Blestemele

          Mitologie românească

     Numele vechi al râului Strymon, din ținutul Tracilor Bisaltai, era PHALESTINOS. Acest hidronim este un compus din PHA LES TINOS, cu tâlcul de ”Cel ce este Foarte Zbuciumat (Zgomotos; Sălbatic; Primejdios; Cu Multă Răutate (Stricăciune)”; cf. rom. a fi; pe; alban. lis ”stejar”; rom. a tuna; tină; alban. denoj ”a condamna; a osândi; a pedepsi”; rom. lăstun ”pasăre asemănătoare cu rândunica; persoană care trăiește din munca altora; animal care nu aduce niciun folos; șobolan; pui de țigan”; a sta lăstun pe capul cuiva ”a plictisi pe cineva prin insistență”.
     La un loc, PHALESTINOS a căpătat sensurile de ”Zbucium; Fierbere; Tumult; Dezordine; Sălbăticie; Primejdie”; cf. rom. prăștină ”rachiu din tescovină sau din drojdie”; plăștină ”mlaștină”; brustan ”brustur; ciulin; scai”. Tot din PHALESTINOS româna a moștenit a blestema și blestem.
     Până la sfârșitul Evului Mediu, vecinii Românilor credeau că urmașii Geto-Dacilor sunt înzestrați cu darul de a trimite blesteme care se și îndeplinesc. Astfel, într-o misivă către Bogdan Petriceicu Haseu , George Barițiu scria: ”Acest exercițiu al scoaterii dracilor din oameni nu este la noi ceva nou. Chiar în legile Transilvaniei se află urme nu numai de exorcism, dar și de sorocirea dracilor să intre în vrăjmașii Românilor. Legea dietală din zilele lui Rakoczi oprește exorcismul prin cuvintele: az olah popak ne afuriszaljanok, adică popii românești să nu afurisească. Boierii calvini, văzând că se grămădesc multe nevoi peste familiile lor și știind pe de altă parte cum apăsau ei pe preoții români, începuseră a crede că relele vin de la anatemele popilor”.

      Blestemele apar chiar și în doine:

Cine iubește și lasă
Dumnezeu să-i dea pedeapsă,
Aibă casa cucului
Și pasul gândacului,
Târâișul șarpelui,
Pulberea pământului!

                *
            *      *

Frunzuleană trei căline,
Ce-ai zis, bade, către mine:
”Cât Soare pe lume-a fi,
Pe tine nu te-oi urî”.
Soarele nu s-au sfârșit,
Tu pe mine m-ai urât.
Urască-te Soarele,
Îndrăgite-au boalele,
Șăpte boli, șăpte lungori
Să-ți fie de sărbători,
Ș-o păreche frigurele
Să-ți fie de schimburele.
Suflet rău, plin de păcate,
Osândi-te-ar și te-ar bate
Viscole, furtunele
Ce uscă fântânele
Și uscă pădurele,
Usce-ți tinerețele
Și scurtează-ți zilele!

   

 
     O urare, ce pare poetică, este aceasta: S-ajungi slugă la cai albi! De fapt, urarea cu pricina este tot un blestem, căci a fi slugă la caii albi este mai rău decât la ceilalți, fiindcă albii trebuie curățați cu mai multă migală, ca să le fie pielea curată, strălucitoare.
     Totuși, cei mai mulți Români sunt de părere că nu e bine să fie rostite blesteme, căci se întorc împotriva celui ce le-a trimis.

                                                                                                             Adrian Bucurescu