crai și mag al tainelor Daciei,
iară prin lamura zăpezilor,
voievod pre Naparis,
prin grația Soarelui și a Lunii,
poet al malinconiei valahe,
noptatic la hanurile din Hilariopolis,
pribeag prin iubirile prea trecătoare,
străluminat la lină fântână:
Am pohtit totdeauna pre lume,
pre viață, pre somn și pre moarte
numai năluca de flacără rece
a Poesiei - neauă aprinsă și noapte
albă, strigăt oprit, dor nerostit,
care de-a pururi m-au amețit,
pe fruntea albă rău m-au rănit.
Argintie secara îmi spăla picioarele,
lebede albe înotau în roua câmpului,
o Ielă îmi ținea lumânarea aprinsă,
Îngerii ciocneau între ei ei carafe roșii.
Pe cămașa valahă țesută din raze
de Lună înfloreau cruciulițe din floare
de in. Păsări cădeau din cerul albastru,
oamenii treceau la alte stele.
Numai Năluca de flacără albă
mă pogorâse din Roza Vânturilor,
bocind românește, până ce trupul rănit
îmi arse în focul lacrimilor Sale.
Adrian Bucurescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu