vineri, 10 august 2018

Frica de Rai


   


Pe tărâmul mioritic,
fost-am eu cam zgubilitic,
și ce-n inimă am strâns
am tot râs până ce-am plâns.

Apoi iarăși am pufnit
într-un râs nestăvilit,
care poate-o să mă poarte
înspre dincolo de moarte,

și cu descântece vechi,
cu gura pân-la urechi,
te pomeni c-ajung la Rai,
călare pe șapte cai -

trei bălani, patru roibuți,
și la fugă cei mai iuți.
Dar spre Rai e cale lungă -
Șapte cai or să mi-ajungă?

Iată, măre, că, la prânz,
o stea a fătat un mânz,
alb și cu un corn în frunte,
toate iasmele să-nfrunte,

și cu ochii lui albaștri
să zburde și el prin aștri.
Dar mânzul, pân' ce fugea,
de care lapte sugea?

Din chiar Calea Laptelui,
din Heliștea Vântului.
Și-așa, dii-dii-dii, hai-hai,
ne călăuzi la Rai.

Dar noi, ca să vezi ce soartă,
n-am mai vrut intra pe poartă,
nici eu, nici cei șapte cai,
că ne-a fost frică de Rai,

că mult prea era frumos
și prea era luminos,
că mult prea era curat
și prea era minunat..

Și-acum, pribegim prin nori,
nici morți, nici viețuitori....


                       Adrian Bucurescu

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu