Unele gospodine, când doresc ca sculurile colorate în roșu să fie mai întunecate și totodată să nu se decoloreze, pun într-o oală scoarță de stejar, cu apă curată, o fierb și apoi toarnă din decoct în căldarea în care le vopsesc, atât cât este nevoie pentru obținerea culorii dorite. ”Gogoșile” de ristic se întrebuințează și ele pentru vopsit în negru și cenușiu, precum și pentru prepararea cernelii de scris. Se pisează ”gogoșile”, se amestecă cu răsătură de băcan negru într-un vas cu apă, se fierb aproape două ceasuri, apoi se pune clei de cireș și calaican. Scoarța și ”gogoșile” de ristic se întrebuința, peste tot, la tăbăcitul pieilor de bovine, pentru încălțăminte și alte produse de curelărie.
     Scoarța de stejar, ca și cea de gorun, se întrebuința pentru ”aruncatul buboaielor”. Stejarul se folosea mult în medicina arhaică. Astfel, coaja lui se fierbea cu piatră acră, și decoctul se ținea în gură împotriva durerilor de dinți. Macerată în oțet, la care se adaugă și alaun, se întrebuința la gingivite. Împotriva durerilor de măsele se mai folosea și zeama din coajă de stejar, cu coajă de pădureț, putregai de răchită și piatră acră. Coaja, rămurelele și frunzele se puneau în scăldători. Cu decoctul scoarței se spălau rănile. Din coaja recoltată primăvara se făcea un ceai, care se lua în bolile de rinichi. Ceaiul din crenguțe se lua leucoreei și hemoragiilor la femei. Ceaiul din coajă se folosea în hemoragii, vărsături de sânge, hemoptizii. Praful din coajă de stejar se trăgea pe nas pentru a opri curgerea sângelui. Cu decoctul se făceau spălături și băi la picioare împotriva transpirației și reumatismului. Ghinda prăjită și râșnită se dădea la copii, cu apă, când aveau treapăd, ca ”să-i strângă”. ”Gogoșile” de stejar uscate se pisau, se puneau în apă și cu acestea se clătea gura de sfreanț. Fierturile din frunze se întrebuințau în ascită.


     Grație sacralității stejarului, pe tulpinile căruia crește de obicei, vâscul era considerat și el plantă magică de toate vechile popoare europene. E socotit și astăzi ca aducător de fericire și noroc. Denumirea românească îi vine din geto-dac. BASKIS ”Înălțare; Întremare; Vigoare; Prinos”; cf. rom. pisc; pască; Paște;, peșcheș.
     O specie de stejar este gorunul (Quercus petrae), care formează păduri aparte ori în amestec cu alte specii înrudite sau cu alte foioase, în regiunea de deal și montană inferioară. Numele românesc al gorunului vine din geto-dacicul CORONIS ””Încoronatul”. Cel mai venerat gorun din România este Gorunul lui Horia, din Panteonul Moților, aflat în satul Țebea, județul Hunedoara. Acest copac are o vechime de aproximativ 400 de ani, este monument istoric, având o circumferință de 9 m. De sub acest gorun, Horia i-a chemat la luptă pe Moți.


     Ca și stejarul, gorunul era foarte întrebuințat în medicina arhaică. Lemnul său rezistent și trainic se lucrează mai ușor decât cel de stejar, și este folosit pentru mobile, parchete, doage, furnire etc. Crengile înfrunzite au constituit o permanentă rezervă de furaje, mai ales pentru oi și capre. În anii când era fân puțin, crengile se tăiau și se clădeau în frunzării.


     Sub stejari și goruni, inițiații din Dacia participau la Misterele Zalmoxiene.
     La Români, se crede că stejarul are putere oraculară, cum sugerează un descântec:
Țipă, țipă un stejărel,
De trei zile,de trei nopți
Și nimenea nu-l aude
Numai N. îl aude.
     Stejarul veghează ostașii:
La umbră la stejărel,
Frumos doarme-un voinicel
Cu arma jos lângă el...

                                                                                                                 Adrian Bucurescu