Stretenia sau Ziua Ursului

     Scriitorii antici pomenesc faptul că, imediat după naștere, Zalmoxis a fost înfășurat într-o blană de urs, ceea ce presupune un cult anterior, în care ursul era un simbol sacru al vitejiei, înfățișând poate un zeu străvechi al războiului. Și, cum mitologia Geților era foarte asemănătoare cu cea a Germanicilor, putem urmări în adâncul trecutului atitudinea strămoșilor noștri față de urs. Iată ce scrie Mircea Eliade în studiul ”De la Zalmoxis la Genghis-Han”: ”Or, esențialul inițierii militare consta în transformarea tânărului războinic în fiară. Nu era vorba numai de bravură, de forță fizică sau de putere de a îndura, ci de o experiență magico-religioasă care modifica radical felul de a fi al tânărului războinic. Acesta trebuia să-și transforme umanitatea printr-un acces de furie agresivă și terifiantă, care îl asimila carnasierelor turbate”.
    La vechii Germani, războinicii-fiare erau numiți Berserkir, literal ”în blană de urs”. Războinicii geto-daci purtau și ei denumiri asemănătoare, BERZOBIS sau BERZOVIA, atestate și ca toponime. Din BER- (cf. germ. Ber, engl. bear ”urs”) s-au format în românește derivatele berc și bârlog, iar din ZOBIS sau ZOVIA am moștenit șubă. Așadar, războinicii geto-daci ieșeau la luptă mascați în urși, înspăimântându-și și mai mult dușmanii. Cetele de tineri războinici umblau așa mascați și pe la casele gospodarilor, de sărbători. Încă și astăzi, în forme ceva mai depărtate, obiceiul s-a păstrat până astăzi și poartă numele străvechi de Brezaia sau Brezoaia, din BERZOVIA.

     Simbol al forței și al curajului, ursul se bucură de o mare cinste în mitofolclorul românesc, fiindu-i dedicate patru mari sărbători: Stretenia (2 Februarie); apoi în Sâmbăta lui Lazăr; a treia e Macoveiul (1 August), iar a patra în obiceiurile de Sfântul Andrei (30 Noiembrie). Cea mai importantă dintre ele este Stretenia sau Ziua Ursului. Denumirea de Stretenia vine direct din graiul getic, unde întâlnim inscripția STRATONEIKOU, pe toarte de amfore, descoperite în ruinele fostelor cetăți antice Sucidava și Romula. Această inscripție se citește STRATO NEI-KOU, adică ”Strat de Zăpadă”; cf. rom. strat; nea; cu; cui. La figurat, inscripția se referea la câmpul plin de omăt, semn de bogată recoltă viitoare. 

     Despre această sărbătoare, folcloristul Simion Florea Marian scria: ”În ziua ursului însă, deșteptându-se din somnul său de peste iarnă, iese din vizuina sa între 9 și 10 ore înainte de amiază și prinde a juca jur-împrejur, ca într-o arie, prin neaua dinaintea vizuinii sale și a se desfăta. Și dacă în această zi (...) e senin și soare și ursul își vede umbra sa, atunci se bagă iarăși în peștera sa și mai doarme încă șase săptămâni, prevestind prin aceasta cum că atâtea săptămâni are să mai ție iarna (...); iar dacă afară e înnorat și din cauza aceasta nu-și vede umbra, atunci nu se vâră mai mult în vizuină și rămâne afară, prevestind prin aceasta că iarna va înceta”.

     Cum cele mai importante tradiții românești vin de la Geto-Daci, așa și Stretenia, căci sunt atestate două nume de războinici traci, URSOLUS și URSULUS, adică URSO LUS și URSU LUS ”Jocul Ursului; Ursul care dansează”; cf. rom. urs; latin. ursus ”urs”; latin. lusio ”joacă”; lusus ”joc”.

     În descântece, ursul are darul de a alunga bolile:
Fugi, năjit
Pricăjit,
Că te-ajunge un urs mare!
Cum te-ajunge, cum te stropește,
Cu ghiarele te zgârie,
Cu gura te mănâncă,
Cu părul lui te-nsperie...
     Asemănarea ursului cu omul - mersul biped, lipsa cozii, urechile mici - nu a scăpat observatorului popular: ”Ursu-i ca și-un om; el își face căsuță ca omu și-și aduce de toate; numai cât atât că n-are foc. El e din om, din morari, a greșit nu știu ce și Dumnezeu l-a trimis în pădure să fie urs.”; ”Ursul e om, că demult și oamenii erau ca urșii, aveau păr pe ei și Dumnezeu i-a făcut cum sunt astăzi și le-a lăsat semn pe subsiori, că au fost odată și ei așa. Oamenii noștri sunt din urși făcuți. Zice că o femeie a și trăit cu un urs”.
     Puterea fizică a ”regelui Carpaților” ia forme hiperbolice; astfel, în basmul ”Dănilă Prepeleac” de Ion Creangă, ursul îl învinge pe drac la trântă.
     Că în imaginația populară sălbăticiunea era una din înfățișările lui Apollon-Zalmoxis se observă și în unele colinde, unde ursul moare și învie! În poveștile românești, ursul cunoaște secretul apei vieții și morții și îl învie pe eroul ucis de vrăjmași, îl apără de zmeu și de vrăjitoare și îl ajută să găsească diferite obiecte.

                                                                                                                    Adrian Bucurescu