Mitologie românească
Într-o legendă, se spune că, la început, pământul era întins ca o farfurie și, cum Diavolul nu fusese prea grăbit să scape de Dumnezeu și-L rostogolise prea repede în noaptea când adormise, pământul crescuse atât de mult, încât dădea afară peste marginile apei și ale cerului. Asta L-a pus pe Dumnezeu pe gânduri și nici El nu mai știa ce să facă, să încapă tot pământul în marginile cerului. Se sfătui cu unul, se sfătui cu altul și nimeni nu-I putu da un sfat bun. Și de aceea era tare necăjit.
Atunci Își aminti de arici, care în acele vremuri avea faima de filosof și sfătos, poate pentru că mereu mergea gârbovit și morocănos. Dumnezeu trimise pe albină să-l întrebe ce sfat îi dă. Albina îl găsi tocmai după prânzul cel mare, făcându-și culcuș să se odihnească. Auzind despre ce e vorba, ariciul s-a supărat foarte tare, că albina i-a stricat bunătatea de somn: - ”Ce trimite Dumnezeu la mine, că doar El e cel mai deștept decât toată lumea!” și nu vru să-i spună. Albina, vicleană, se prefăcu că pleacă și se ascunse după ușă. Ariciul, crezând-o plecată și cuibărindu-se pentru odihnă, începu să bombăne: - ”Auzi la Dumnezeu, să trimită la mine după atâta lucru! D-apoi nu-L împinge și pe El mintea să strângă în chingi puțin pământul și să facă dealuri, munți și văi?”. Albina, cum auzi, o rupse la fugă și, pe nerăsuflate, Îi povesti lui Dumnezeu ce a aflat de la arici. Atunci, Dumnezeu se apucă și strânse pământul, așa cum ai strânge boțind o bucată de stofă în pumni, ca să încapă între hotarele cerului. Îndată se împestriță tot pământul de dealuri, munți și văi, după cum s-a întâmplat să boțească pământul. Iar albinei, pentru că îi făcuse acest mare bine și-I adusese sfatul ariciului, Dumnezeu i-a dat darul de a face mierea cea dulce și aromată cu toate miresmele câmpului.
Ariciul este pomenit doar în treacăt în invocații. Iată un descântec de naștere, din Gura Văii, jud. Neamț:
Nu rage ca buhaii,
Nu necheza precum caii,
Nu te zgârci ca aricii,
Nu te zbate ca chiticii!
La N. să nu te gândești!
Să mergi să te prăpădești
În pădurea cea uscată,
În apa cea turburată,
Și N. să rămâie ușurată,
Luminată,
Ca Soarele de curată!
Iată și un descântec de spurcătură, din Gresia, jud. Teleorman, unde sunt pomeniți și aricii:
A fost un om roșu trecător,
Din nouă sate viitor,
Și peste N. a suflat
Și toate bolile i le-a dat.
Dar eu, spurcatule,
Necuratule,
Urâtule,
Colțatule,
Te trimit în coadele șerpilor,
În crăcile racilor,
În țepile aricilor,
În fundul mărilor.
Că cu vin și rachiu te-am îmbătat,
Cu tămâie neagră te-am tămâiat,
Cu jar te-am însemnat,
Cu piper te-am ardeiat,
De la N. te-am alungat.
Iată și o ghicitoare sugerând ariciul:
Ghem rostogolit de ace,
Prinde-l drace,
Dacă-ți place,
Că eu una n-am ce-i face!
Am afirmat de mai multe ori că folclorul nostru provine exclusiv din tradițiile geto-dace. Astfel, și ariciul fermecat e pomenit într-o inscripție de pe vase de lut descoperite în fostele cetăți Romula și Buridava: MARCUSTA/RETIOFEC. Lectura inscripției este aceasta: MARC-UST ARETI O FEC. Tălmăcirea: ”Iarba-fiarelor ariciul (înțepătorul) o face”; cf. rom. marhă (arh.) ”vită”; got. asts ”ramură”; alban. ushter ”spic”; rom. arici; latin. iratus ”mâniat; indignat”; irrito ”a zgândări; a provoca; a ațâța; a irita”; rom. a face.
În medicina noastră arhaică, iarba-fiarelor este o plantă medicinală. În mitofolclor, această iarbă miraculoasă este opera ariciului, care o face spre a-și salva puii.
Adrian Bucurescu
