Dalbul de Pribeag

Eu, Io Mihai Voievod, din mila norodului,
a Soarelui, a Lunii și a stelelor,
domn peste una singură țară.
rotundă și mănoasă cum dalba pâine,
coaptă den spice înalte de voinicame
pre vatra pojerită cum jertfelnicul;

în plină minte netulburoasă
și trupul mieu proaspăt aflându-se,
cum brazii den munții întunerecați,
lăut în valure de Maica Dunăre
și viforât cum genunile Mării;

de multă jaloste de țară semțind
cum în curându ochii miei buni
s-or ofili cum frunzele toamnei
și pașii mei s-or pletici
și eu voiu fi cum bradul trăsnit
de fulger mișel încutremurat,
fără maică și doamnă,
fără coconi, fără pristaniște,
fără dragii miei căpitani,
fără măcar cerbii miei albi;

las vouă, celor ce vreți venire
în iureș de lăncii și steaguri
picurând stropi de sânge curat,
întru odihna  și pomenirea noastră,
întru odihna și pomenirea voastră,
vouă deci, viteji ai Valahiei,
Ardealului și-a toată Țara Moldovei,
o singură lege, un singur grai,
un singur dor, o singură țară
și-o singură stea pentru toți.

De-acum,
eu mă aflu curat și gătit de drum,
dragilor, până în ziori voi plecare,
iarbă să mă fac și frunză să fiu,
și țărână și râu și vară și iarnă,
lacrimă și rază de Soare
și fulg de nea va să fiu, dragilor.


                          Adrian Bucurescu

          Acest poem a fost publicat în revista ”Îndrumătorul cultural”, nr. 5, 1978.