Adolescență

Pe când eram adolescenți,
în România se mai citea poezie.
Adeseori zarea ardea
într-o lumină viorie.

Pașii tăi nu umblau, ci dansau,
că nu te ridici în văzduh mă miram.
Aveai, iubito, niște ochi luminoși,
la care, halucinat, mă pierdeam.

Petale de nori se scuturau,
părul tău mătăsos miroznându-l.
De-atâta dor, nu mai știam
de mine zile și nopți de-a rândul.

Ce suferință și ce plăcere,
ce de neliniște în piept!
Mai bine muream de atunci,
fără ca pacea s-o mai aștept.

Toate acestea demult s-au dus,
alte lumini ne-au frânt pe-amândoi.
Noi ținem în suflet icoane,
pământul ne ține pe noi.


                              Adrian Bucurescu