Mesaj către un bun prieten, nemaivăzut și nemaiauzit:

     Dragă Iulian Dragomir,

     Ai plecat fără nicio veste și nu mai știu nimic de tine. Bănuiesc că tu ești cititorul din Irlanda al acestui blog. Ce-ți veni, de nu mai dai niciun semn de viață?

Soarta

          Mitologie românească

     În onomastica strămoșilor noștri antici este atestat și numele masculin nord-pontic SARATOS, ce vine din S-ARATOS ”Care privește; Care țintește; Care vestește; Care prevestește; Care menește; Care înfățișează; Care expune; Care spune”; cf. rom. se; a (se) arăta; erete; latin. oratio ”vorbire; darul vorbirii; cuvântare; mesaj al împăratului; rugăciune”. Din SARATOS limba română a moștenit termenii soartă, a sorti și sorți.
     Soarta era o divinitate, numită HE STIA ”Care știe”, pe care, după unele scrieri antice, Însuși Zalmoxis a consultat-o.

     Ca și strămoșii, Românii cred că omul nu este stăpân pe faptele lui, ci că îndeplinește voința Cerului. Această voință este scrisă într-o Carte de Taină, în care fiecare om își are scrisa lui. Toată viața, de la naștere până la moarte, îi e scrisă omului de mai înainte și el nu se poate abate de la ”ce i-a fost scris”. ”Ce ți-e scris în frunte ți-e pus” mai spune Românul.
     La naștere, apar Ursitoarele, care-i descriu pruncului toată viața, dar nimeni nu are voie să le privească sau să le asculte ursind. Cartea în care sunt scrise toate viețile oamenilor se află într-o chilie de piatră, în Munții Garaleului, de unde izvorăște un râu sfânt. În această chilie este o masă săpată în piatră, acoperită cu un covor minunat, iar pe masă stă Cartea. În chilie nu pot intra decât cei care nu au corp, ci sunt duhuri curate. Însă oamenii, curioși să afle dinainte ce-o  să li se întâmple, încearcă pe toate căile să-și afle scrisa.
     Multe vrăjitoare pretind că pot descifra de departe destinul oamenilor. Soarta se poate afla în ghioc, în oglindă, în bobi, în ulcică, în palme, în cafea etc. Îndeosebi, fetele și flăcăii sunt tare dornici să-și afle ursita sau ”data” lor. De aceea, fac vrăji ca să cunoască mai devreme pe acela sau pe aceea care îi e sortit să-i fie tovarăș de viață. Un astfel de străvechi ritual este Vergelul, specific sărbătorii de Anul Nou.

     Vrăjile, prin care soarta e forțată, par a contrazice așa-zisul ”fatalism” al Românilor. Pentru aflarea sau aducerea cât mai iute a ursitului sau a ursitei există o sumedenie descântece. Iată unul din Bogdana, ținutul Tutova:
Brâu, brâușorul meu,
Să te duci la ursitorul meu!
Unde li-i găsi, cu bici de foc să-l plesnești,
În pământ să-l trântești
Și la mine să-l pornești,
Ca eu să-l visez
Și aievea să-l văz!
     Iată și un descântec din Zăvoieni și Nisipi, județul Vâlcea:
Tu, alun,
Să mi-l aduci ca pe un nebun!
Tu, harțar,
Să mi-l aduci ca pe un călișar!
Tu, scaiete,
Să mi-l aduci ca pe un herete!
     În dorința de a-și afla mai repede ursitul sau data, fata îngroapă, într-o marți noaptea, șnurul cu care-și leagă părul, la rădăcina unui soc. Goală complet și cu părul despletit, trebuie să ducă un cuțit, o opincă, o bucată de pânză și o monedă sau o bancnotă de un leu. Când pleacă și se întoarce, fata nu trebuie să vorbească cu nimeni și nici să se uite înapoi. Cu partea netăioasă a cuțitului, taie socul și zice:
Bună seara, socule,
Și tu, dracule!
Eu am venit,
Tu să te duci,
Data să-mi aduci,
Că-ți dau opincă de încălțat
Și pânză de-mbrăcat
Și bâtă de-mproptit
Și un ban de desplătit!

     Nimeni însă nu era încântat să i se facă farmece. De aceea, unii, simțindu-se ”fermecați”. apelau la descântece de desfăcut de ursită, cum este acesta din Păstrăveni, ținutul Neamț:
Ursitoarea împunge în carne albă,
Eu împung în carne grasă și oase,
Să rămâie N. sănătoasă.
Capra neagră calcă în piatră,
Să dea Dumnezeu lui N. să-i treacă!
     Iată un alt descântec, de întoarcere a ursitei, din Comănești, ținutul Bacău:
De-o fi ursită prin broască,
De-o fi ursită prin șerpe,
De-o fi ursită prin ciutură cu nouă pene,
De-o fi ursită prin mesteacăn cu vârful plecat,
De-o fi ursită făcută de femeie cu bărbat,
De-o fi ursită de vădană,
De-o fi ursită de fată mare,
Eu nu fac, și desfac
Junghiurile și săgețile lui N.
Și le trimit în capul ursitei care le face!
     Cine și de ce a exagerat și exagerează ”fatalismul” Românilor?


                                                                                    Adrian Bucurescu
     

Viitorenilor

 

Când veți găsi
o soră Pământului,
opriți motoarele,
umblați cu grijă
și trimiteți la noi
după brazi și mesteceni,
după iarbă pufoasă,
după meri și gutui,
după floare-de-colț!

Faceți-i loc
     mai ales
     florii-de-colț!

Și iar vă mai rog
și iar vă implor:
găsiți un munte
și puneți laserul
să sculpteze pe culme
Sfinxul și Babele!

De-ar ninge și-acolo
ca-n România!

               Adrian Bucurescu

Istoria ocultă

    

          Semnele Noastre Sacre: IC XC NI KA


     Cam tot ce aveau Tracii mai sfânt a fost preluat de creștinism și de multe ori prelucrat ca să fie în concordanță cu ”Biblia”. Așa s-a întâmplat și cu simbolurile aparținând cultelor orfic și zalmoxian, născute în Dacia, printre care și IC XC NI KA, inscripționate și astăzi în toată Europa, inclusiv în România. La noi, aceste slove tainice sunt legate îndeosebi de morți, fiind înscrise pe crucile de morminte, pe colive și pe colaci. Ele fac parte din patrimoniul geto-dacic, dar toate care au fost descoperite sunt atribuite creștinismului primitiv de la Dunărea de Jos.

     Multe inscripții, așa cum o dovedesc și cele de pe tăblițele de la Sinaia, sunt în vechiul nostru alfabet, numit pe nedrept în literatura de specialitate ”chirilic”. Dar aceasta este altă poveste...
     IC XC ar trebui să se citească  IS CHOS. Că această sintagmă provenea din graiurile tracice o dovedește, ca variantă, denumirea unei localități getice din Moesia Inferior, OESCOS, situată la vărsarea râului Isker în Dunăre.
     Iată și tâlcurile sintagmei IS CHOS: ”Este Vrednic; E Cinstit; Este Bun; E Curat; E Strălucitor; E Superior; Este Fericit; E Liniștit; Să se odihnească!”; cf. rom. îs; alban. ish ”fost”; rom. a da ghes; caș; frumoasă coz; oacăș ”isteț; inteligent”; haz; alban. kishe ”biserică”; gaz ”veselie; antren”; rom. a iscusi ”a cerceta; a instrui; a educa; a face mai ager, mai isteț; a se deștepta; a se deschide la minte; a se rafina”; a asoga ”a face; a pregăti; a prepara”; iosag ”moșie; avere; bogăție”; iasâc ”rișcă; joc de noroc”; Asachi, Isac (n.); Azuga (top.); alban. ushkej ”a (se) hrăni; a (se) nutri”; rom. isihie, grec. hesykhia ”liniște; pace; tihnă; răgaz”; lituan. aiski ”luminoasă”. Se știe, din scrierile lui Herodot și ale altor autori antici, că Tracii se distrau la priveghiul morților, spunând că aceștia au scăpat de toate necazurile din lume. Acest obicei s-a păstrat până acum câțiva ani în Vrancea.
      Ca și la Elini, NIKE era un supranume al Zânei Victoriei la Traci. Geto-Dacii o mani numeau și NIKA. Un basorelief din cetatea Tomis, de la Constanța, o reprezintă înaripată, mânând caii, dintr-un car de luptă.

     Pe Nike o regăsim și în denumirea unui ținut de pe malurile râului Haebrus, din Tracia, BENNIKE. Acest termen provine din BEN NIKE ”Care biruiește; Care câștigă; Spre Izbândă; Cu Superioritate”; cf.. rom. până; germ. von ”de”; oland. van ”din”; rom. încă; Nica (n.); grec. Nike; rom. a vinci (arh.) ”a învinge; a câștiga”; pungă; ital. banca ”bancă; instituție financiară”; latin. vinco ”a învinge; a fi învingător; a câștiga victoria; a domina; a stăpâni; a întrece”.
     Așadar, prin inscripțiile IC XC și NI KA, răposații erau recomandați Zeilor spre a fi primiți în Rai. Totodată, morților li se ura să învingă toate obstacolele până ce să ajungă în Ținutul Divin.

     Că niciuna din aceste urări nu are vreo legătură cu Iisus Christos o dovedește înscrierea lor pe unele  monede medievale, îndeosebi bizantine, căci însemnau și ”câștig; forță financiară; belșug”; cf. rom. iosag ”moșie; avere; bogăție”; încă.

     Se pare că asta au simțit și unii creștini de astăzi, căci pe crucile mortuare a început să apară, în loc de IC XC sau IS CHS, abrevierae IS HR, adică Iisus Hristos. Și uite așa, încetul cu încetul, Zalmoxianismul a fost ascuns în Creștinism!
     Deocamdată, din pricini numai de ea știute, NIKA se lasă așteptată. Deocamdată!

                                                                                                              Adrian Bucurescu
    

          De alb și de roșu

Ninsoarea ningea în dungă
Doliu alb venea pe țară
Mai aseară mai aseară
Ninsoarea ningea în dungă.

Bine-ți mai stătea iubito
Iarna de-ți venea pe umeri
Și-ncercând fulgii să-i numeri
Bine-ți mai stătea iubito.

Rău de mine rău de mine
Că zâmbeam fără să știu
Că demult nu mai sunt viu
Rău de mine rău de mine

Căci în miezul iernii dalbe
Tu iubito nu mai plânge
Troienea din cer a sânge
Pe la miezul iernii dalbe.

Fulgi de nea de-or mai cădea
În reflexe de rubine
Să visezi atunci de mine
Fulgi de nea de-or mai cădea

Că prea ne-am avut noi bine
Tu iubito nu mai plânge!


                        Adrian Bucurescu

Mătrăguna

          Magie daco-românească

     În etnobotanica românească, mătrăgunei, plantă erbacee otrăvitoare, i se mai spune și iarba-codrului, iarbă-bună, floarea-codrului, doamna-mare, împărăteasa, împărăteasa-buruienilor, nădrăgulă, țilidonie sau cireașa-lupului. Geto-Dacii o numeau MATER GONA, adică ”Frumoasa din Adânc; Cu Fața Scufundată (Îngropată); Doamna Întunecată ; Inițiatoarea Răului; Foarte Primejdioasă”; cf. rom. mutră ”față”; mitră ”acoperământ împodobit al capului, la arhierei; coroană sau cunună purtată de împărați sau regi”; modru ”chip; fel; soi; mijloc; putință; posibilitate”; Motru - munte, râu și vale; latin. mater ”mamă”; materia ”materie”; maturus ”copt; matur”; motor ”cel care pune în mișcare”; alban. moter ”soră”; rom. câine; chin; a căni ”a vopsi părul cu negru”; gunoi; ghionoaie ”ciocănitare”; Gheonoaia (mit.); alban. hon ”abis; prăpastie”; gjon ”bufniță”; rom. mătrăgună; motroină ”femeie foarte îmbrobodită”; Modrogan - o alee în București; alban. matergone ”mătrăgună”.
     Mătrăguna este o plantă viguroasă, veninoasă, cu flori brun-violete și cu fructe negru-vineții, lucitoare. Crește prin păduri, tufișuri sau viroage.

     Rădăcina mătrăgunei seamănă cu un trup omenesc, ceea ce a dus la nenumărate superstiții, nu doar la Români, ci și la alte popoare, atât în Antichitate cât și în Evul Mediu. Cultul Mătrăgunei păstrează reminiscențe din rituri arhaice și doar puține femei mai cunosc rânduielile după care se culege.
     Acestei plante i se atribuie mari puteri și e socotită stăpâna ierburilor, fiind foarte temută. Ea este culeasă cu mai multe scopuri: ”Dacă vrei să-ți vezi norocul sau câți copii vei avea; dacă vrei să te măriți cu cineva; dacă ai dușmănie pe cineva și vrei să-i faci rău; dacă vrei să moară femeia cuiva, sapi iarba-codrului”.
     Cine o sapă nu mănâncă nimic în ziua aceea. Când o sapă, îngenunchează de 15 ori spre Răsărit, de 15 ori spre Apus, de 15 ori spre Miazăzi și de 15 ori spre Miazănoapte, apoi aprinde tămâie și o sapă pe gândul ce-l are. De găsește vreo gânganie la rădăcina plantei, o chinuie sau o ucide, dacă dorește moartea cuiva. Unii cred că ar ajunge doar strivirea rădăcinii, ca să aducă moartea vrăjmașilor.
     Înainte vreme, frumoase sau urâte, cu zestre sau fără zestre, fetele se grăbeau să se mărite. Dacă nu se ivea mai repede un prilej, atunci apelau la farmece de dragoste. Printre altele, cereau și ajutorul puternicei mătrăgune.
     Datini străvechi, ce trebuiau ținute întocmai, le cereau nubilelor să sape și să culeagă planta în toiul nopții, complet despuiate, și să danseze în jurul ei, rostind descântece. Nuditatea le era dictată de mai multe tălmăciri ale denumirii mătrăgunei: MATER GONA ”Arătarea Dedesubturilor; Expunerea Ascunzișurilor (Secretelor); Prezentarea Ademenirilor (Ispitelor)”; cf. rom. mutră ”față”; arom. amutrescu ”privesc”; rom. goană (pop.) ”împerecherea vitelor; montă”; alban. hon ”abis; prăpastie”; genjej ”a minți; a păcăli; a înșela; a deruta”. A apărut astfel, în română, termenul *matragoancă, din care a derivat matracucă ”femeie depravată; curvă”, care în vechime însemna și ”mătrăgună”, dovadă grec. matrakuka ”mătrăgună; prostituată”. Desigur, cele mai multe fete care practicau astfel de obiceiuri erau nevinovate, neavând niciun gând de a se prostitua, ci doar de a se mărita.

     Așadar, ritualul culegerii plantei le obliga pe cele ce o săpau și o culegeau să se dezbrace de tot, arătându-și farmecele și rostind o invocație ca aceasta:
Mătrăgună,
Doamnă Bună, 
Mărită-mă-n astă lună!
De nu-n asta,-n aialaltă,
Să nu fiu nemăritată,
Că s-a ros funda de pleată,
Degetele, de inele,
Și grumazul, de mărgele!
     Săpau apoi mătrăguna și o așezau pe pământ, îndreptată cu vârful spre Răsărit. În locul de unde era scoasă, se puneau pâine, sare și un ban, ”prețul mătrăgunei”. Se spunea că trebuie răsplătită, căci altfel nu ar mai fi avut niciun efect. Exista și teama că se aude noaptea, strigându-le pe cele care au cules-o și nu au plătit-o s-o ducă de unde au adus-o, amenințându-le cu înspăimântătoare răzbunare dacă nu s-ar fi supus.
     Totuși, peste tot se spunea că e păcat a căuta împlinirea dorințelor cu ajutorul mătrăgunei. De aceea, când chemau puterile ei, culegătoarele aprindeau tămâie și lumânări, îi aduceau în dar pâine, sare și bani, rugându-se la Dumnezeu pentru izbăvirea de păcate. Mătrăgunei îi era atribuită o viață aparte, interiorizată. Oamenii se fereau să arunce apă murdară și alte lucruri pe ea. Nici pe copii nu-i lăsau să se joace în jurul ei, fiindcă se credea că mătrăguna fie că se usucă, fie că pleacă, ducând cu ea norocul în altă parte.

                                                                                                           Adrian Bucurescu

          Fete de zăpadă

- Zburător cu plete roșii,
Vezi că s-au trezit cocoșii
Și-or începe a cânta,
Sărăcuț de maica ta!
Lasă fetele în pace,
Vine ziua, n-am ce-ți face!
Ia răsfiră-ți penele,
Încruntă sprâncenele
Și tulește-o către Lună,
Că ți-a fi o gazdă bună!
Și de-acolo ia-o-n sus,
Că puterea ta s-a dus.
Mai stai vreo sută de ani,
Că pe-aici ai mulți dușmani!
Du-te-n ceilaltă lume,
Unde ai și tu renume!
Ce, pe-acolo nu sunt fete,
Să te-astâmpere de sete?

- Ba sunt fete și la noi,
Dar nu sunt ca pe la voi,
Trupul lor e de zăpadă,
Ochii lor nu-s ca să vadă,
Inima le e de gheață,
Văl de ceață
Au pe față,
Iară de-al Dorului foc,
Se topesc, mări, pe loc.
Una-două,
Ca o rouă,
Strălucesc la Lună Nouă,
Picurând în lacrime
Ce nu mi-s de patime,
Lacrime ce nu-s sărate,
Lacrime fără păcate!

                  Adrian Bucurescu