Lacrimile omizilor

Se înșurubează un drug de ceață
în măruntaiele câmpiei.
Broaștele și boii-bălții au tăcut.
Doar un clopot mai bate
departe, la templul de tămâie.

Ca niște nuci secetoase au secat
inimile celor prinși pe câmp.
Ca negara în leagănul vântului
foșnesc cerceii la urechile Malinconiei.
Pâlpâie un sfeșnic în cearcănul cerului.

Un somn fără somn sare pe lac
drept în vârșa de argint a Lunii.
Din botul unei bărci bătrâne
țâșnește un sânge gros și împuțit
de parcă o groază de iluzii au pocnit.

Totu-i trist, totu-i părăginit.
Degeaba miaună speranțele tărcate
cu lumânări aprinse la căpătâi.
Prin frunzele ciuruite ale duzilor
se preling lacrimile omizilor.


                             Adrian Bucurescu